18.03.2021 | timp de lectură: ≈ 25 min. | vizualizări:

Comuna din Paris — primul stat proletar

Cuprins

Mulți se pronunță în favoarea unei societăți drepte, în care oamenii sunt cu adevărat liberi și nu mai domină exploatarea. Această cauză este cu adevărat una nobilă, pe care comuniștii și-o însușesc pe deplin, dar noi nu putem să lăsăm acest ideal să existe doar în capul nostru, ci înțelegem posibilitatea și necesitatea sa. Pentru a putea înlocui ordinea burgheză, exploatatoare, cu o societate de oameni liberi, muncitorii trebuie să se organizeze ca o clasă politică cu interese comune și să meargă înainte în lupta cu sistemul capitalist în general. Singurul mod prin care, mai întâi noi, comuniștii, putem să ne organizăm într-o forță capabilă să îndrume muncitorii în efortul lor împotriva orânduirii capitaliste este prin studierea și însușirea teoriei și experienței comuniștilor din trecut. Astăzi, ne îndreptăm privirea spre primul stat proletar din lume, când muncitorii, pentru prima dată în istorie, s-au organizat politic împotriva burgheziei și au luat soarta societății în mâinile lor — este vorba despre Comuna din Paris! Și de câte ori au fost calomniați comunarzii de către paraziții capitaliști! De asta dorim să vă prezentăm adevărata istorie și meritele acestor eroi, care nu s-au dat înapoi în fața pericolului burghez. Acest articol este o traducere a unei lucrări din partea editurii ruse a organizației noastre. Lectură plăcută! (1)

Comuna din Paris a fost reprimată și anihilată cu o brutalitate inumană. Burghezia a realizat că Comuna din Paris a fost o revoltă împotriva unui sistem exploatator și s-a răzbunat cu cruzime pe răzvrătiți. Temându-se de însăși amintirea rebeliunii comunarzilor, burghezia a încercat să arunce un morman de gunoi peste amintirea lor. Jurnaliștii și scriitorii burghezi i-au calomniat pe comunarzii învinși în ziarele și cărțile lor timp de decenii. Ei i-au descris pe eroi, care au rămas cerșetori în mijlocul nenumăratelor bogății ale Parisului pe care l-au cucerit, drept hoți și pușcăriași. Comunarzii epuizați și torturați au murit fără să înțeleagă de ce exploatatorii s-au năpustit asupra lor cu atâta furie, dar știau că au adus ceva nou în lume, care va da roade în viitor. Din fericire, prin exemplul Comunei din Paris, putem vedea răsadurile a ceea ce au semănat comunarzii.

Cu 40 de ani înaintea Comunei, începând din 1830, Franța a trecut prin mai multe lovituri de stat. După o serie de conspirații, Napoleon al III-lea a ajuns la putere în 1848 în postul de Președinte al Republicii, iar apoi a efectuat o lovitură de stat în 1851, bazându-se pe gloata de burghezi ruinați, care sperau să-și facă o carieră sub conducerea sa. Napoleon al III-lea i-a răsplătit pe mulți dintre ei cu poziții înalte și le-a oferit un acces larg la fondurile statului. Principala sursă de fonduri a burgheziei era trezoreria statului, care era alimentată prin taxele impuse țăranilor și meșteșugarilor. Niciodată corupția funcționarilor nu fusese atât de mare și de nerușinată ca sub regimul lui Napoleon al III-lea. Jaful, speculația și decăderea completă — acestea erau lucrurile care defineau Al Doilea Imperiu, imperiul lui Napoleon al III-lea.

Napoleon al III-lea

Totuși, o parte din tot ce se furase era folosită și în scopuri productive. Industria capitalistă se dezvolta. S-a creat o rețea de căi ferate, a apărut industria minieră și metalurgică, iar relațiile comerciale ale Franței cu țările străine s-au întărit. Populația urbană creștea, dar această creștere nu putea fi considerată semnificativă. Parisul a fost puțin afectat de dezvoltarea noilor forme de industrie. Capitalul a cucerit cu succes manufactura. Meșteșugarii s-au transformat în muncitori salariați ai capitalului.

Toate revoluțiile franceze — din 1789, 1792, 1793, 1830 și februarie 1848 — au izbucnit în Paris. Cu toate acestea, începând din 1795, odată ce țăranii au primit pământ, satul s-a distanțat de revoluție. În revolta din iunie 1848 a proletariatului parizian, provocată direct de guvernul provizoriu burghez, țărănimea a aprobat reprimarea brutală a revoltaților, considerând că trebuie pus capăt oricăror perturbări ale ordinii. Acum, tot ce le amintea de socialism și de mișcarea muncitorească era perceput ca un atac asupra proprietății lor mici și asupra micului lor teren. La alegerea prezidențiale, crezând că doar Bonaparte poate menține ordinea, țărănimea și-a dat voturile lui Napoleon, iar câțiva ani mai târziu a aprobat chiar și lovitura de stat pe care a efectuat-o acesta, transformând Franța dintr-o republică într-un imperiu și anulând dreptul de vot universal.

