12.04.2025 | timp de lectură: ≈ 47 min. | vizualizări:

Greșelile teoretice ale lui Stalin

Ce putem învăța din ele?

Categorie: Metodologie
Copertă

Cuprins

Stalin — mare teoretician marxist și un adevărat conducător al clasei muncitoare — a avut un rol important în dezvoltarea științei marxiste. Pe când contribuțiile sale în marxism sunt bine-cunoscute și discutate, mai puțin sunt înțelese greșelile sale. Marxiștii, în misiunea lor de a ghida clasa muncitoare, au datoria de a înțelege pe deplin cauzele și conținutul greșelilor marilor teoreticieni.

Vă prezentăm, în această traducere, o analiză completă a condițiilor materiale ce au dus la înțelegerea eronată a unor aspecte teoretice, precum și concluziile pozitive la care ajungem în urma acesteia — ce trebuiesc știute de fiecare comunist.

Lectură plăcută!

Iosif Stalin este unul dintre conducătorii remarcabili ai clasei muncitoare, un apropiat colaborator al lui Lenin și continuatorul direct al operei sale. El a fost, fără îndoială, un politician, economist și psiholog strălucit (în general, întregul secol XX nu cunoaște teoreticieni și practicieni mai remarcabili în aceste domenii decât Lenin și Stalin). Teoria modernă a marxismului, comunismul, este, fără dubiu, teorie stalinistă. Înțelegând și subliniind acest lucru, noi, ca comuniști, suntem datori să identificăm și să dezvăluim greșelile lui Stalin în domeniile teoriei și practicii, dacă acestea există (același lucru este valabil și pentru Marx, Engels și Lenin).

Cei care obișnuiesc să întrebe: „Ești tu oare mai bun, mai inteligent decât Stalin, de îndrăznești să-l critici?” trebuie să recunoască unul din două lucruri: fie Stalin este un zeu care nu a greșit niciodată și, prin urmare, nu poate fi criticat sub nicio formă; fie Stalin este un om care, ca toți oamenii, a făcut greșeli și care, ca atare, trebuie analizat critic. Ei vor pretinde că admit a doua variantă, dar, în practică, ei se comportă conform primeia. Și tocmai de aceea, în rândul acestor cetățeni, nu vei găsi nicio critică adresată lui Stalin — nici pe plan teoretic, nici pe plan practic.

Despre greșelile lui Stalin, două aspecte trebuie înțelese:

  1. Aceste greșeli nu sunt doar ale lui Stalin, ci ale întregii sale echipe, ale tuturor bolșevicilor și ale urmașilor săi (Hodja, Kim Ir-sen etc.).

  2. Deoarece Stalin a fost personificarea interesului proletariatului, aceste greșeli au reflectat experiența întregului proletariat ca clasă și condițiile în care această clasă a trăit și a luptat.

1. Greșelile lui Stalin în teoria economică marxistă. Perioada de tranziție. Socialismul

În lucrarea sa „Despre «stângismul» copilăros și despre spiritul mic-burghez” din mai 1918, V.I. Lenin a caracterizat pentru prima dată toate structurile economice existente în Rusia sovietică. El a enumerat cinci tipuri, și anume:

  1. economia patriarhală;

  2. producția de mărfuri la scară redusă;

  3. capitalismul privat;

  4. capitalismul de stat;

  5. socialismul.

În aceeași lucrare, Lenin a criticat comuniștii „de stânga” pentru opoziția lor față de capitalismul de stat și socialism, argumentând că capitalismul de stat este podul care duce de la capitalismul mic-burghez la socialism. Nu socialismul și capitalismul de stat se opun unul altuia, ci împreună se opun micii burghezii și capitalismului privat.

Mai mult decât atât, o idee dezvoltată de Lenin în numeroase lucrări susține că calea către socialism trece obligatoriu prin capitalismul de stat. „Am socotit sau, poate, mai exact ar fi să spunem: am crezut fără a chibzui destul că prin simple dispoziții ale statului proletar vom putea organiza pe baze comuniste producția de stat și repartitia produselor de către stat într-o țară de mici țărani. Viața ne-a dovedit că am greșit. A fost necesară o serie de trepte intermediare — capitalism de stat, socialism — pentru a pregăti, printr-o muncă de ani de zile, trecerea la comunism”.

În același timp, Lenin a stabilit o distincție clară între capitalismul de stat proletar, sovietic și capitalismul de stat burghez: „Dar capitalismul de stat într-o societate în care puterea aparține capitalului și capitalismul de stat într-un stat proletar sunt două noțiuni diferite”. Cu alte cuvinte, statul proletar trebuia să dezvolte întâi un capitalism de stat proletar pentru a pune bazele socialismului proletar, abia apoi fiind cu putință avansarea spre comunism. Acesta a fost planul lui Lenin de construire a comunismului.

Mai mult, Lenin a evidențiat două aspecte ale capitalismului de stat proletar. Primul aspect, pe care l-am putea numi „extern”, se referă la măsurile aplicate de statul proletar legate de reglementarea fenomenelor capitaliste private. Conform lui Lenin, principala formă a capitalismului de stat în acest sens erau concesiunile — închirierea mijloacelor de producție ale statului către capitaliști privați. Alte forme de capitalism de stat includeau: reglementarea comerțului, dezvoltarea cooperației în producția de mărfuri la scară redusă, atragerea comisionarilor și a altor intermediari etc.

Al doilea aspect, „intern”, al capitalismului de stat proletar constă în transferul întreprinderilor de stat pe baze capitaliste, adică pe principiile calculului economic și dezvoltarea stimulentelor materiale pentru angajații și muncitorii statului. „Trecerea întreprinderilor de stat la așa-numitul hozrasciot este în mod necesar și indisolubil legată de noua politică economică, iar acest tip va deveni într-un viitor foarte apropiat în mod inevitabil un tip predominant, dacă nu exclusiv. În condițiile în care este admis și se dezvoltă comerțul liber, aceasta înseamnă de fapt în mare măsură trecerea întreprinderilor de stat pe baze comerciale”. Desigur, acest capitalism de stat în întreprinderile de stat era legat de capitalismul de stat „extern”, dar nu prin concesiuni, ci prin dezvoltarea comerțului și a circulației monetare.

Este imposibil să conduci economia întreprinderilor de stat pe principii non-capitaliste atâta timp cât circulația monetară este menținută. „Nu direct bizuindu-ne pe entuziasm, ci cu ajutorul entuziasmului generat de marea revoluție, pornind de la interesul personal, de la cointeresarea personală, de la hozrasciot, dați-vă osteneala să construiți mai întâi o punte solidă, care, într-o țară de mici țărani, să ducă prin capitalismul de stat la socialism; altfel nu veți putea ajunge la comunism, altfel nu veți putea conduce la comunism zeci și zeci de milioane de oameni. Iată ce ne-a arătat viața. Iată ce ne-a arătat mersul obiectiv al dezvoltării revoluției”. Încă din 1929, calculul economic a fost extins la toate întreprinderile de stat fără excepție. Toate formele „externe” ale capitalismului de stat, cu excepția reglementării statale a comerțului, au fost eliminate treptat.

Stalin însuși a înțeles că păstrarea comerțului și a circulației monetare era inevitabilă datorită existenței, pe lângă sectorul de stat, a sectorului cooperatist-colhoznic. El a scris despre aceasta în lucrarea „Probleme economice”: „Alte legături economice cu orașul decât prin marfă, decât schimbul prin cumpărare-vânzare, colhozurile nu acceptă în prezent. De aceea, producția de mărfuri și circulația de mărfuri sunt la noi, în prezent, tot atât de necesare cum erau, să zicem, cu 30 de ani în urmă, când Lenin proclamase necesitatea dezvoltării maxime a circulației mărfurilor”. Totodată, Stalin recunoștea că această condiție „externă” menținea și factorul „intern”: „Fapt este că produsele de consum necesare pentru compensarea forței de muncă cheltuite în procesul de producție se produc și se realizează la noi ca mărfuri, supuse acțiunii legii valorii. Tocmai aici se manifestă acțiunea legii valorii asupra producției. În legătură cu aceasta, în întreprinderile noastre au o importanță actuală probleme ca: problema gospodăririi chibzuite și a rentabilității, problema costurilor, problema prețurilor etc.”.

