22.05.2023 | timp de lectură: ≈ 38 min. | vizualizări:

Principiile noastre. Partea 1

Cuprins

Dragi cititori de pretutindeni, astăzi putem să anunțăm cu bucurie că am atins pragul de 500 de urmăritori pe Instagram. Credem că orice comunist, care este inerent organizat, muncitor și clar în ideile sale, poate să își expună pozițiile la care aderă. Cu această ocazie vom publica prima parte a principiilor organizației noastre, lucrare care clarifică pozițiile fundamentate științific la care aderă organizația noastră. Noi privim optimiști înainte, lucrând în fiecare zi la dezghețarea mișcării proletare din România. Acest lucru nu este posibil fără studierea corectă și cât mai frecventă a marxismului printre toți cei ce sunt parte a avangardei clasei muncitorești. Toate aceste principii, pe care le veți citi mai departe, reies din studiul colectiv al materialismului istoric în cadrul organizației noastre de cercuri. Lectură plăcută!

În cadrul conferinței organizației noastre, ținută în Mahacikala pe 30 aprilie anul acesta (1), elaborarea principiilor noastre a fost primul punct de pe agendă. Acum publicăm prima parte a principiilor, anume 1) viziunea asupra lumii și 1) principiile politice. Următoarea parte va include principiile 3) economice și 4) psihologice. Ultima parte va acoperi principiile 5) pedagogice și 6) etnografice. Clasificarea principiilor este bazată pe componentele marxismului. Din cauza influenței lui G.V. Plehanov și prin V.I. Lenin, se consideră că marxismul are trei componente. De fapt, marxismul are cinci componente. Nu le-am identificat arbitrar sau bazându-ne pe premise false, așa cum a făcut Plehanov, ci bazându-ne pe relațiile reale dintre oameni, precum și pe relațiile acestora cu natura.

1. Principiile de viziune asupra lumii

În opoziție cu revizioniștii ce echivalează viziunea asupra lumii cu ideologia, noi pornim de la poziția marxistă că viziunea asupra lumii poate fi ideologică sau științifică. Mai mult decât atât, viziunea ideologică este opusă celei științifice, precum orice ideologie este opusă oricărei științe. Viziunea asupra lumii este un sistem de concepții generale cu privire la lumea materială.
O ideologie este un sistem de concepții false despre lumea materială. Cu alte cuvinte, ideologia este conștiința ce s-a detașat de realitate, ce a pierdut legătura conștientă cu realitatea și o reflectă în mod incorect, inversat. În acest fel au înțeles ideologia Marx și Engels, și așa o înțelegem și noi. Clasicii au evidențiat patru mari forme de concepții false (ideologii): 1) ideologia juridică, 2) ideologia politică, 3) filozofia și 4) religia.
O viziune științifică asupra lumii este un sistem de concepții despre lumea materială pornind de la cele mai generale și noi descoperiri ale științelor pozitive. Singura viziune științifică asupra lumii este cea comunistă, numită materialism dialectic. F. Engels a avut dreptate când a afirmat că materialismul dialectic „nu mai este filozofie, ci o simplă concepție despre lume, care nu trebuie să se confirme și să se manifeste într-o știință a științelor aparte, ci în științele reale” (Friedrich Engels, Anti-Dühring, Domnul Eugen Dühring revoluționează știința, Opere alese, Volumul 20, pagina 136). În opoziție, revizioniștii de astăzi și câțiva marxiști din trecut (chiar și cei mai mari) au considerat materialismul dialectic un fel de filozofie ce stă deasupra altor științe. Cea mai importantă lege a materialismului dialectic este legea cauzalității, uitată de revizioniștii de astăzi (2).
Știința este un sistem de cunoștințe în continuă dezvoltare, apărute istoric și bazate pe practica socială, ce reflectă legile dezvoltării lumii materiale. Principalul scop al științei este cel de a descoperi legile ce ne permit să determinăm starea ulterioară a unui sistem de la oricare stare inițială. Științele sunt împărțite în pure și pozitive (empirice). Științele pure includ acele științe unde conceptele, raționamentele și concluziile sunt justificate de către legile gândirii în sine, adică ele nu necesită o mijlocire din partea realității senzoriale. Asemenea științe includ logica formală — știința ce studiază legile gândirii corecte — și matematica pură — știința ce studiază diversele variații ale gândirii. Științele pozitive (empirice) includ acele științe unde conceptele, raționamentele și concluziile sunt justificate, direct sau indirect, doar prin experiențele senzoriale, și ele presupun că lumea materială există independent de gândire. Științele pozitive sunt împărțite în științe naturale (subiectul cărora este „natura” într-un mod mai restrâns, adică considerate ca fiind conduse de legi naturale „oarbe” — acestea sunt fizica, chimia și biologia) și științele sociale — marxismul, lingvistica, istoria artei, critica literară.
În opoziție cu revizionismul modern, care consideră marxismul o ideologie, o „ideologie științifică” sau un „complex de științe”, noi considerăm marxismul ca știința ce studiază relațiile dintre oameni și natură, și relațiile dintre oameni, precum și legile ce conduc dezvoltarea acestor relații. Fiindcă relațiile dintre oameni iau diverse forme (economice, politice, ideologice etc.), marxismul în sine are diverse componente. Totuși, aceste componente nu sunt științe separate, ci mai degrabă părți ale unei singure, monolite științe marxiste (sau materialism istoric, așa cum o numesc clasicii). La fel ca oricare știință, marxismul este în mod fundamental ostil ideologiei.
În opoziție cu revizionismul modern care consideră marxismul a fi un fel de filozofie sau că acesta ar avea o componentă filozofică, noi credem, urmându-i pe Marx și Engels, că filozofia, la fel ca orice ideologie, este opusă marxismului. Filozofia este un sistem universal, asemenea religiei, un sistem care deține răspunsurile la toate problemele existenței, la fel ca religia. Totuși, spre deosebire de religie, filozofia nu are o formă dogmatică, ci una rațională și logică. Filozofia este sistemul logic de concepții despre principiile absolute (supranaturale) ale lumii naturale. Nici materialismul dialectic, nici marxismul nu sunt sisteme universale ce studiază totul. Pe baza răspunsului la principala întrebare a filozofiei, filozofia poate fi împărțită în două tipuri: materialistă și idealistă. Materialismul științific (dialectic) este opus atât idealismului filozofic, cât și materialismului filozofic.
În opoziție cu revizionismul modern care echivalează, mai mult sau mai puțin, metoda dialectică a lui Marx cu metoda dialectică a lui Hegel, noi plecăm de la certitudinea că aceste două metode sunt fundamental opuse. Metoda dialectică a lui Marx este ansamblul uneltelor, tehnicilor și instrumentelor științifice pentru studiul realității. Orice știință este rezultatul aplicării metodei dialectice a lui Marx (conștient sau inconștient). Dat fiind că această metodă nu este filozofică, nu construiește niciun fel de sistem filozofic și nu presupune nicio categorie filozofică.
În opoziție cu revizionismul modern ce împarte unica lume materială în două categorii — materială și ideală — noi considerăm această împărțire inacceptabilă. Idealul este de asemenea material, dar perceput și transformat în mintea oamenilor. Acesta este motivul pentru care marxismul stă deoparte de problemele filozofiei cu privire la primordialitate (3), și susține principiul conform căruia unitatea lumii constă în materialitatea sa. Idealul are două componente — reflectivă (teoretică) și creativă (practică). Componenta reflectivă se referă la faptul că conștiința umană reflectă, corect sau incorect, propriile condiții ale vieții materiale. Componenta creativă se referă la faptul că conștiința unei persoane are un impact reciproc asupra lumii materiale, corespunzător scopurilor stabilite, ce se reflectă în faptele materiale specifice.
În opoziție cu revizionismul modern, ce exagerează însemnătatea celor trei legi universale (4) descoperite de Hegel, noi considerăm că legea cauzalității este cea mai importantă pentru materialismul dialectic. Această lege afirmă că orice eveniment este cauza unui eveniment ulterior, și o urmare a unor evenimente anterioare. Întâmplările aleatorii sunt întotdeauna subiective și ne spun doar că încă nu avem suficiente cunoștințe despre cauză.
În anii 1920, s-au conturat două curente opuse în înțelegerea științei și ideologiei în confruntarea dintre două concepții: cea marxistă prin I.I. Stepanov, A.I. Varyash, I.A. Boricevski, S.K. Minin și alții; și cea neohegeliană (antimarxistă) prin A.M. Deborin, I.K. Luppol, J.E. Stan, V.A. Ter-Vaganyan și alții. Ambele curente (școli) erau considerate marxiste, dar aveau abordări ale științei complet opuse.

