Democrația populară
Există diverse opinii despre republicile populare care au apărut în Europa în urma celui de-al Doilea Război Mondial, în China în urma Revoluției Chineze și în Coreea în urma războiului de eliberare de sub jugul japonezo-american. Istoricii burghezi afirmă că acestea erau doar state satelite sovietice. Revizioniștii afirmă că acestea erau doar republici burgheze, că nu aveau nimic deosebit. În această notiță se explică atitudinea comuniștilor față de democrațiile populare și care sunt legile reale după care se dezvoltă ele.
Democrațiile populare au apărut în secolul trecut ca rezultat al revoluțiilor antiimperialiste și antifeudale, ca un rezultat al luptei împotriva fasciștilor străini care au ocupat țările Europei de Est. Reieșind din această premisă, ele puteau fi doar dictatura comună a claselor și a straturilor antifeudale, antiimperialiste. Acestea erau: clasa muncitoare, țărănimea (care era și ea separată în diverse clase) și unii reprezentanți ai burgheziei mijlocii (acel strat al burgheziei care nu mai muncește în întreprinderi, dar care încă este ocupată de supraveghere și conducere în ele).
Proletariatul este antiimperialist și antifeudal, acest lucru e clar. Țărănimea, marea majoritate din care erau proletari de la sat și mici proprietari de pământuri săraci, beneficia de la lupta antifeudală și antiimperialistă prin faptul că primea pământuri, că se elibera într-o măsură oarecare de chinurile vieții țărănești, care erau adesea mai grele decât cele ale proletarilor. Unii reprezentanți ai burgheziei mijlocii beneficiau de la această putere, deoarece interesele lor erau călcate în picioare de către imperialiștii străini și moșieri, de către statele care aveau încă multe rămășițe feudale, moșierești, prea birocratice pentru modul de producție burghez.
Toate aceste fapte dovedesc clar că această formă de stat este posibilă în anumite condiții, ele explică apariția democrațiilor populare. Totuși, se pune întrebarea: este oare posibilă existența dictaturii comune a claselor antiimperialiste pentru o perioadă destul de îndelungată? La această întrebare nu putem răspunde afirmativ. Înăuntrul democrațiilor populare, fiecare clasă luptă pentru propria hegemonie. În cazul în care învinge mica burghezie sau burghezia mijlocie, democrația populară se transformă într-o republică burghezo-democratică obișnuită, în dictatura burgheziei. În cazul în care hegemonul devine proletariatul, cursul dezvoltării este diferit. Aici trebuie să accentuăm că proletariatul are o posibilitate reală să își câștige hegemonia și să dezvolte democrația populară către a doua etapă a acesteia. Acest fapt este posibil datorită mai multor circumstanțe:
-
Influența dictaturii proletare din exterior. Ajutor moral, economic și politic din partea celei din urmă. Această circumstanță exista în cazul Chinei și al țărilor Blocului de Est.
-
Slăbirea drastică a marii burghezii imperialiste, care este alungată de pe teritoriile democrațiilor populare. Slăbirea grupărilor fasciste în țările democrației populare.
-
Faptul că burghezia nu reușește să-și supună noul stat format fără legăturile vechi ale acesteia cu oligarhia financiară, fiindcă cea din urmă a fost alungată de revoluția antiimperialistă și antifascistă.
Din toate cele spuse reiese că, timp de o perioadă scurtă după revoluția antiimperialistă, democrația populară completează și desăvârșește sarcinile revoluției burgheze, elimină rămășițele feudale, alungă imperialiștii străini. Împreună cu acest proces, lupta între clasele dinăuntrul dictaturii comune poate aduce sau la instaurarea dictaturii proletariatului, sau la instaurarea dictaturii burgheziei. Aceasta este prima etapă a democrației populare.
După prima etapă a democrației populare, în cazul în care hegemonul din ea devine clasa muncitoare, aceasta instaurează dictatura proletariatului. Dictatura proletariatului începe să completeze sarcinile revoluției socialiste.