În numeroase lucrări, Lenin a sugerat că reglementarea statală a comerțului și calculul economic (datorită existenței acestui comerț) reprezintă forme ale capitalismului de stat. Pentru Stalin, însă, simplul fapt că întreprinderile sunt deținute de stat le conferă automat o natură socialistă, nu capitalistă. Cu alte cuvinte, conform lui Stalin, puterea politică a proletariatului transformă automat economia întreprinderilor de stat într-una socialistă. În această concluzie, Stalin s-a bazat pe lucrarea lui Lenin „Despre cooperație”, unde acesta definește întreprinderile cu adevărat socialiste drept acele întreprinderi în care: „atât mijloacele de producție și pământul pe care se află întreprinderea, cât și întreaga întreprindere în ansamblu aparțin statului”. În aceeași lucrare, Lenin afirma că întreprinderile cooperatiste: „nu se deosebesc de întreprinderile socialiste dacă pământul pe care sunt întemeiate și mijloacele de producție de care dispun aparțin statului, adică clasei muncitoare”.

De aici rezultă concluzia pe care Stalin a tras-o ulterior (în anii ‘30): odată ce toate sectoarele economice, cu excepția celor de stat și cooperatiste, au fost desființate sau absorbite de acestea, socialismul a fost în esență construit în țara noastră (NT: Rusia). Oare una dintre ultimele lucrări ale lui Lenin („Despre cooperație”) anulează toate operele și concluziile sale anterioare? Nu credem acest lucru. Pur și simplu, Lenin a dorit să sublinieze cu precădere rolul cooperației — care în acea perioadă nu fusese suficient apreciat — și, în această dorință a exagerat, mergând prea departe în formulare. Aproximativ în același mod a exagerat și în afirmația sa conform căreia este imposibil de înțeles pe deplin „Capitalul” lui Marx fără logica lui Hegel.

Din această exagerare leninistă a decăzut întreaga greșeală stalinistă, pe care Stalin a consolidat-o și asimilat-o ulterior în lupta împotriva deciștilor și zinovieviștilor — adică tocmai aceia care insistau asupra caracterului capitalist al proprietății de stat. Mai târziu, Stalin și-a adâncit eroarea, afirmând că: „Mai mult decât atât, eu cred că este necesar să renunțăm și la alte câteva noțiuni luate din «Capitalul» lui Marx, în care Marx s-a ocupat de analiza capitalismului, noțiuni lipite artificial la relațiile noastre socialiste. Am în vedere, între altele, noțiuni ca munca «necesară» și «supra»-munca, produsul «necesar» și «plus»-produsul, timpul «necesar» și timpul «suplimentar». Marx a analizat capitalismul pentru a lămuri originea exploatării clasei muncitoare, plusvaloarea, și pentru a da clasei muncitoare, lipsită de mijloacele de producție, o armă spirituală în vederea răsturnării capitalismului. Se înțelege că pentru aceasta Marx folosește noțiuni (categorii) care corespund pe deplin relațiilor capitaliste. Dar este mai mult decât straniu să fie folosite aceste noțiuni astăzi, când clasa muncitoare nu numai că nu este lipsită de puterea de stat și de mijloace de producție, ci, dimpotrivă, are în mâinile sale puterea și stăpânește mijloacele de producție. Astăzi, în orânduirea noastră sună destul de absurd cuvintele despre forța de muncă ca marfă și despre «angajarea» muncitorilor: ca și cum clasa muncitoare, care stăpânește mijloacele de producție, se angajează singură și își vinde sie înseși forța ei de muncă. Tot atât de straniu este să vorbim astăzi despre munca «necesară» și «supra»-muncă: ca și cum, în condițiile noastre, munca muncitorilor dată societății pentru lărgirea producției, pentru dezvoltarea învățământului, a ocrotirii sănătății, pentru organizarea apărării țării etc. nu ar fi tot atât de necesară clasei muncitoare, aflată astăzi la putere, ca și munca cheltuită pentru acoperirea nevoilor personale ale muncitorului și ale familiei lui”.

Dar, în această adâncire a greșelii sale — pe fondul identificării statului cu socialismul — Stalin „a uitat” o serie de prevederi din „Capitalul” lui Marx (deși cunoștea perfect această operă). În primul rând, a „uitat” că, după Marx, „Supramunca în genere, ca muncă care depășește limita nevoilor date, trebuie să existe întotdeauna”.

În al doilea rând, a „uitat” la ce se reduce supramunca în comunism: „Dacă salariul este redus la baza lui generală, adică la partea din produsul muncii proprii care intră în consumul individual al muncitorului; dacă această parte este eliberată de limitele capitaliste și este extinsă până la acel volum al consumului pe care, pe de o parte, îl îngăduie forța productivă existentă a societății (cu alte cuvinte, forța productivă socială a propriei munci a muncitorului, considerată ca muncă realmente socială) și, pe de altă parte, îl cere deplina dezvoltare a individualității; dacă supramunca și plusprodusul se reduc la măsura care, în condițiile de producție date ale societății, este necesară, pe de o parte, pentru constituirea unui fond de asigurare și de rezervă, iar pe de altă parte pentru necontenita lărgire a reproducției conform nevoilor sociale; în sfârșit, dacă în nr. 1, munca necesară, și în nr. 2, supramunca, se include cantitatea de muncă pe care cei apți de muncă trebuie s-o efectueze în permanență pentru membrii societății inapți de muncă, adică dacă atât salariul, cât și plusvaloarea, atât munca necesară, cât și supramunca sunt debarasate de caracterul specific capitalist, nu mai rămân aceste forme, ci numai bazele lor, comune tuturor modurilor de producție sociale”.

Stalin a ales pur și simplu să redenumească munca necesară și supramunca: „În ceea ce privește economia socialistă, ar trebui să facem următoarea distincție: munca pentru sine și munca pentru societate, produsul pentru sine și produsul pentru societate. Atunci, ceea ce era numit anterior muncă necesară, în economia socialistă corespunde muncii pentru sine. Iar ceea ce era numit supramuncă, în economia noastră, este munca pentru societate”. Dar schimbarea denumirilor — de la „muncă necesară” la „munca pentru sine” și de la „supramuncă” la „munca pentru societate” — nu schimbă esența problemei. N. Buharin, în lucrarea sa din 1920 „Economia perioadei de tranziție”, a scris în esență același lucru pe care l-a afirmat Stalin în 1952: „Producția sub dominația capitalului este producție de plusvaloare, producție pentru profit. Producția sub dominația proletariatului este producție pentru acoperirea nevoilor sociale”. Lenin a observat corect în remarcile sale asupra lucrării: „Nu a ieșit bine. Și profitul satisface nevoi sociale. Trebuia spus — unde plusprodusul nu merge la clasa deținătoare, ci la toți oamenii muncitori, și numai la ei”.

Stalin nu a negat acțiunea legii valorii, menținerea producției de mărfuri, a comerțului și a circulației monetare în societatea sovietică. Totuși, dacă se recunoaște existența în URSS a produsului necesar și a plusprodusului, atunci recunoașterea legii valorii ar conduce în mod inevitabil la concluzia despre caracterul de valoare al forței de muncă și al plusprodusului — adică la recunoașterea muncii salariale și a însușirii plusvalorii de către stat. Tocmai de aici decurge ceea ce Stalin a „uitat”. El nu a uitat, ci a fost consecvent în logica sa (a omis ceea ce nu se potrivea în această logică).