„Primul curent poate fi numit intra-științific: pentru susținătorii lui înflăcărați, materialismul revoluționar nu e nimic mai mult decât o generalizare desăvârșită a științelor pozitive în sine, luate ca un întreg, și, mai ales, o uniune a științelor naturale cu științele sociale revoluționare. Al doilea curent nu este mulțumit de aceste afirmații modeste: pentru el, materialismul revoluționar este un fel de «sistem» filozofic, care e strâns legat de metafizica germană «clasică» și poate servi ca o cheie filozofică universală principală pentru stăpânirea imediată a misterelor existenței și cunoașterii; astfel, nu își dorește a fi conducătorul modest al adevărului științific general, ci legiuitorul iresponsabil al acestuia.” (5)

La începutul anilor 1930, proletariatul a încheiat discuțiile despre aceste curente, alegând media, o poziție de mijloc între cele două. Totuși, ca rezultat al acestei medieri, foștii deboriniști (M. Mitin, P.F. Yudin etc.) s-au ascuns în mase și au continuat să strecoare neohegelianismul în marxism. Însă, imediat după război, neohegelianismul a primit o lovitură zdrobitoare, iar marxistul A.A. Jdanov a supervizat această muncă. După contrarevoluția burgheză din martie 1953, curentul neohegelian devine dominant. În vremurile noastre, lupta dintre aceste două curente nu a încetat, căpătând, în particular, o importanță semnificativă.

2. Principiile politice

2.1. Clasele și lupta de clasă. Revoluția și contrarevoluția

În opoziție cu stângiștii, care consideră clasele o categorie pur economică, noi susținem poziția lui Marx și Engels, care fac diferența între conținutul economic al unei clase sociale și forma sa politică. Conținutul economic al unei clase (pe care Marx o numește „clasa în sine”) este locul unei clase anume în sistemul de producție socială, relația ei cu mijloacele de producție și rolul său în organizarea socială a muncii. Forma politică a unei clase (pe care Marx o numește „clasa pentru sine”) este conștiința clasei cu privire la poziția și interesele sale. Simplificând, considerăm poziția economică ca poziția de clasă și poziția politică ca apartenența de clasă. O persoană poate avea o poziție de clasă, dar în același timp altă apartenență de clasă. De exemplu, V.I. Lenin, fiind un capitalist angajat ca poziție de clasă, era un proletar ca apartenență de clasă.
Lupta de clasă are trei forme: teoretică, economică și politică. Cea mai brutală și înaltă formă a luptei de clasă este cea politică, adică lupta dintre clasele ce au o formă politică. „Clasa pentru sine” este mereu mai restrânsă în amploare decât „clasa în sine”, și reprezintă avangarda (partea avansată) a unei clase. Fără excepție, toți comuniștii, indiferent de poziția lor de clasă, sunt membri ai proletariatului prin apartenența lor de clasă. Forma politică a luptei de clasă a proletariatului se dezvoltă din combinația formei teoretice cu cea economică.
Într-o societate de clasă, idealul are, de asemenea, un caracter de clasă. Când vorbim despre „clase pentru sine”, adică grupuri de oameni conștienți de interesele de clasă, atunci trebuie să înțelegem că această conștiință, menționată mai sus, are două părți: partea reflectivă și partea practică. Poziția de clasă a unei persoane nu este doar o idee în mintea sa (adică nu reflectă pur și simplu existența sa), dar este mereu realizată de acea persoană, exprimată în acțiuni specific materiale. Afirmația revizionistă că cineva a fost (sau este) burghez „doar după conștiință” este complet eronată. Nu ar trebui să separăm figurile istorice de acțiunile lor reale. N.S. Hrușciov a fost mic-burghez nu doar după conștiință, dar și după acțiunile lui materiale.
În ciuda revizionismului modern, care crede că lupta de clasă dispare în socialism, noi susținem ferm poziția lui Marx: lupta de clasă continuă până în comunism și se intensifică în socialism. Exproprierea economică a clasei burgheze nu înseamnă dispariția claselor din punct de vedere politic și nu pune capăt luptei de clasă. Această problemă a fost cu siguranță dezvăluită în exemplul cu fermele colective, oferit de tovarășul I.V. Stalin:

„Ce înseamnă lupta de clasă în absența fermelor colective, înainte de înființarea acestora? Înseamnă o luptă împotriva chiaburului (6) care deține instrumentele și mijloacele de producție și care menține țăranii săraci în sclavie cu ajutorul instrumentelor și mijloacelor de producție. Este o luptă între viață și moarte. Dar ce înseamnă de fapt lupta de clasă odată cu existența fermelor colective? În primul rând, chiaburul a fost înfrânt și a fost deprivat de instrumentele și mijloacele de producție. În al doilea rând, înseamnă că țăranii săraci și mijlocii sunt uniți în ferme, bazate pe socializarea principalelor mijloace de producție. Și în final, este o luptă între membrii fermei colective, unde unii încă nu au scăpat de rămășițele individualiste și chiaburești (burgheze) și tânjesc să folosească inegalitatea care există într-o oarecare măsură în aceste ferme colective, în avantajul lor.” (7)

Același principiu se aplică întregii societăți. După exproprierea burgheziei de către statul proletar, atât timp cât elementele capitaliste rămân, lupta continuă între membrii societății, din care (1) unii nu s-au eliberat de rămășițele burgheze și folosesc rămășițele capitalismului în beneficiul lor, și (2) alții încearcă să elimine aceste rămășițe. Primul grup de oameni reprezintă clasa burgheză în forma sa politică, fără să aibă poziția (economică) burgheză. Mai mult de atât, lupta de clasă nu se limitează doar la o țară socialistă, ci are și un caracter internațional și se manifestă în confruntarea dintre două sisteme: cel capitalist și cel proletar.
Față de revizionismul modern, pentru care există un fel de socialism abstract, noi, urmând știința marxistă, subliniem că există mai multe tipuri de socialism și fiecare socialism își are bazele într-o anumită clasă. În zilele noastre, putem deosebi trei tipuri de socialism: socialismul mic-burghez, socialismul burghez și socialismul proletar. Ele sunt opuse unul altuia.

Socialismul mic-burghez încearcă să se mascheze drept anticapitalist (deseori se maschează și ca marxism, comunism), dar în același timp exprimă indignarea micii burghezii din cauza poziției instabile în capitalism. Așadar, socialismul mic-burghez poate să arate contradicțiile capitalismului și să le critice.

Socialismul burghez se manifestă, în teorie și practică, ca o încercare a burgheziei să instige o antipatie în proletariat față de revoluție și prezintă posibilitatea unei tranziții pașnice spre socialism. În unele cazuri, socialismul burghez se deghizează drept comunism, iar alteori nu. În practică, socialismul burghez, se manifestă ca monopol de stat capitalist burghez ce oferă garanția de ajutoare sociale.

Potrivit lui Marx, socialismul proletar este sinomim cu dictatura proletariatului, statul proletar.

2.2. Statul, birocrația și democrația

Statul, după cum recunosc comuniștii și pseudo-comuniștii, este aparatul de violență și constrângere prin care clasa ce are puterea își exercită dictatura. Cu toate acestea, în contradicție cu definiția de mai sus, revizioniștii moderni cred că statul poate fi al tuturor oamenilor ori poate reprezenta interesele întregii societăți.
În ciuda revizionismului modern, care nu înțelege formele dictaturii burgheze, noi plecăm de la ideea marxistă că dictatura burgheză are două forme: democrație burgheză și fascism. Democrația burgheză este dictatura burgheziei (în timpurile noastre aceasta este oligarhie financiară), care se maschează cu instituții parlamentare, egalitate formală a tuturor în fața legii și libertate formală. Fascismul este o dictatură teroristă deschisă a oligarhiei financiare. Această dictatură are forme diferite în țări diferite, în funcție de circumstanțele istorice ale acesteia. Dimitrov a remarcat două forme ale fascismului: 1) fascismul complet, care elimină toate drepturile și libertățile democrației burgheze, și 2) fascismul cu o bază socială slabă care încă menține aparența câtorva drepturi și libertăți. În ciuda diferențelor dintre aceste două forme, amândouă reprezintă o dictatură teroristă a oligarhiei financiare. Transparența și terorismul acestei dictaturi nu se manifestă prin lipsa unui guvern, strângerea de voturi parlamentare sau lipsa multipartidismului (acestea sunt doar de formă, sunt superficiale), ci prin faptul că, bazându-se pe partea mic-burgheză a societății, pe aparatul de stat și pe formațiunile fasciste independente, capitalul financiar sufocă, suprimă și terorizează comunismul (aceasta este esența fascismului, inerentă în ambele forme ale sale). Dimitrov a descris corect că natura deschisă și teroristă a fascismului „nu previne fascismul, în special când situația acestuia se agravează, din a își extinde bazele și fără să își schimbe natura de clasă, încercând să combine dictatura teroristă cu o falsificare vulgară a parlamentarismului” (8), iar fascismul poate face acest lucru chiar și atunci când nu are sprijin din partea unei mase largi de oameni. În prezent, vedem în toate țările o combinație a democrației burgheze cu fascismul. Dacă această combinație are o înclinație spre fascism — atunci este o dictatură fascistă, ori o înclinație spre democrație burgheză — atunci este o dictatură a democrației burgheze. În general, acest lucru poate fi indicat pe o scară de la -10 până la +10. De la 0 până la -10 este fascism: cu cât mergem mai jos de 0, cu atât este mai fascist și mai puțin o democrație burgheză. De la zero până la +10 este democrație burgheză: cu cât mergem mai sus de 0, cu atât este mai mult o democrație burgheză și mai puțin un stat fascist (deci scurt pe doi, de la 0 până la -10, acestea sunt regimuri fasciste, iar de la 0 până la +10, sunt democratice).
În ciuda oportuniștilor de stânga care cred că Rusia are un regim fascist, noi susținem că Rusia este o democrație burgheză. În Rusia există un parlament, se țin alegeri parlamentare și există multipartidism. Evident, acest lucru este doar formal. În schimb, există vreo esență (bază) fascistă în spatele acestei impresii — o dictatură teroristă deschisă? În niciun caz. Deoarece oligarhia financiară a Rusiei nu se bazează pe susținerea micii burghezii, nu strivește și nu terorizează comunismul în Rusia și nu are o bază naturală pentru fascism — formațiuni fasciste semi-militare care nu țin de stat. În mod evident în Rusia există o îngrădire extremă a drepturilor și libertăților democratice, lucru care ar fi stupid și naiv să îl negăm. Dar acest lucru nu face Rusia un regim fascist. Dimitrov a spus corect că „nu este deloc o chestiune de indiferență pentru noi ce fel de regim politic există într-o țară: dacă este dictatură burgheză în formă de democrație burgheză, chiar și cu drepturi și libertăți reduse, ori o dictatură a burgheziei într-o formă transparentă fascistă” (9).
În cazul războaielor inter-imperialiste, distincția dintre dictatura democrației burgheze și a dictaturii fasciste dispare încet. La începutul celui de-al Doilea Război Mondial, pe 8 septembrie, 1939, Cominternul a dat o directivă partidelor comuniste privind atitudinea lor față de începutul războiului: „Războiul a schimbat radical situația: diviziunea statelor capitaliste în fasciste și democratice și-a pierdut sensul anterior”. În schimb, oportuniștii actuali de dreapta cred că în cazul unui război inter-imperialist, este necesară susținerea democrației burgheze imperialiste împotriva imperialismului fascist. În acest context, se face referire la Marele Război Patriotic din URSS, unde URSS a susținut democrația burgheză din țările Europei (așa cum și ele susțineau URSS) în lupta împotriva fascismului. De fapt, doar intrarea în război a unei țări proletare face posibilă susținerea democrației burgheze împotriva fascismului, deoarece blocul condus de către țara proletară devine cel conducător. Dacă nu există această condiție, atunci susținerea țării cu o democrație burgheză împotriva fascismului este doar oportunism de dreapta.
O altă formă de dictatură burgheză mai puțin răspândită este bonapartismul. Bonapartismul este dictatura burgheziei care se sprijină pe armată și manevrează în condițiile balansului instabil al puterilor de clasă. Bonapartismul apare în situațiile în care lupta de clasă este intensificată până la limitele ei extreme și clasele principale care luptă par să se balanseze reciproc: burghezia este incapabilă să se descurce cu mișcarea revoluționară, iar proletariatul este încă prea slab și nu poate câștiga în luptă. Termenul „bonapartism proletar”, folosit de troțkism, este contradictoriu din punctul de vedere logic și mic-burghez din punct de vedere de clasă.
Pentru Marx, noțiunile de socialism proletar și dictatura proletariatului erau echivalente (în contrast cu această afirmație, fasciștii afirmă că pentru Marx socialismul și comunismul erau sinonime). Totuși, Lenin a descoperit că dictatura proletariatului există și în perioada de construcție a socialismului proletar.