Care sunt condițiile necesare victoriei proletariatului și trecerii democrației populare la a doua etapă? Cel mai important factor este puterea proletariatului din țară. Unii apologeți burghezi, pe lângă revizioniștii stângiști, afirmă că democrațiile populare erau regimuri marionetă, subordonate complet URSS-ului. Această afirmație este distrusă de fapte istorice, precum experiențele Republicii Populare Democratice Coreene și Republicii Populare Socialiste Albania, care au demonstrat că democrațiile populare puteau exista independent sau chiar în opoziție cu URSS-ul. Mai mult, când în URSS în anii 1953 a câștigat contrarevoluția burgheză în frunte cu Hrușciov, Malenkov, Beria ș.a., RPDC și RPSA nu au deviat de la calea socialistă, ba chiar RPDC a trecut la etapa dictaturii proletare după ce în URSS deja erau burghezii la putere. Aceste fapte se datorează anume puterii proletariatului interior din țările de democrație populară, care era destul de mare pentru ca ajutorul exterior să nu fie un factor decisiv în dezvoltarea acestor țări.
Pe de altă parte, avem și exemplul negativ al României. În România, contrarevoluția burgheză s-a întâmplat în mai 1952, atunci când Dej & Co. au concentrat în mâinile lor toată puterea de stat. Pe atunci, puterea de stat și de partid în URSS încă aparținea comuniștilor, în frunte cu Stalin, și nu burghezilor cu mască comunistă, în frunte cu Hrușciov. Totuși, nici influența sovietică nu i-a oprit pe burghezii români să-i aresteze și să-i condamne pe cei mai evidenți comuniști și „agenți ai sovieticilor” (cum îi numeau pe atunci contrarevoluționarii alde Moghioroș), precum Vasile Luca și Ana Pauker, chiar sub nasul Uniunii Sovietice.
Așadar, în RPDC și RPSA, comuniștii au reținut puterea și au dus democrația populară la a doua etapă de dezvoltare, chiar și atunci când URSS nu îi mai supunea, când luptau împotriva URSS și când puterea din URSS era burgheză, când a încetat să fie proletară. Pe de altă parte, burghezii contrarevoluționari din România nu s-au sfiit să ucidă comuniști chiar sub nasul Uniunii Sovietice atunci când puterea din cea din urmă încă aparținea muncitorilor. Soarta democrației populare poate fi influențată din exterior. Comuniștii pot fi ajutați de către frații lor cu mai multă experiență și putere economică, dar pot și să piardă împotriva burgheziei mici și mijlocii din propria țară. Chiar și atunci când în URSS s-a întâmplat contrarevoluția, în țările democrației populare, precum Polonia, comuniștii încă erau la putere. Numai în 1956, când Hrușciov a declarat deschis întregii lumi despre anticomunismul său, când Bierut a fost omorât în Moscova, numai atunci mic-burghezii din RPP și din alte democrații populare au căpătat încredere în sine și susținere puternică de la contrarevoluționarii sovietici. Doar prin asasinări, șantaj și alte tehnici tipice pentru imperialiști au putut hrușcioviții să supună multe dintre democrațiile populare europene (și totuși, nu pe toate le-au supus).
Mulți troțkiști spun că lui Stalin nu i-a păsat de revoluția mondială, că el a abandonat această idee. Totuși, anume Stalin și muncitorimea sovietică, despre care totdeauna erau prea sceptici troțkiștii, au contribuit atât de mult la revoluția mondială. Troțkiștii, pe de altă parte, au din „revoluție mondială” doar fraza, și nici măcar o singură revoluție pe contul lor, fiindcă ei erau totdeauna și încă sunt agenții burgheziei în mișcarea muncitorească și în cea comunistă.
Democrațiile populare erau un fenomen unic care au accelerat apariția comunismului pe plan mondial, care au ajutat proletariatul european să ajungă mult mai aproape de eliberarea lui completă de sub jugul capitalismului, însă acestea aveau și greșeli. Din cauza greșelilor comise, la fel ca și din cauza contrarevoluției în URSS și a înconjurării lor efective de imperialiști, acestea nu au putut să-și demonstreze potențialul complet. Totuși, acest potențial se vedea chiar și în primii ani ai acestor țări. Așadar, e bine să știm legile de dezvoltare ale acestora și să înțelegem ce forme de stat pot exista în procesul dezvoltării comunismului în întreaga lume — această experiență ne va ajuta și în viitor.