Dar dacă urmăm pe Marx și rămânem consecvenți în logica sa de înțelegere a socialismului, atunci rezultă următoarele. Referindu-se la fabricile cooperative administrate de muncitori înșiși, Marx le-a dat următoarea caracterizare: „Dar aici antagonismul dintre capital și muncă este desființat, chiar dacă inițial numai prin aceea că muncitorii ca asociație sunt capitaliști față de ei înșiși, adică întrebuințează mijloacele de producție pentru exploatarea propriei lor munci”. Producția de stat sub dictatura proletariatului este, la rândul ei, o fabrică cooperativă la scară mare. În consecință, același lucru pe care Marx îl spune despre o fabrică cooperativă individuală poate fi spus și despre această producție: muncitorii, ca asociație, ca stat, sunt capitalistul în raport cu ei înșiși. Prin urmare, aici persistă atât munca salariată, cât și exploatarea muncitorilor: niciun muncitor individual nu este proprietar; fiecare este privat de proprietate în mod individual; doar ca asociație, doar colectiv, muncitorii constituie proprietarul — capitalistul. Fiecare muncitor individual este angajat de acest capitalist (statul proletar) și produce plusvaloare pentru el.

Se aplică cele spuse doar la capitalismul de stat proletar? Nu, ele se aplică și la socialismul proletar. Singura diferență este că: în capitalismul de stat proletar, pe lângă fabrica cooperativă a muncitorilor sub forma statului, există și alte sectoare de producție (precum colhozurile). De aici și fenomenele specifice capitalismului de stat: comerțul, calculul economic și toate consecințele lor. În socialismul proletar, întreaga societate este cuprinsă într-o singură fabrică cooperativă. De aceea, Marx, în „Critica Programului de la Gotha”, afirma că aici producătorii nu mai schimbă între ei produsele. Dar chiar și aici, muncitorii, ca stat, rămân propriul capitalist, ceea ce păstrează schimbul forței de muncă pentru bunuri de consum individual. Acesta este un schimb de mărfuri, dar direct, fără intermedierea banilor. Aici nu mai există calcul economic sau comerț, dar există drept burghez și repartizare burgheză după muncă, exprimate prin acest tip de schimb. Prin urmare, Lenin avea dreptate când, în „Statul și revoluția”, caracteriza statul proletar drept „un stat burghez fără burghezie”. Aceasta este tocmai dialectica întregii perioade de tranziție (atât a capitalismului de stat, cât și a socialismului), analizată mai profund în lucrările „Socialismul proletar al lui K. Marx” și „Statul și contrarevoluția”.

Ceea ce Stalin a numit „socialism” nu era încă socialism, ci capitalism de stat proletar. Iar ceea ce Stalin a numit „comunism” — etapa în care toată proprietatea devine proprietate de stat — era, în esență, socialism. Prin urmare, programul schițat de Stalin în „Problemele economice ale socialismului în URSS” și prezentat de el ca un plan de trecere treptată de la socialism la comunism era, în realitate, un program de tranziție de la capitalismul de stat proletar la socialism.

Din cauza unei neînțelegeri a dialecticii perioadei de tranziție (muncitorii ca proprii lor capitaliști), Stalin a tras concluzia (în 1936) că clasa muncitoare a URSS-ului nu mai era proletară: „Luați, de exemplu, clasa muncitoare a URSS-ului. Adesea este numită proletariat din vechea obișnuință. Dar ce este proletariatul? Proletariatul este o clasă lipsită de instrumentele și mijloacele de producție într-un sistem economic în care aceste instrumente și mijloace aparțin capitaliștilor, iar clasa capitalistă exploatează proletariatul. Proletariatul este clasa exploatată de capitaliști. Dar, după cum se știe, clasa capitalistă în țara noastră a fost deja eliminată, instrumentele și mijloacele de producție au fost luate de la capitaliști și transferate statului, a cărui forță conducătoare este clasa muncitoare. Prin urmare, nu mai există o clasă capitalistă care să poată exploata clasa muncitoare. Prin urmare, clasa noastră muncitoare nu numai că nu este lipsită de instrumentele și mijloacele de producție, ci dimpotrivă, le deține în comun împreună cu întregul popor. Și întrucât le deține, iar clasa capitalistă a fost eliminată, orice posibilitate de exploatare a clasei muncitoare este exclusă. Mai putem numi încă clasa noastră muncitoare proletariat? Evident, nu putem”.

Tocmai din acest motiv, Stalin a început să numească dictatura proletariatului drept „dictatura clasei muncitoare”. Dar dacă luăm în considerare dialectica perioadei de tranziție, dacă acceptăm logica dezvoltării comunismului din capitalism, dacă înțelegem că nu doar în timpul construcției socialismului, ci chiar și în socialism există drept burghez (și „Dreptul nu poate fi niciodată superior orânduirii economice”), atunci vom înțelege de ce proletariatul persistă, de ce dictatura proletariatului continuă să existe. Vom înțelege că conceptul de dictatură a proletariatului — adică dictatura muncitorilor salariați și exploatați — reflectă în mod adecvat fenomenul real al perioadei de tranziție și nu necesită înlocuirea cu alte concepte.

Iosif Stalin considera, de asemenea, că proprietatea de stat în URSS era proprietate populară, socială. În realitate, însă, proprietatea de stat sub dictatura proletariatului — fie în etapa capitalismului de stat proletar, fie în etapa socialismului proletar — nu este proprietate socială, deoarece aparține statului și clasei dominante, care nu cuprind întreaga societate, ci doar o parte a ei. Este o proprietate colectivă de clasă, adică a unei părți din societate, sau altfel spus, o proprietate privată colectivă. Doar atunci când proletariatul cuprinde întreaga societate — când toți membrii societății devin proletari — doar atunci societatea se ridică deasupra statului, statul începe să dispară, și are loc trecerea de la proprietatea de stat proletară la proprietatea socială (fără clase). „Primul act prin care statul se manifestă realmente ca reprezentant al întregii societăți — luarea în stăpânire a mijloacelor de producție în numele societății — este, în același timp, și ultimul său act independent ca stat”.

Confuzia făcută de Stalin între proprietatea de stat și proprietatea populară este inevitabilă, dată fiind consecvența acestei poziții, și duce la concluzia existenței unui stat al întregului popor — concluzie deja trasă de revizioniștii din epoca lui Hrușciov. În această privință, poziția lui Lenin a fost cea mai corectă și precisă din punct de vedere științific: „Clasa care a luat în mâinile ei puterea politică a luat-o cu conștiința că o ia singură. Acest lucru este cuprins în noțiunea de dictatură a proletariatului. Această noțiune are un sens numai atunci când o clasa știe că ia singură puterea politică în mâinile ei și nu se înșală pe sine și nici pe alții cu vorbăria despre o putere de stat a întregului popor, aleasă de toți, consfințită de întregul popor”. Același lucru este valabil și pentru proprietatea de stat.

Toate problemele abordate aici se bazează pe aceeași logică și pe aceeași fundație metodologică (inspirată din lucrarea lui Lenin „Despre cooperație”). Dacă vorbim despre cauzele materiale ale acestei metodologii, ele sunt înrădăcinate în nivelul de dezvoltare al producției și al culturii de la momentul scrierii acestui text de către Lenin. Starea actuală a forțelor productive globale, precum și accesul la o multitudine de surse, ne permit acum să identificăm aceste erori metodologice și să abordăm corect problemele economice ale perioadei de tranziție. Prin urmare, capacitatea noastră de a critica pe Marx, Lenin și Stalin se datorează tocmai acestui fapt, și nu vine din presupusa noastră superioritate intelectuală (așa cum se pretinde uneori).