„Dacă analizăm situația politică actuală, putem spune că ne aflăm într-o perioadă de trecere în cadrul unei perioade de trecere. Întreaga dictatură a proletariatului reprezintă o perioadă de trecere, dar acum avem, ca să zic așa, o serie întreagă de noi perioade de trecere…” (10)

Dictatura proletariatului trece prin câteva stadii, pe măsură ce societatea se dezvoltă:
1. stadiul de construcție a statului proletar;
2. stadiul statului proletar propriu-zis, complet (stadiul socialismului proletar);
3. stadiul dispariției treptate a statului proletar.
Revizionismul modern nu face distincția între aceste etape.
Marx a descoperit, de asemenea, că „… clasa muncitoare nu poate să ia pur și simplu în stăpânire mașinăria de stat așa cum este și s-o pună în funcțiune pentru propriile ei scopuri” (11). Așadar, proletariatul sfărâmă mașinăria de stat veche, burgheză (sistemul birocratic de guvernare) și construiește propriul stat proletar (socialismul/sistemul de guvernare socialist, unde întregul proletariat conduce pe baza democrației proletare, asuprindu-și inamicii de clasă și forțând lucrătorii să îndeplinească munca care este în interesele lui). V.I. Lenin a demonstrat că sfărâmarea sistemului de guvernare vechi, birocratic și construcția unuia nou (socialism) constituie o perioadă bine definită, când avangarda revoluționară a proletariatului deține toată puterea. Până când sistemul burghez de guvernare nu (aparatul birocratic) este sfărâmat, întregul proletariat încă nu își conduce statul, acesta fiind condus de partea proletariatului care știe cum să o facă, adică de avangarda revoluționară a acestuia, unită în Partidul Comunist. De-a lungul acestei perioade, avangarda proletariatului „trebuie să educe întreaga populație muncitoare, fără excepție, în vederea participării ei de sine stătătoare la conducerea statului, nu în teorie, ci în practică” (12). Această perioadă este primul stadiu al dictaturii proletariatului.
De îndată ce sistemul burghez de guvernare (aparatul birocratic) este sfărâmat, începe perioada socialismului proletar. Acum nu avangarda revoluționară a proletariatului conduce, ci toți muncitorii, rând pe rând, unul câte unul, pentru că toți muncitorii s-au ridicat deja la nivelul avangardei lor. Așadar, rolul conducător al Partidului Comunist dispare. Contrar acestei poziții leniniste, revizionismul modern crede că rolul conducător al Partidului Comunist se păstrează în timpul socialismului proletar. Revizionismul modern nici nu poate să înțeleagă că semnul principal al socialismului proletar este întocmai guvernarea universală și alternantă a statului de către toți muncitorii. Astfel, revizionismul nu poate caracteriza corect societatea sovietică. În realitate, în URSS nu a fost niciodată socialism, deoarece scopul unui astfel de sistem de guvernare nu a fost atins.
Teza lui Lenin că, sub socialism, toți muncitorii vor conduce statul în mod independent a fost dezvoltată și actualizată de marxistul remarcabil Alexei Borisovici Razlațki. Ce trebuie pentru a atrage toate masele muncitoare să conducă statul unul după altul? Pentru asta, trebuie să separăm gradual aparatul partidului de aparatul de stat. Cu cât mai mult masele muncitoare își ridică conștiința politică și cunoștințele marxiste la nivelul avangardei lor, cu atât mai mult partidul trebuie să se îndepărteze de la aparatul de stat.

„Statul administrează societatea, inclusiv ansamblul tuturor proletarilor. Partidul monitorizează statul. Proletariatul, întreaga clasă, monitorizează deciziile partidului prin încorporarea lor în propriile activități de masă îndreptate spre schimbarea sistemului de stat. Și invers: proletariatul transferă și deleagă partidului ideile sale cele mai avansate; partidul asigură realizarea acestor idei în formă statală; statul consolidează stabilirea acestor idei în societate.”