2. Greșelile lui Stalin în teoria politică marxistă

Greșelile lui Stalin în teoria politică marxistă, legate de perioada de tranziție, pot fi împărțite în mai multe puncte:

1. Primul și cel mai important punct este identificarea democrației reprezentative cu sistemul democrației socialiste. Bolșevicii, după ce au preluat puterea de stat, au proclamat distrugerea parlamentarismului burghez și a separării puterilor. În realitate, însă, nu au reușit să elimine separarea puterilor, iar întreaga experiență a construcției sovietice arată că au existat sovietele ca organe legislative și reprezentative, și Comitetele Executive ale Sovietelor ca organe executive. Sovietele nu au funcționat permanent, ci cu întreruperi, iar în perioadele de pauză, toată puterea era concentrată în comitetele lor executive. Pentru a elimina cu adevărat separarea puterilor, este necesar, mai întâi, să se facă sovietele organe permanente, fără comitete executive.

În al doilea rând, este necesar ca deputații acestor soviete să fie în permanență înlocuibili, astfel încât toți muncitorii, colectiv și pe rând, să devină deputați. Doar atunci Sovietele vor deveni nu organe parlamentare, ci corporații muncitorești care adoptă legi și în același timp le execută. Prin urmare, toate disputele despre locul unde ar trebui plasată urna de vot — la fabrică sau în circumscripția teritorială — sunt dispute scolastice, deoarece sunt detașate de această problemă principală. Separarea puterilor a existat în 1918, în 1924 și a rămas în picioare după 1936, în ciuda abolirii ei formale.

Și ce înseamnă, în esență, separarea puterilor? În partea economică, separarea puterilor reflectă separația dintre funcția de gestionare a capitalului și proprietatea asupra acestuia. În partea politică, ea presupune o diviziune a muncii între reprezentanții care elaborează legi, care lucrează teoretic și birocrații care implementează aceste legi în practică. Dacă există un sistem reprezentativ, atunci există și un sistem birocratic — aceasta este ABC-ul marxismului. Cei care nu au înțeles acest lucru în epoca modernă rămân prizonieri ai democratismului burghez; nu s-au ridicat la nivelul conștient al comuniștilor.

În 1918, 1924 și chiar în 1936, nu existau condiții materiale care să permită trecerea de la democrația burgheză cu separarea ei de puteri la democrația proletară. În acea perioadă, nu putea exista altă democrație decât democrația burgheză, deși una pusă în slujba proletariatului și curățată de multe din viciile dictaturii burgheziei. Condițiile materiale pentru socialism, unde: a) proletariatul constituie majoritatea populației; b) schimbul de mărfuri se face fără bani; c) ziua de muncă este redusă la un minim de patru ore — presupun în mod natural absența separării puterilor și gestionarea directă, prin rotație, a statului de către muncitori înșiși.

Lenin a înțeles perfect acest lucru: „În socialism vor învia în mod inevitabil multe trăsături ale democrației «primitive», deoarece masa populației se va ridica pentru prima dată în istoria societăților civilizate până la participarea de sine stătătoare nu numai la vot și la alegeri, ci și la conducerea de fiecare zi. În societatea socialistă, toată lumea va conduce pe rând și se va obișnui repede ca nimeni să nu conducă”.

În perioada de tranziție spre socialism, însă, deoarece condițiile materiale necesare încă lipsesc, dictatura proletariatului nu este exercitată de proletariat în întregime, ci doar de partea sa conștientă. Și acest aspect a fost bine înțeles de Lenin: „În perioada de trecere la socialism, dictatura proletariatului este inevitabilă, dar această dictatură nu este exercitată de o organizație care cuprinde în rândurile ei pe toți muncitorii industriali. Lucrurile se prezintă în așa fel că partidul absoarbe, ca să zicem așa, avangarda proletariatului, și această avangardă înfăptuiește dictatura proletariatului”.

A înțeles Stalin aceste poziții leniniste? El a înțeles că în perioada de tranziție spre socialism, dictatura proletariatului este exercitată de partid. Totuși, nu a reușit să înțeleagă necesitatea trecerii de la democrația reprezentativă (care este, în esență, burgheză) la democrația directă (proletară). În 1936, o formă de democrație reprezentativă (cu mai multe niveluri și vot deschis) a fost înlocuită cu o altă formă de democrație reprezentativă (fără niveluri și cu vot secret). Desigur, această reformă a făcut democrația reprezentativă mai flexibilă, mai supusă clasei muncitoare și a eliminat toate deficiențele predecesoarei sale. Dar nu a încetat să fie reprezentativă. Și tocmai acest lucru l-a considerat Stalin drept democrație socialistă, drept un tip superior de democrație.

Totuși, dacă considerăm democrația reprezentativă drept socialistă sau proletară doar pentru că este subordonată proletariatului, atunci ne blocăm singuri; nu putem depăși această etapă și înțelege sau pătrunde în esența dezvoltării ulterioare. Stalin cunoștea pozițiile lui Lenin privind desființarea aparatului birocratic și instruirea tuturor muncitorilor pentru participarea independentă la administrarea statului. Dar n-a spus niciun cuvânt despre aceasta sau despre pașii următori în această direcție. Deoarece acest lucru nu a fost articulat teoretic, Stalin nu a oferit niciun program privind transformarea democrației reprezentative în democrație directă.

Care este motivul confundării celor două concepte? De ce, din punct de vedere teoretic, Stalin nu a ajuns să pună aceste întrebări, mai ales după 1936? La urma urmei, clasa muncitoare trebuie să fie înzestrată cu o înțelegere precisă, științifică a pașilor necesari pentru a construi ceva nou. Iar în acest sens, pașii politici sunt cei mai importanți dintre toți. Motivul constă în faptul că, conform lui Stalin, socialismul fusese deja construit în URSS din punct de vedere economic. Deoarece bolșevicii nu puteau crea obiectiv alt sistem politic decât cel instaurat în 1936 (adică după „victoria socialismului”), aceasta a condus la identificarea democrației reprezentative cu socialismul și, astfel, la „uitarea” cuvintelor lui Lenin despre democrația alternativă.

2. Mai mult, în 1937, adică la un an după declarația lui Stalin privind lichidarea claselor exploatatoare în URSS, acesta a vorbit despre intensificarea luptei de clasă în Uniunea Sovietică:

„Trebuie să nimicim și să lăsăm în urmă putreda teorie care susține că cu fiecare avans pe care-l facem, cu atât lupta de clasă se va atenua, iar cu cât mai multe succese vom atinge, cu atât dușmanul de clasă va deveni mai blând.

Aceasta nu este doar o teorie putredă, ci și una periculoasă, întrucât îi adoarme pe oamenii noștri, îi conduce într-o capcană și oferă dușmanului de clasă timp să se reorganizeze pentru lupta împotriva guvernului sovietic.

Dimpotrivă, cu cât avansăm mai mult, cu cât succesele noastre sunt mai mari, cu atât mai mare va fi furia rămășițelor claselor exploatatoare învinse, cu atât mai pregătite vor fi să recurgă la cele mai ascuțite forme de luptă, cu atât mai mult vor căuta să rănească statul sovietic, și cu atât mai mult se vor agăța de cele mai disperate forme de luptă drept o ultimă soluție a celor învinși.”

Teoria putredă a fost aruncată la gunoi. Totuși, până în 1939, la cel de-al XVIII-lea Congres al Partidului, Stalin a declarat că, în sfera politică „pentru perioada de raportare este necesar să recunoaștem lichidarea finală a rămășițelor claselor exploatatoare”. Deoarece aceste rămășițe ale claselor exploatatoare fuseseră eliminate și „unitatea politică” a societății sovietice fusese atinsă, nu mai era necesar să vorbim despre lupta de clasă sau suprimarea dușmanilor de clasă. Stalin a afirmat despre statul socialist: „Funcția de reprimare militară în interiorul țării a dispărut, deoarece exploatarea a fost eliminată; nu mai există exploatatori de suprimat. În locul funcției de reprimare, a apărut o funcție a statului de a proteja proprietatea socialistă împotriva hoților și prădătorilor averii poporului”. De atunci încolo, problemele de clasă au fost puse deoparte. Accentul principal s-a mutat spre luptele pe scena internațională și apărarea intereselor naționale ale URSS. A început să se dezvolte o „agendă” națională deasupra claselor.

În producția spirituală au început să fie promovate figuri marcante ale poporului rus, nu doar din perioada sovietică, ci și din epoca prerevoluționară: K. Minin, D. Pojarski, A. Nevski, D. Donskoi, Ivan cel Groaznic, Petru cel Mare, A. Suvorov, M. Kutuzov și multe alte personalități importante din epoca feudală. Patriotismul sovietic s-a transformat dintr-un patriotism de clasă într-unul care se situa deasupra claselor. În acest patriotism care se poziționa deasupra claselor, rolul poporului rus a fost evidențiat în mod special. În toastul său din timpul unei recepții pentru comandanții militari pe 24 mai 1945, Stalin a declarat: „Îngăduiți-mi, tovarăși, să țin un ultim toast. Aș vrea să țin un toast în sănătatea poporului nostru sovietic, și în primul rând a poporului rus. Beau în primul rând în sănătatea poporului rus, pentru că este cea mai de seamă națiune dintre toate națiunile care alcătuiesc Uniunea Sovietică. Ridic paharul în sănătatea poporului rus, pentru că în acest război el și-a câștigat stima generală ca forță conducătoare a Uniunii Sovietice între toate popoarele țării noastre”. Nu este nevoie să adăugăm alte date — oricine poate verifica și observa că produsele culturale sovietice începând cu sfârșitul anilor 1930, mai ales după 1943, erau impregnate de un patriotism rus care se poziționa deasupra claselor.

Marxismul nu respinge mândria națională pentru personalitățile marcante din toate epocile unei națiuni sau pentru realizările culturale ale poporului. Marxismul nu neagă rolul deosebit al națiunii ruse în istoria URSS-ului și a întregii umanități. Lenin, în articolul său „Mândria națională a velicorușilor”, sublinia cu dreptate: „Oare nouă, proletarilor velicoruși conștienți, ne e străin sentimentul mândriei naționale? Firește ca nu! Noi ne iubim limba și patria și muncim mai mult decât oricine pentru a ridica masele ei muncitoare (adică 9/10 din populația ei) la o viața conștientă de democrați și socialiști. Și cât de mult ne doare când vedem și simțim cum împilează, asupresc și batjocoresc minunata noastră patrie călăii țarului, nobilimea și capitaliștii […] Suntem pătrunși de sentimentul mândriei naționale, caci națiunea velicorusă a creat și ea o clasa revoluționară, a dovedit și ea ca este capabilă sa dea omenirii mari pilde de luptă pentru libertate și socialism, și nu numai mari pogromuri, spânzurători fără număr, camere de tortură, foamete fără sfârșit și o mare slugărnicie față de popi, țari, moșieri și capitaliști. Suntem plini de sentimentul mândriei naționale, și de aceea urâm atât de tare trecutul nostru de robi și prezentul nostru de robi”.

Este important de observat că întreaga mândrie națională a lui Lenin este impregnată de conținut de clasă. Această mândrie și acest patriotism sunt naționale în formă, dar proletare în esență. Prin contrast, conținutul promovat de Stalin nu avea conținut de clasă. Și ce înseamnă lipsa de conținut de clasă? Înseamnă mic-burghez. Rădăcinile acestei mentalități mic-burgheze provin din condițiile materiale de viață ale majorității populației URSS-ului — țărănimea colectivizată. La urma urmei, o gospodărie colectivă (colhoz) este o întreprindere mic-burgheză colectivă (adică bazată pe munca personală și producție pentru vânzare). În plus, colhoznicii erau, în mare parte, țăranii individuali de ieri, în special țărani mijlocii. În conștiința lor au rămas înrădăcinate, într-o măsură mai mare sau mai mică, relicve și obiceiuri patriarhale.

Astfel, colectivismul mic-burghez combinat cu relicvele patriarhale predominante în rândul majorității populației sovietice au influențat — și nu putea să nu influențeze — clasa muncitoare. La rândul său, proletariatul nu a putut decât să-și ajusteze „agenda” în funcție de această realitate, deplasându-se de la una fundamentată pe clasă către una națională, a „întregului popor”. Pentru a câștiga războiul și a mobiliza masele largi ale muncitorilor, proletariatul a acceptat această schimbare. Totuși, în acest proces, a lăsat sabia luptei de clasă să-i scape din mâini. Și odată ce a dispărut „agenda” de clasă, conștiința proletariatului a devenit difuză, tocită și mic-burgheză. Dacă pe timp de război era de înțeles și justificat să înarmezi proletariatul cu un colectivism („unitatea politică a societății sovietice”) și un patriotism fără conținut de clasă, după război acest lucru a devenit absolut de neiertat și inacceptabil. Totuși, Stalin nu a redus această „agendă” — ea a continuat să se dezvolte chiar și în perioada postbelică.

Dacă prima și principala cauză a acestor schimbări au fost condițiile materiale și supraviețuirea relicvelor patriarhale în rândul majorității populației URSS, atunci a doua cauză a fost izolarea antebelică a Uniunii Sovietice față de lumea exterioară, pierderea perspectivelor revoluționare în alte țări și presiunea statelor capitaliste asupra URSS-ului. Încă din 1925, lui Stalin i s-a pus întrebarea: „Care sunt pericolele degenerării partidului nostru legate de stabilizarea capitalismului, dacă această stabilizare va dura un timp îndelungat?”. Stalin a răspuns că pericolele de degenerare a partidului există indiferent de stabilizarea capitalismului și a enumerat ceea ce considera cele trei pericole principale.

Primul pericol este „pericolul de a pierde perspectiva revoluționară internațională și, legat de aceasta, naționalismul (NT: patriotismul)”. Stalin a identificat trăsăturile caracteristice ale acestui pericol drept „neîncrederea în revoluția proletară internațională; neîncrederea în victoria ei; atitudinea sceptică față de mișcarea de eliberare națională din colonii și din țările dependente; neînțelegerea faptului că, fără sprijin din partea mișcării revoluționare din alte țări, țara noastră n-ar fi putut să reziste imperialismului mondial; neînțelegerea faptului că victoria socialismului într-o singură țară nu poate fi definitivă, deoarece ea nu poate fi asigurată împotriva unei intervenții atât timp cât revoluția nu va învinge măcar într-o serie de țări; neînțelegerea cerinței elementare a internaționalismului în virtutea căreia victoria socialismului într-o singură țară nu este un scop în sine, ci un mijloc pentru dezvoltarea și sprijinirea revoluției în celelalte țări”.

Dar adevărul este că nici Stalin, nici bolșevicii, nu au avut astfel de neîncredere sau sau înțelegere greșită. Adevărul este că, după venirea la putere a fascistilor în Germania și pe măsură ce se apropia războiul dintre URSS și Germania, nu au avut loc revoluții în alte țări. Peste tot în lume reacțiunea fascistă era în floare. Realitatea obiectivă s-a dovedit a fi astfel încât revoluția proletară internațională a fost amânată semnificativ. Stalin a văzut sursa pericolului naționalismului în „izvorul acestui al doilea pericol, al pericolului naționalist, este creșterea influenței burgheze asupra partidului pe linia politicii externe, pe linia luptei statelor capitaliste împotriva statului dictaturii proletare. Nu încape îndoială că presiunea exercitată de statele capitaliste asupra statului nostru este formidabilă, că activiștii care muncesc în sectorul politicii noastre externe nu reușesc întotdeauna să reziste acestei presiuni, că pericolul unor complicații face adeseori să se nască ispita de a merge pe drumul minimei rezistențe, pe drumul naționalismului”. Cu toate acestea, în URSS, în locul naționalismului, sub această presiune s-a dezvoltat un patriotism ce transcede clasele sociale (mic-burghez).