— A.B. Razlațki. Cel de-al Doilea Manifest Comunist, capitolul „Dictatura Proletară și Democrația Proletară”

Dezvoltând în continuare gândul lui Razlațki, putem spune că, pe măsură ce trece timpul, Sfaturile (13) trebuie formate de către înșiși muncitori, iar partidul trebuie să influențeze munca Sfaturilor nu în mod direct, ci prin înaintarea anumitor muncitori în Sfaturi. Și aceasta nu este greu de realizat, dacă partidul are monopol complet asupra viziunii asupra lumii din societate. Dacă înainte partidul controla mecanismul de stat prin faptul că membrii de partid constituiau majoritatea reprezentanților din Sfaturi, acum partidul conduce prin influența teoretică asupra maselor. Aceasta trebuie să continuie până când masele se învață să conducă statul independent. După asta începe o perioadă îndelungată de socialism proletar, unde partidul nu va mai avea niciun rol.
Contrar revizionismului, care exagerează rolul liderului proletar în implementarea dictaturii proletare, noi stăm pe poziția că liderul proletar nu trebuie să fie un individ, ci doar un colectiv. În cadrul Partidului Comunist aflat la putere, nucleul său de conducere, Comitetul Central, ar trebui să aibă o alternanță regulată și sistematică a membrilor săi, în așa măsură încât masele muncitoare nici măcar nu vor avea timp să îi memoreze pe reprezentanții individuali din Comitetul Central. Astfel, proletariatul se va asigura că realizările sale nu vor fi asociate cu nicio personalitate individuală (așa cum a fost în URSS-ul lui Stalin, în Albania lui Hodja și în Coreea lui Kim). Mai mult, propaganda proletară trebuie pusă în scenă astfel încât să nu construiască autoritatea unor persoane din conducerea partidului, ci doar autoritatea muncitorilor înșiși. Oricine care, în condițiile moderne, nu este de acord cu această formulare a problemei și crede că este necesar să sculpteze idoli, așa cum s-a făcut în trecut, este un anticomunist și un dușman convins al marxismului.

2.3. Atitudinea față de URSS

Contrar maoismului și troțkismului, care plasează birocrația în centrul atenției atunci când studiază istoria URSS, noi pornim de la poziția marxistă privind rolul decisiv al corelării forțelor de clasă și al luptei de clasă în timpul construirii socialismului și sub socialism. Din punct de vedere politic, birocrația nu posedă a priori o anumită esență mic-burgheză sau proletară. Un birocrat în sistemul dictaturii proletariatului poate fi atât un comunist (proletar), cât și un burghez. Fiecare clasă care luptă în acest sistem poate folosi aparatul birocratic în propriile scopuri. Sistemul birocratic de guvernare (sau sistemul capitalist de guvernare) înseamnă că toată ierarhia de guvernare este construită de sus în jos. De exemplu, după ce au preluat puterea, bolșevicii au numit în funcții-cheie persoane dedicate cauzei proletariatului. În acel moment, în masele muncitoare nu existau suficienți muncitori conștienți care să poată, pe cont propriu, de jos în sus (ca în cadrul sistemului de guvernare proletar), să formeze organe de putere și de guvernare corespunzătoare intereselor construirii comunismului. Acest sistem poate fi abolit numai după crearea circumstanțelor economice și politice necesare.
Contrar revizionismului, care crede că diviziunea puterilor în URSS a fost lichidată, noi credem că era imposibil să se lichideze diviziunea puterilor în prima etapă de dezvoltare a dictaturii proletariatului, din cauza prezenței sistemului capitalist de guvernare. Dacă Sfaturile de la toate nivelurile reprezentau dictatura proletariatului, atunci comitetele executive de toate nivelurile și, de asemenea, Sfatul Comisarilor Populari (Sfatul Miniștrilor) reprezentau sistemul de conducere capitalist. De altfel, fuziunea dintre partid și aparatul de stat, așa cum am menționat mai sus, se datorează și naturii duale a aparatului de stat. Pentru a trece la a doua etapă a dictaturii proletariatului, este necesar să transformăm Sfaturile în autorități permanente care nu au comitete executive. Expresia lui Lenin conform căreia fiecare muncitor va guverna pe rând poate fi realizată tocmai în cazul activității permanente a Sfaturilor și al reînnoirii constante a reprezentanților muncitorilor în acestea în același timp.
Perioada proletară a istoriei URSS a oferit muncitorului o bogată experiență administrativă de stat, de care trebuie să ne folosim și în viitor. Gunoaiele stângiste nu știu absolut nimic despre această experiență și despre mecanismele administrative de stat create de muncitori. Vorbim în primul rând de secțiile Sfaturilor (până în 1936), Inspecția Muncitorilor și Țăranilor (până în 1934), patronajul muncitorilor asupra muncii de oficialitate (începutul anilor 1930) și comisiile Sfaturilor (din 1936). Revizionismul modern, în special maoismul, susține că Stalin ar fi luptat împotriva birocrației întocmai cu ajutorul birocrației însăși. În realitate, nici Stalin și nici alți bolșevici nu aveau sarcina de a lupta împotriva birocrației, deoarece ei înșiși erau birocrați. Sarcina lor era însă aceea de a distruge vechiul aparat administrativ (birocratic) capitalist. Această sarcină era îndeplinită de proletariat, adică de către toți muncitorii, nu doar de Stalin, în limita impusă de nivelul de dezvoltare al forțelor de producție ale URSS.
Spre deosebire de troțkiști, care cred că sistemul electoral din 1936–1937 a fost o întoarcere la parlamentarismul burghez, noi, din contră, susținem că acel sistem a fost un pas înainte în construirea socialismului proletar. În timp ce vechiul sistem de Sfaturi consta în mai multe etape, acum proletarii și semi-proletarii (colhoznicii (14)) formau în mod direct Sfaturi de toate nivelurile. În același timp, nominalizarea candidaților, ca și înainte, era lăsată în seama colectivelor muncitorești. Mai mult, introdus în 1936, sistemul de muncă al Sfaturilor, bazat pe ședințe, a dus la implicarea mai profundă a proletarilor și semi-proletarilor în administrarea statului. Pentru că pregătirea ședinței Sfaturilor cu participarea activiștilor (15) presupunea implicarea populației în discutarea problemelor guvernamentale și luarea cererilor acestora în calcul. Ca parte a sistemului bazat pe ședințe, conform Constituției din 1936, au fost create comisii de Sfaturi, care includeau muncitori și semi-muncitori, și care controlau departamente ale comitetelor executive ale Sfaturilor.
Spre deosebire de gunoaiele stângiste, care au transformat documentele de arhivă într-un soi de idol și nu cred în posibilitatea falsificării lor, noi susținem că orice material de arhivă trebuie supus unei analize de sursă. Revizionismul modern crede în autenticitatea unui număr de documente doar pentru simplul fapt că ele au fost citate de către oameni de știință „reputabili”. Nu ne interesează absolut deloc însemnele regalității și titlurile niciunei persoane din domeniul disciplinelor „umaniste”, ci ne uităm doar la ce are de spus o persoană particulară. De exemplu, gunoaiele stângiste cred în autenticitatea materialelor de arhivă fabricate de comisia lui A.N. Yakovlev pe finalul anilor 1980, pe care anticomunistul V.N. Zemskov se bazează. Mai cu seamă este un fals de arhivă, intitulat „Ordinul nr. 00447”, un raport adresat lui N.S. Hrușciov despre cantitatea de oameni represați pentru activități contrarevoluționare în perioada 1921–1954, dar și alte documente, pe baza cărora s-a ajuns la o cifră falsă de 682.000 de represați în perioada 1937–1938. Mai mult, de la începutul perestroikăi, literatura istorică a fost dominată de o cifră falsă de 27 de milioane de oameni uciși în Marele Război Patriotic. Sarcina comuniștilor de astăzi este scoaterea la iveală a minciunilor anticomuniste de acest fel. În acest sens, susținem poziția socialistului P.G. Balaev și îi urăm mult succes în a continua să expună falsificări ale istoriei.
Spre deosebire de revizionismul modern, care crede că dictatura proletariatului în URSS a fost prezentă doar în timpul lui Lenin sau doar până în 1987 ori 1991, noi considerăm că aceasta a ținut până în 1953 și că s-a manifestat în prima ei etapă de dezvoltare. În martie 1953, burghezia a condus o contrarevoluție în URSS și a înființat dictatura imperialistă a burgheziei. Contrarevoluția a constat în înlăturarea de la putere a Sfatul Suprem al URSS (cel mai înalt organ al dictaturii proletariatului) la 5 martie 1953. În această zi, ascunzându-se în spatele situației dificile a lui Stalin, cu puțin timp înainte de moartea sa, burghezia a întreprins în mod ilegal, ocolind ședința Sfatul Suprem al URSS:
1. numirea unei noi conduceri a Sfatului Suprem al URSS;
2. redistribuirea posturilor în Consiliul de Miniștri al URSS;
3. expulzarea celor mai mulți membri ai săi de la Prezidiul Comitetului Central al PCUS.
Boala lui Stalin și moartea sa nu au fost cauza contrarevoluției burgheze, ci doar o acoperire pentru aceasta. Cauzele reale ale contrarevoluției burgheze în URSS își au rădăcinile în baza economică a societății sovietice de la acel moment. Pentru a înțelege cauzele economice ale contrarevoluției, este necesar de avut în vedere următoarele aspecte:
1. În Marele Război Patriotic, un uriaș număr de comuniști au murit (adică, o parte semnificativă a avangardei proletariatului), iar în locul lor un număr uriaș de oameni lipsiți de conștiință de clasă, analfabeți în ale marxismului, au fost primiți în partid pentru meritele și isprăvile lor de pe front și din spatele frontului.
2. Restaurând economia după război, această masă lipsită de conștiință de clasă a uitat de vigilența politică.
3. Pe fondul unei asemenea orbiri politice, sabotorii troțkiști au reușit cu ușurință să-și lanseze propria luptă pentru putere:
  