Astfel, toate expresiile despre „programul pentru întregul popor”, despre „unitatea politică a societății sovietice”, despre a fi „cea mai remarcabilă dintre toate națiunile”, despre „dispariția funcției de reprimare” etc., au avut două surse principale: una externă, sub forma presiunii statelor capitaliste asupra URSS-ului, și una internă, sub forma presiunii elementelor mic-burgheze asupra clasei muncitoare. Dar greșeala clasei muncitoare și, mai presus de toate, a lui Stalin a fost că după victoria revoluției mondiale pe jumătate din glob, după ce poporul sovietic a trecut la construcția pașnică, ideologia mic-burgheză nu a fost în niciun fel limitată. Aceasta a fost acceptată ca ceva firesc și a devenit un element integral al viziunii generale asupra lumii și al producției spirituale din URSS. Greșeala a constat în faptul că ceea ce a fost impus a fost prezentat din nou ca ceva natural și necesar.

Pe de altă parte, proletariatul rămânea clasa conducătoare în URSS, iar această poziție dominantă trebuia să-și găsească expresia și în sfera ideilor. În condițiile menționate, această poziție dominantă și lupta de clasă a proletariatului împotriva burgheziei după război s-au manifestat sub forma luptei împotriva cosmopolitismului.

3. Tot la cel de-al 18-lea Congres al Partidului din 1939, Stalin a exprimat ideea că statul va rămâne în URSS chiar și sub comunism:

„Noi mergem înainte, spre comunism. Va rămâne statul nostru și în perioada comunismului? Da, va rămâne, atâta timp cât încercuirea capitalistă nu este lichidată și cât pericolul unui atac militar străin nu a dispărut. Bineînțeles, formele statului nostru se vor schimba din nou în concordanță cu modificarea situației din țară și din străinătate. Nu, nu va rămâne și se va atrofia dacă încercuirea capitalistă va fi lichidată și va fi înlocuită de o încercuire socialistă.”

Cu alte cuvinte, Stalin considera, în esență, că este posibilă construirea comunismului într-o singură țară izolată. Tocmai pe această logică s-au bazat ulterior revizioniștii, care au declarat că până în 1980 comunismul va fi construit în URSS. Revizioniștii moderni, ascunzându-se după numele lui Stalin, justifică această teză prin afirmarea că societatea, după vorbele lor, a atins faza socialismului și că mișcarea ulterioară spre comunism nu ar mai putea fi oprită. Dar chiar dacă am admite că societatea sovietică a construit socialismul până atunci, progresul către comunism într-un context de încercuire capitalistă este, în principiu, imposibil. Atâta timp cât această încercuire persistă, reproducerea elementelor burgheze în cadrul societății rămâne inevitabilă, iar atâta timp cât această reproducere există, necesitatea reprimării persistă la fel de mult.

Comunismul înseamnă administrarea conștientă și autodirijată a societății de către toți membrii ei. Dar dacă există o încercuire capitalistă, atunci există și o rețea internă de agenți ai acestei încercuiri. Aceasta înseamnă că nu toți membrii societății pot participa la conducere — o parte a societății trebuie suprimată într-un fel sau altul. Dacă societatea este împărțită în două părți — una burgheză și alta comunistă — atunci este necesară suprimarea uneia de către cealaltă, adică existența statului. Cu alte cuvinte, lupta de clasă în interiorul societății impune păstrarea aparatului ce poate duce această luptă: statul. Prin urmare, comunismul este posibil doar la scară mondială, atunci când reproducerea elementelor burgheze va înceta, iar fiecare membru al societății va deveni stăpân conștient al acesteia.

Aici vedem că, în ultimă instanță, economia considerată la scară mondială joacă rolul determinant.

Lenin a înaintat teza corectă că diferențele naționale și de stat „vor dăinui încă foarte multă vreme, chiar și după înfăptuirea dictaturii proletariatului pe scară mondială”. Adică, conform lui, chiar și dictatura proletariatului va exista mult timp la scară globală. Trebuie remarcat că Stalin era conștient de această poziție a lui Lenin, o accepta și chiar a dezvoltat-o în epoca sa (1929), schițând nu mai puțin de trei etape de dezvoltare a dictaturii proletariatului la scară mondială! Este adevărat că Stalin vorbea despre dictatura mondială a proletariatului în contextul problemei naționale, dar acest lucru nu schimbă esența problemei:

„Ar fi o greșeală să se creadă că prima etapă a perioadei dictaturii mondiale a proletariatului va însemna începutul dispariției națiunilor și a limbilor naționale, începutul formării unei singure limbi comune. Dimpotrivă, prima etapă, în cursul căreia va fi definitiv lichidată asuprirea națională, va fi o etapă de dezvoltare și de înflorire a națiunilor și a limbilor naționale prigonite până atunci, va fi o etapă de statornicire a egalității în drepturi a națiunilor, o etapă de lichidare a neîncrederii naționale reciproce și de consolidare a legăturilor internaționale între națiuni.

Abia în a doua etapă a perioadei dictaturii mondiale a proletariatului, pe măsură ce se va forma o economie socialistă mondială unică — în locul economiei capitaliste mondiale —, abia în această etapă va începe să se formeze ceva în genul unei limbi comune, deoarece abia în această etapă națiunile vor simți nevoia de a avea în afară de limbile lor naționale și o limbă comună internațională, pentru înlesnirea relațiilor și a colaborării economice, culturale și politice dintre ele. Prin urmare, în această etapă limbile naționale și limba internațională comună vor exista paralel. Este posibil ca la început să nu se creeze un centru economic mondial comun pentru toate națiunile și o singură limbă comună, ci mai multe centre economice zonale pentru câteva grupuri de națiuni, fiecare grup de națiuni având o limbă comună deosebită, și abia ulterior aceste centre să se reunească într-un singur centru mondial comun al economiei socialiste cu o singură limbă comună pentru toate națiunile.

În etapa următoare a perioadei dictaturii mondiale a proletariatului, când sistemul economic socialist mondial se va întări îndeajuns și socialismul va intra în viața de toate zilele a popoarelor, când națiunile se vor convinge în practică de avantajul pe care-l prezintă limba comună asupra limbilor naționale, deosebirile naționale și limbile naționale vor începe să dispară, cedând locul unei limbi mondiale comune pentru toți.”

De ce, prin urmare, Stalin în 1929 credea că dictatura proletariatului (adică perioada de tranziție) va exista la scară mondială, că va avea nu mai puțin de trei faze la această scară, și abia în a treia dintre acestea economia socialistă mondială se va consolida, însă exact zece ani mai târziu, în 1939, a început să vorbească despre posibilitatea construirii comunismului într-o singură țară? Cauza o reprezintă cei doi factori menționați mai sus: factorul extern — izolarea URSS-ului, pierderea perspectivei revoluției mondiale și presiunea statelor capitaliste; și factorul intern — prezența elementelor mic-burgheze colectiviste în majoritatea populației și relicvele lor patriarhale. În 1929, perspectiva revoluției proletare mondiale încă nu se pierduse, iar fascismul nu câștigase încă teren la nivel global și nu exercita presiune asupra URSS-ului.

3. Greșelile lui Stalin în teoria marxistă a viziunii asupra lumii: perspectiva față de filozofie, materialismul dialectic și relația dintre metodă, teorie și viziune asupra lumii

Înainte de a analiza aceste greșeli, este necesar să precizăm înțelegerea acestei probleme de către Marx și Engels, precum și cele mai importante idei ale lor pe această temă:

  1. Orice filozofie devine necesară acolo și atunci când există o lipsă de cunoaștere, goluri în înțelegerea fenomenelor și interconexiunilor lor. Aceste lacune determină oamenii să inventeze legături între fenomene. Cu alte cuvinte, filozofia se angajează să înlocuiască conexiunile reale necunoscute cu legături fantastice, iar faptele lipsă cu invenții. Locul conexiunii reale, care ar fi trebuit descoperită în evenimentul respectiv, a fost ocupat de o legătură imaginată de filozofi.

  2. Materialismul dialectic nu este o filozofie, ci pur și simplu o viziune asupra lumii. Acesta își găsește confirmarea și se manifestă nu într-o presupusă „știință a științelor”, nu în filozofie, ci în științele pozitive însăși. El a absorbit doar conținutul pozitiv al filozofiei, respingând însăși forma filozofică.

  3. Fiecare știință pozitivă își are locul său în sistemul general al cunoașterii, în studiul conexiunii universale (a legilor universale) a lucrurilor. Prin urmare, orice știință specială despre această legătură universală, o „știință a științelor” (filozofia), devine inutilă.

  4. Conștientizarea existenței legăturilor și legilor universale care cuprind lumea determină fiecare știință pozitivă să caute aceste conexiuni pretutindeni — atât în particular, cât și în general. Totuși, construirea unui sistem unic care să reflecte pe deplin și științific aceste legături și legi universale este imposibilă. Dacă un astfel de sistem al legilor universale ale naturii, societății și gândirii ar fi construit, atunci domeniul cunoașterii umane ar fi completat. S-ar reduce la forțarea tuturor noilor fapte și fenomene să se încadreze în acest sistem universal.

  5. Metoda dialectică, ca metodă de descoperire a unor rezultate noi și de trecere de la cunoscut la necunoscut (spărgând orizontul îngust al logicii formale), poartă în sine germenii unei concepții despre lume mai cuprinzătoare, și anume a materialismului dialectic.

  6. În științele pozitive (fie naturale, fie sociale), o înțelegere dialectică a obiectelor și fenomenelor lumii poate fi realizată fie spontan (sub presiunea și impulsul caracterului dialectic al obiectelor în sine), fie conștient (prin aplicarea intenționată a metodei dialectice).

Din aceste premise ale lui Marx și Engels, relația dintre metoda dialectică, științele pozitive și materialismul dialectic devine clară. Punctul de plecare îl constituie metoda dialectică, a cărei aplicare în studiul fenomenelor și obiectelor lumii materiale ne oferă o înțelegere dialectică a acestora — adică știința pozitivă. Însă știința pozitivă reprezintă doar înțelegerea dialectică a unor domenii specifice ale realității. Întregul corp al științelor pozitive, sau mai precis generalizarea lor, ne oferă înțelegerea dialectică generală sau viziunea asupra lumii — adică materialismul dialectic. Acesta nu stă deasupra altor științe, nu este o „știință a științelor”, ci își găsește expresia în totalitatea științelor pozitive. Materialismul dialectic reprezintă trăsăturile comune, aspectele și elementele pe care le are orice știință. Acesta este rezultatul final.

În lucrarea „Anti-Dühring”, F. Engels a ilustrat această idee prin exemplul legii universale a negării negației. După cum este cunoscut, E. Dühring l-a acuzat pe Marx că a dedus inevitabilitatea comunismului prin aplicarea acestei legi universale asupra studiului societății. În criticarea lui Dühring, Engels remarcă: „Marx demonstrează pur și simplu pe baza istoriei și rezumă aici pe scurt că, așa cum altădată mica producție a produs în mod necesar, prin propria sa dezvoltare, condițiile desființării sale, adică ale exproprierii micilor proprietari, tot așa și modul de producție capitalist a produs acum condițiile materiale care trebuie să-l ducă la pieire. Acesta este un proces istoric, și, dacă e în același timp și un proces dialectic, vina nu este a lui Marx, oricât de neplăcut ar fi acest lucru pentru d-l Dühring.

Abia acum, după ce a terminat cu demonstrația sa istorică și economică, Marx continuă: «Modul capitalist de producție și de însușire, deci proprietatea privată capitalistă, este prima negație a proprietății private individuale, bazate pe munca proprie. Negarea producției capitaliste este produs de ea însăși cu necesitatea unui proces natural. Este negarea negației» etc. Caracterizând acest proces drept negarea negației, Marx nici nu se gândește să dovedească astfel necesitatea lui istorică. Dimpotrivă: după ce a demonstrat pe baza istoriei că în parte procesul a avut efectiv loc și în parte trebuie să mai aibă loc, el îl definește în plus ca un proces care se desfășoară după o anumită lege dialectică”.

În general, toate tezele materialismului dialectic constituie o sinteză, un rezultat final. Ele nu pot fi considerate punct de plecare, adică transformate în metodă dialectică. Relația dintre metodă științifică, teorie și viziune asupra lumii — unde metoda este punctul de plecare, iar viziunea asupra lumii este punctul de sosire — ne avertizează împotriva amestecării dintre viziune asupra lumii și metodă. Totuși, viziunea asupra lumii și metoda nu sunt separate printr-un zid de neclintit. În lucrarea lui Stalin „Despre materialismul dialectic și istoric”, s-a produs tocmai această confuzie între viziune asupra lumii și metodă, deoarece pentru el materialismul istoric (adică știința societății) este rezultatul aplicării tezelor materialismului dialectic la studiul societății. Stalin prezintă punctul final, sinteza, generalizarea din toate științele ca punct de plecare. În realitate, nu a existat și nu poate exista niciun caz în care aplicarea tezelor materialismului dialectic la fenomenele naturii și societății să ne ofere cunoștințe pozitive și știință.

Altfel, oricine familiarizat cu tezele, principiile și legile materialismului dialectic ar putea aplica aceste teze fără dificultate domeniilor naturii și societății, făcând astfel descoperiri și dobândind noi cunoștințe. Dar istoria nu cunoaște un singur exemplu în care o astfel de aplicare să fi produs vreo cunoaștere nouă în științele particulare, inclusiv în materialismul istoric. Ca urmare, toți susținătorii „filozofiei marxiste”, toți cei care au transformat materialismul dialectic dintr-o concepție științifică despre lume într-o filozofie, au făcut, în esență, același lucru — „extrapolând” tezele materialismului dialectic asupra fenomenelor încă nestudiate. Au găsit un exemplu concret al trecerii de la cantitate la calitate în realitate și au proclamat această trecere drept o ilustrare a legii universale a transformării cantității în calitate. Am învățat ceva nou? Nu.

Echivalarea viziunii asupra lumii cu metodă duce, în primul rând, la ignorarea tehnicilor specifice, a legilor și instrumentelor metodei de cercetare dialectice. În al doilea rând, oferă libertatea de a înlocui legăturile reale dintre fenomene cu unele fictive, de a substitui faptele cu presupuneri: neștiind nimic concret, putem vorbi despre totul în mod abstract. Totuși, metoda ne permite tocmai disecarea cu gândul a faptelor concrete și a legăturilor lor, indicându-ne ce trebuie examinat mai întâi și ce mai apoi. În acest fel, Stalin a ajuns să echivaleze metoda și viziunea asupra lumii, ceea ce a condus inevitabil filozofii sovietici la cele două rezultate menționate mai sus.

În timp ce avertizăm împotriva amestecării dintre metode și viziune asupra lumii, trebuie să înțelegem și corect legătura dintre ele. Legătura prin intermediul științelor pozitive, care duce de la metodă la viziune asupra lumii, este clară. Dar are viziunea asupra lumii o influență asupra metodei? Sau ce semnificație are ea pentru metodă? Dacă tezele materialismului dialectic corespund rezultatelor unei investigații dialectice a unui obiect, atunci ele joacă un rol regulator în construirea teoriei despre acel obiect (așa cum este arătat în citatul lui Engels de mai sus). În viziunea particulară asupra lumii, adică într-o știință pozitivă, legile generale ale acelei științe joacă același rol regulator. De exemplu, în marxism este cunoscută de mult legea corespondenței dintre relațiile de producție și nivelul și caracterul dezvoltării forțelor de producție. Studiind fapte istorice dintr-o perioadă concretă, putem descoperi că această lege se manifestă în acele fapte. Această descoperire ne permite să sistematizăm corect aceste fapte și astfel să construim o teorie. Cu alte cuvinte, nu încercăm să impunem o anumită lege investigației concrete a faptelor de la bun început; o putem descoperi doar în procesul acelei investigații.