  „Puterea lor constă în carnetul de partid, în posesia unui carnet de partid, care le câștigă încredere politică și le deschide porțile către toate instituțiile și organizațiile noastre.” (16)
4. Această situație, când relațiile de producție din URSS erau guvernate în primul rând de masa mioapă politic, lipsită de conștiință de clasă, nu putea decât să ducă la contradicții între forțele de producție și relațiile de producție, rezultând într-un conflict. Apăreau condițiile pentru ca burghezia să preia puterea în propriile sale mâini.
În ceea ce privește datarea contrarevoluției din URSS, avem asemănări formale cu unii socialiști. În particular, putem distinge grupuri socialiste precum cel al lui P.G. Balaev și sectara Library of IMELS. Ambele grupuri consideră că contrarevoluția din URSS a avut loc în martie 1953, dar când vine vorba de înțelegerea motivelor, se află în opoziție față de noi. Conform lui P.G. Balaev, după război, din cauza construcției economice și de apărare, conducerea partidului a abandonat complet munca de partid, ceea ce a dus la copleșirea partidului de elemente străine. Astfel, pozițiile figurilor ca Hrușciov și Beria s-au întărit, iar Stalin nu a reușit să-l asigure pe Malenkov ca succesor în funcția de șef al partidului. După Balaev, acest eșec al lui Stalin este motivul loviturii interne de partid și, în consecință, loviturii de stat din URSS. Al doilea grup, cel sectar, consideră că motivele contrarevoluției au fost:
1. analfabetismul marxist în privința unor chestiuni în rândul lui Stalin și al echipei sale;
2. moartea unei mase uriașe de comuniști în Al Doilea Război Mondial;
3. adoptarea unei noi carte la Congresul XIX al PCUS(b), care ar fi privat partidul de putere politică.
Toate acestea ei spun că ar fi dus la contrarevoluția burgheză din 2–15 martie 1953. Conform lor, burghezia însăși a apărut în timpul acestor 13 zile, iar baza ei a fost birocrația. De fapt, moartea majorității comuniștilor în Al Doilea Război Mondial nu înseamnă nimic fără să facem legătura dintre semnificația acestui fapt și baza economică, relațiile de producție. De asemenea, analfabetismul marxist al lui Stalin și al echipei sale în privința unor probleme nu a fost decisiv în contrarevoluție. Iar noua cartă nu a privat partidul de putere politică în niciun fel, deoarece rolul de conducere al partidului a fost chiar consacrat în constituție. Burghezia nu a apărut peste noapte, ci a existat întotdeauna în URSS, iar baza ei nu a fost birocrația.
Cea mai gravă greșeală a conducerii staliniste, care a început în 1937 și s-a adâncit în timpul și după război, a fost mutarea accentului în propagandă și muncă educațională de la problema de clasă la cea națională. După război, teza intensificării luptei de clasă pe măsura îndreptării către socialism și sub acesta a devenit definitiv un lucru al trecutului, mutând o mare parte a atenției asupra măreției poporului rus. Eroii epocilor feudale din trecut au început să crească din nou în popularitate. Dacă în Carta Partidului din 1939 statul sovietic este specific caracterizat drept o dictatură a proletariatului, în Carta din 1952 acest aspect a fost înlocuit de abstracta expresie „stat socialist”. Trecerea accentului de la patria de clasă la cea națională a devenit unul dintre factorii principali în estomparea conștiinței de clasă a muncitorilor sovietici, adică în dezvoltarea micii burghezii, motiv pentru care burghezia a câștigat în 1952–1953.
O altă eroare gravă a conducerii staliniste a fost abandonarea muncii în vederea stabilirii mecanismelor prin care muncitorii să-și poată controla propriul stat. Mecanismele vechi (de pildă, aceleași comisii de Sfaturi) nu au fost dezvoltate corespunzător, iar altele noi nu au fost dezvoltate deloc. Teoretic, această problemă nici măcar nu a fost ridicată. Dar pentru prima etapă a dictaturii proletariatului, după Lenin, este important nu doar ca muncitorii să-și protejeze statul, ci totodată de a proteja muncitorii de statul lor.