Același lucru este valabil și pentru legile și principiile universale ale materialismului dialectic, doar că aici scara este mai largă. Studiind istoria, descoperim o serie de legi generale ale procesului istoric. La fel în biologie, geologie, chimie etc. Odată ce am descoperit o serie de legi comune în toate aceste domenii specifice, atunci în întreaga serie putem identifica manifestări ale unor legi și principii deja universale. Această descoperire ne permite să sistematizăm trăsăturile comune care există în toate legile naturii și societății, iar această sistematizare o numim materialismul dialectic.

În esență, toate tezele și principiile materialismului dialectic sunt enunțuri de conținut general, a căror utilizare exclude orice apriorism. Ele se bazează în întregime pe studiul relațiilor și conexiunilor reale ale obiectelor. Cea mai gravă greșeală este reducerea întregului materialism dialectic la cele trei legi universale descoperite de G. Hegel. Deși Stalin a echivalat viziunea asupra lumii cu metoda, a formulat principiile materialismului dialectic mult mai clar decât orice altă persoană înaintea sa. Iată principiile materialismului dialectic pe care el le-a considerat în mod eronat drept trăsături ale metodei dialectice:

  • principiul conexiunii organice, interdependenței și condiționării reciproce a obiectelor;

  • principiul mișcării, schimbării și dezvoltării continue a obiectelor;

  • principiul trecerii schimbărilor cantitative în schimbări calitative;

  • principiul caracterului contradictoriu intern al obiectelor și fenomenelor naturale.

Aceste principii nu se aplică studiului societății, fizicii, chimiei etc., ci dimpotrivă, sunt derivate din aceste studii, descoperite în relațiile concrete pe care le investigăm.

Echivalarea făcută de Stalin între viziunea asupra lumii și metoda este din nou legată de moștenirea lui V. Lenin. Prima dată când Lenin a scris despre relația dintre ele a fost în „Trei izvoare și trei părți constitutive ale marxismului”:

„Aprofundând și dezvoltând materialismul filozofic, Marx l-a dus până la capăt și l-a extins de la cunoașterea naturii la cunoașterea societății omenești. Materialismul istoric al lui Marx s-a dovedit a fi cea mai grandioasă cucerire a gândirii științifice.”

Am afirmat că principiile materialismului dialectic joacă un rol regulator în construirea teoriei, legând între ele diverse teorii și științe pozitive, în măsura în care aceste principii se regăsesc în toate acestea. Dar legătura dintre viziunea asupra lumii și metoda nu se limitează la acest aspect. Principiile materialismului dialectic au și o semnificație directă pentru instrumentele și tehnicile metodei dialectice. De exemplu, să analizăm aceste două tehnici ale metodei dialectice: considerarea unui obiect în abstract, și considerarea lui în realitatea concretă. În „Capitalul”, Marx examinează marfa în mod abstract, identifică legea ei de valoare, apoi reintroduce toate celelalte circumstanțe de la care a făcut abstracție. În această analiză, devine clar că mărfurile nu se vând la valoarea lor, ci la prețuri de producție, care au propria lor lege. Dar această lege nu ar fi putut fi înțeleasă fără studierea legii valorii, deoarece ea este o formă modificată a acesteia din urmă. Aceste două tehnici — considerarea abstractă și cea concretă — au fost folosite și înainte de Marx, dar erau menținute separate una de alta. Drept urmare, unii economiști puneau la baza determinării valorii unei mărfuri costul ei de producție, în timp ce alții puneau raportul dintre cerere și ofertă.

Unii economiști au absolutizat considerarea abstractă, ignorând interconexiunile dintre fenomene, și au căzut inevitabil în metafizică. Alții au absolutizat considerarea concretă, nereușind să pătrundă în esența lucrurilor, și au căzut la rândul lor în metafizică. Dar, deoarece Marx avea o viziune materialist-dialectică despre lume, principiile acestei viziuni i-au permis să folosească corect aceste două tehnici (și întreaga multitudine de astfel de tehnici) și să înțeleagă unitatea lor. În general, orice metodă este folosită de o persoană care posedă o anumită viziune asupra lumii, iar această viziune determină ce metodă și cum va fi aplicată. Întocmai din acest motiv, punând în opoziție propria sa metodă cu cea a lui Hegel, Marx a subliniat baza sa conceptuală: „Metoda mea dialectică este — în ceea ce privește baza ei — nu numai diferită de cea a lui Hegel, ci este exact opusul ei. Pentru Hegel, procesul gândirii, pe care, sub denumirea de idee, el îl transformă chiar într-un subiect de sine stătător, este demiurgul realului, care nu constituie decât forma de manifestare exterioară a acestuia. La mine, dimpotrivă, idealul nu este nimic altceva decât materialul transpus și tradus în capul omului”.

Exact aici apare distincția crucială dintre baza metodei și metoda însăși. Dacă Marx s-ar fi limitat doar la aplicarea mecanică a principiilor materialismului dialectic — despre variabilitate, contradicție, trecerea de la cantitate la calitate etc. — nu ar fi putut scrie niciodată „Capitalul”. Fără stăpânirea tehnicilor și instrumentelor concrete ale metodei, aceste principii generale rămân sterile.

Astfel, relația dintre viziunea asupra lumii și metoda se manifestă în două moduri fundamentale:

  1. Rolul regulator al principiilor materialismului dialectic (și chiar al principiilor particulare) în construirea oricărei teorii științifice — nu le aplicăm arbitrar pentru a studia ceva, ci le descoperim în procesul de studiu.

  2. Rolul regulator al principiilor materialismului dialectic în construirea metodologiei — fără ele este imposibil să sistematizăm și să folosim corect tehnicile și metodele.

În esență, al doilea aspect reprezintă o manifestare particulară a primului, întrucât metodologia constituie o componentă a științei gândirii. Pentru orice comunist, dintre cele trei elemente fundamentale — metodă, teorie și viziune asupra lumii — teoria, adică știința pozitivă, deține rolul determinant. Prin asimilarea cunoștințelor pozitive despre lume, comunistul își amplifică și consolidează viziunea asupra realității. Principiile materialismului dialectic se transformă din formule abstracte în conținut concret. Acest proces de învățare și generalizare științifică conduce simultan la stăpânirea autentică a metodei marxiste.

Stalin a moștenit greșeala lui Lenin, dar a făcut totuși un pas important înainte în înțelegerea filozofiei și rolului ei — nu prin efort propriu, ci prin contribuția apropiatului său colaborator, Andrei Alexandrovici Jdanov. În discuția din 1947 asupra cărții lui A. Alexandrov, Jdanov a formulat o idee semnificativă: „Specificul dezvoltării filozofiei constă în faptul că pe măsură ce evoluau cunoștințele despre natură și societate, științele pozitive (voi observa cu această ocazie, că acest proces nu este terminat nici până în ziua de azi) și această eliberare a științelor naturii și a științelor sociale de sub egida filozofiei reprezintă un proces progresist, atât pentru științele naturii și sociale, cât și pentru filozofie însăși”.

Acest proces nu s-a încheiat nici în prezent. Sarcina marxiștilor contemporani constă în finalizarea lui, iar acest lucru se va întâmpla doar când ultimul domeniu rămas în sânul filozofiei — știința gândirii — va ieși complet din acel sân și va deveni o știință pozitivă. După Marx și Engels și până la Jdanov, practic nimeni nu a exprimat această idee despre filozofie, sau dacă a făcut-o, a fost formulată într-un mod stângaci. Prin urmare, în timp ce subliniem greșeala lui Stalin, nu putem să nu recunoaștem și această realizare.

Comentarii