2.4. Atitudinea față de alte state proletare

În afară de URSS, dictatura proletariatului a avut experiențe pozitive și în țări precum Albania (1944–1985), Cambodgia (1975–1979) și Republica Populară Democrată Coreeană. Până la contrarevoluțiile burgheze care au urmat-o pe cea din URSS, dictatura proletariatului a fost prezentă în țări din Europa de Est (în Republica Democrată Germană până în 1953, în Cehoslovacia până în 1953, în Ungaria până în 1953, în Bulgaria până în 1954, în Polonia până în 1956), dar nu și în China și România, care, din cauza micii burghezii care domina inițial coaliția claselor antiimperialiste, nu au avut suficientă experiență pentru a putea dezvolta mecanismele necesare dictaturii proletariatului.
Albania a oferit un exemplu strălucit de opoziție față de revizionism și față de imperialismul global. Lucrările lui E. Hodja sunt clasice pentru marxism-leninism, deoarece l-au îmbogățit:
1. cu o înțelegere corectă a proceselor care au avut loc în URSS;
2. cu o analiză a imperialismului internațional din a doua jumătate a secolului XX, incluzând imperialismul vestic, cel sovietic și cel chinez;
3. actualizând și evidențiind prevederile marxismului, uitate și vulgarizate de revizioniști.
De asemenea, în cursul construirii socialismului, muncitorii din Albania au dezvoltat o serie de mecanisme ale dictaturii proletariatului necesare în prima etapă de dezvoltare, cum ar fi:
1. participarea directă a proletarilor și semi-proletarilor în dezvoltarea planurilor cincinale;
2. suprimarea metodelor birocratice de lucru (reducerea la minimum a tuturor formalităților, înlocuirea hârțogăraiei cu munca reală cu oamenii, interzicerea tutelei organelor superioare de partid și autorităților asupra celor inferioare etc.);
3. eliminarea discrepanțelor dintre salariile muncitorilor și ale funcționarilor;
4. reducerea aparatului administrativ și trimiterea angajaților acestuia în producție.
Toate aceste măsuri au fost cel mai activ întreprinse de la mijlocul anilor 1960, în contrast cu procesele opuse, burgheze, ce au avut loc în URSS.
În lumea modernă, Republica Populară Democrată Coreeană a devenit ținta a tot felul de atacuri din partea imperialismului internațional și a susținătorilor săi revizioniști. Când vine vorba de RPDC, revizionismul modern folosește o metodologie idealistă bazată pe aspecte de suprafață. Până acum, nu au existat încercări de analiză aprofundată care să dezvăluie esența sistemului social și de stat al RPDC, însă am întreprins noi o astfel de muncă. În loc de o analiză materialistă a modului material de producție, a corelării forțelor de clasă și a tiparelor care conduc societatea din RPDC, idealiștii au analizat ideile, reflexia realității în mintea liderilor poporului coreean. Cercetările noastre ne permit să afirmăm că dictatura proletariatului în prima etapă de dezvoltare a fost păstrată în RPDC până în ziua de astăzi. Muncitorii din RPDC au dezvoltat următoarele mecanisme pentru dictatura proletariatului:
1. Sistemul de coordonare Taean, ce presupune că întreprinderile de stat nu sunt conduse de către director, ci de către comitetul de partid al întreprinderii alături de muncitori.
2. Metoda Ch’ongsan-ni, ce prevede ca toți funcționarii de stat de cel mai înalt rang să călătorească regulat pe teren și să își îndeplinească rolul de conducător pe teren.
3. Un sistem complex de diviziune a muncii administrative dintre muncitori. Sistemul Taean și metoda Ch’ongsan-ni au început să fie implementate în RPDC de la începutul anilor 1960, în contrast cu reformele imperialiste pe care le aplica URSS. În RPDC, spre deosebire de alte state proletare, problema implicării muncitorilor în sistemul de administrare economică se pune nu doar la nivel practic, dar și la nivel teoretic. Discuțiile pe această temă decurg în principalul jurnal economic al RPDC, iar următoarea chestiune este ridicată:
  
  „Doar pentru că masele de oameni ai muncii au devenit conducătorii economiei datorită stabilirii unui sistem economic socialist nu presupune că ei îndeplinesc de la sine responsabilitățile și funcțiile lor de conducători. Numai atunci când un sistem de administrare economică, precum și metodologia sunt aplicate în concordanță cu natura sistemului economic socialist pot masele de muncitori să își îndeplinească eficient responsabilitățile și funcțiile, trezind pe deplin în sinea lor înflăcărarea conștientă și puterea creativă.”
În alte state proletare, proprietatea statului asupra forțelor de producție era considerată suficientă pentru a impune dominația clasei muncitoare în economie. RPDC a mers chiar mai departe de atât și dezvoltă metode de a implica muncitorii în guvern. Cu toate acestea, revizioniștii se vor uita nu la conținutul structurii statului, ci numai la forma acestuia și vor postula că RPDC are un sistem monarhic (absurd!). Bineînțeles că în RPDC, din cauza trecutului feudal-patriarhal al țării, se află încă rămășițe ale acestui sistem, care se fac simțite și în sistemul propagandistic, care exagerează rolul liderilor în construcția socialismului. Indiferent, o astfel de formă nu afectează conținutul și ne exprimăm susținerea și solidaritatea cu poporul Coreei în construcția socialismului.
Deși Kampuchea Democrată între 1975 și 1979 nu a dăinuit pentru mult timp, ne-a oferit încă un exemplu al formelor democrației dictaturii proletare. Revizionismul modern, precum și imperialismul în general, încearcă în orice formă posibilă să denigreze Kampuchea, pe Khmer Rouge și Pol Pot, atribuindu-le lor atrocități și represalii, precum și „comunism agrar”. De fapt, Pol Pot și echipa lui au avut ca scop principal transformarea țării dintr-una agrară într-una industrială. Aceasta este evidențiată de documentele vremii, cu precădere de documentele planului cincinal. Mai mult decât atât, Pol Pot înțelegea clasa muncitoare ca fiind forța conducătoare a revoluției, ceea ce se reflectă și în documentele de partid și de stat ale vremii. Următoarele caracteristici ale dictaturii proletare în Kampuchea sunt de interes:
1. absența desăvârșită a preaslăvirii și ridicării liderilor la cer;
2. în cadrul cooperativelor, întâlniri în masă erau ținute odată la 3–10 zile, la care toată lumea decidea colectiv legat de problemele care apăreau.

2.5. Dezvoltarea partidului la această etapă

Revizionismul modern fie reduce teoria marxistă la dogme ideologice, fie nu îi atribuie nicio importanță. Poziția marxistă pe această problemă este că mișcarea comunistă nu poate exista fără teorie comunistă. Mai mult decât atât, teoria comunistă este una vie, fundamentată științific, care se opune ideologiei și dogmelor. Fără o bază bine fundamentată a comunismului, munca practică comunistă este deopotrivă imposibilă.

„Muncitorii posedă unul din elementele succesului: numărul. Dar numărul este hotărâtor numai atunci când masa este organizată și acționează în cunoștință de cauză.”

— K. Marx. Manifestul constitutiv al Asociației Internaționale a Muncitorilor
Sarcina strategică a comuniștilor la această etapă este să creeze o organizație puternică și militantă. Pentru a reuși asta, aceștia sunt pașii necesari:
1. Crearea unei structuri ce se poate auto-replica bazată pe principiile centralismului democratic proletar (CDP). Spre deosebire de organizațiile stângiste, structura noastră nu este sectară (precum Politsturm, Lenin Crew etc.) sau anarhică (precum UM sau PRM etc.); în organizația noastră toate autoritățile, cu excepția câtorva speciale (biroul editorial, cercul online), sunt bazate pe un sistem în care toți membrii capabili preiau aceste funcții administrative. Simultan, toate instanțele inferioare sunt subordonate celor mai înalte.
2. Conexiunea cu mișcarea muncitorească. Deja dispunem de experiențe în susținerea și participarea activă în agitația, grevele și activitățile sindicale ale mișcării muncitorești. Această experiență este mică, dar foarte însemnată pentru organizația noastră. Tacticile noastre sunt bazate în întregime pe acest principiu formulat de F. Engels:
  
  „După părerea noastră, pe care o practică îndelungată a confirmat-o, tactica justă în propagandă nu este de a fura ici-colo adversarului câțiva membri sau câteva grupuri izolate, ci de a acționa asupra maselor largi, încă pasive. O singură forță umană proaspătă, desprinsă de-a dreptul dintr-un teren virgin, valorează mai mult decât zece transfugi lassalleeni, care aduc întotdeauna cu ei în partid germenele orientării lor greșite.”
  
  — F. Engels. Către August Bebel la Hubertusburg. 20 iunie 1873
  
  Cu alte cuvinte, nu uniunea dintre oricine și orice (așa cum afirmă gunoaiele stângiste), dar uniunea mișcării comuniste cu mișcarea muncitorească. Doar o astfel de alianță va face posibilă fondarea unui partid marxist al clasei muncitoare.
3. Spre deosebire de revizionism, ce reduce concepte precum „comunist” și „marxist” la porecle fără sens, noi avem în vedere faptul că un om nu devine comunist sau marxist doar pentru că se numește astfel sau susține comunismul. Un comunist este o persoană orientată către societate cu trăsături de clasă proletare suficient dezvoltate, de pildă o persoană care pune interesele dezvoltării societății (interesele colective) deasupra intereselor sale personale. Fără a îndeplini această cerință obligatorie de a supune propriile interese individuale celor colective (în cazul acesta, interesele organizației comuniste), o persoană nu poate fi un comunist. Un marxist este la rândul său un comunist, dar un comunist care și-a însușit suficient știința marxistă.
  
  Acestea sunt cele trei trăsături caracteristice ale marxiștilor:
  1. principii de clasă proletare;
  2. alfabetism în știința marxistă;
  3. muncă practică comunistă.
  Mai mult decât atât, este imposibil să separăm aceste trei componente unele de altele, numai împreună ele formează un marxist.

Va urma…

Note

Conferința a avut loc în 2023.
Principiu potrivit căruia orice fenomen are o cauză.
Principala problemă a filozofiei este cea a raportului dintre gândire și existență, a ceea ce este primordial dintre idee și materialitate.
Acestea sunt: negarea negației, trecerea din cantitate în calitate, uniunea și lupta între opusuri.
I.A. Boricevski la discuția despre cartea lui Stepanov „Știința naturală modernă și materialismul istoric” în cadrul Consiliului Institutului de stat pentru cercetarea bazelor științifico-naturale ale materialismului dialectic din Timiryazev, 8 februarie 1925.
Țăran bogat care aparține burgheziei satelor. — Nota editurii CȘ.
I.V. Stalin. Opere, vol. 12, Aprilie 1929–Iunie 1930, pp. 170–171.
Georgi Dimitrov. Opere alese. Editura Sofia Press, Sofia, Volumul 2, 1972, pp. 9–10.
Georgi Dimitrov. Ibid., p. 104.
V.I. Lenin. Opere complete, vol. 42, p. 226.
K. Marx, F. Engels. Opere, vol. 17, p. 353.
V.I. Lenin. Opere complete, vol. 36, p. 78.
Sovietele.
Muncitorii fermelor colective.
Partea activă politic a cetățenilor.
Societatea Cooperativă de Edituri a Muncitorilor Străini din URSS, Moscova, 1937. I.V. Stalin. „Defecte în munca de partid și măsuri pentru lichidarea troțkiștilor și altor trădători”.