Aceeași socialiști utopici, care nu inspirau încredere în rândul țărănimii, sperau să construiască o societate socialistă bazându-se doar pe muncitori și meșteșugari. În planurile lor, țărănimea nu avea niciun loc. Doar socialismul științific al lui Marx și Engels a îmbrățișat în mod egal agricultura și industria, satul și orașul. Istoria revoluțiilor pariziene a învățat Parisul să se considere ca fiind un oraș ales, destinat să conducă întreaga omenire. Revoluțiile care au început în Paris au servit ca impuls inițial pentru o schimbare istorică care a cuprins întreaga Europă prin explozii revoluționare. Și, dimpotrivă, scăderea activității revoluționare a servit ca semnal pentru trecerea la ofensivă a reacțiunii în întreaga Europă. Astfel, s-a consolidat ideea că Parisul, ca oraș ales, trăiește și luptă pentru întreaga omenire.

În iunie 1848, proletariatul parizian a fost înfrânt. Nu avea nici un program clar, nici lideri revoluționari, nici un partid, nici măcar o organizație extinsă. Proletariatul revoltat a rămas singur și a suferit o înfrângere. Pentru mulți ani, mișcarea muncitorească din Franța a fost zdrobită. În rândul clasei muncitoare s-a răspândit apolitismul și teama de metodele revoluționare. În această stare de spirit, proletariatul putea să urmeze doar pe cei care îi promiteau o soluție care nu l-ar aduce în conflict cu alte clase. În această atmosferă de deprimare, socialistul mic-burghez Proudhon a început să-și găsească adepți. Fiind reprezentant al micii burghezii, Proudhon susținea ideea contopirii proletariatului și a burgheziei într-o „clasă de mijloc”.

Pierre-Joseph Proudhon

Mutualismul este o direcție anarhistă în teoria economică care s-a dezvoltat din practica ajutorului reciproc între micii meșteșugari, adică prin crearea asociațiilor și instituțiilor de credite, permițând muncitorilor să se descurce fără stat. Pentru proudhoniști, puterea nu era abolită prin preluarea ei de către muncitori pentru a distruge principiul exploatării, ci printr-o manevră ocolitoare care slăbește vechea societate. Cu alte cuvinte, proudhonismul este o formalizare pașnică a anarhismului, în care puterea este desființată fără nicio luptă. Nu este surprinzător că proudhonismul a fost popular în rândul micii burghezii.

În același timp, guvernul, în fața pericolului reprezentat de burghezia liberală, a început să facă concesii. Astfel, când muncitorii francezi și-au exprimat dorința de a vizita Expoziția Universală din 1862 de la Londra, pentru a stabili legături cu muncitorii englezi, guvernul lui Napoleon a privit acest lucru cu ochi buni. După prima întâlnire a delegaților francezi cu reprezentanții sindicatelor engleze, astfel de adunări au început să aibă loc anual. Mai târziu, li s-au alăturat muncitorii germani, italieni și polonezi. Pe 28 septembrie 1864, la Londra, a avut loc un miting în cadrul căruia a fost înființată Prima Internațională. Ziarele burgheze au privit apariția asociației internaționale fără nicio teamă. Comitetul principal al secției franceze a Internaționalei se afla pe strada Gravilliers, motiv pentru care membrii Internaționalei din Paris erau numiți „gravillerienii”.

Întreaga tactică a gravillerienilor urma calea proudhonistă. Ei respingeau ideea grevelor ca mijloc de luptă de clasă și de influențare a legislației pentru limitarea zilei de muncă, considerând că Internaționala nu ar trebui să se amestece în relațiile pur contractuale dintre patroni și muncitori. Menționarea metodelor revoluționare stârnea o reacție ostilă în rândul proudhoniștilor. Ei recunoșteau doar mijloace pașnice, încurajând organizațiile cooperatiste să meargă pe propria cale, separată de stat, până când ele vor deveni mai puternice decât acesta. Proudhoniștii au rămas fideli naturii lor mic-burgheze. La congresele Internaționalei, ei erau ferm împotriva cererii de transformare a proprietății funciare în proprietate publică, temându-se că își vor pierde propriul teren. De asemenea, proudhoniștii se opuneau admiterii femeilor muncitoare în organizațiile Internaționalei. Radicalii burghezi, invocând concesiile guvernului, au declarat secția franceză a Internaționalei o organizație care se află în relații directe cu guvernul. Marx, la sfârșitul anului 1866, i-a evaluat astfel:

„Domnii din Paris au capul plin cu cele mai goale fraze proudhoniste. Ei flecăresc despre știință și nu știu nimic. Ei resping orice acțiune revoluționară, adică izvorâtă din însăși lupta de clasă, orice mișcare socială concentrată, deci și pe aceea care își poate atinge scopul cu mijloace politice (de exemplu reducerea prin lege a zilei de muncă). Sub pretextul libertății și al antiguvernamentalismului sau al individualismului antiautoritar, acești domni — care au suportat 16 ani și mai suportă încă foarte liniștiți cel mai mizerabil despotism — predică de fapt obișnuita economie burgheză, idealizată însă în manieră proudhonistă! Proudhon a făcut un rău imens. Pseudocritica sa și opoziția sa aparentă față de utopiști (el singur nefiind decât un utopist filistin, în timp ce utopiile unui Fourier, Owen etc. prefigurează și exprimă în mod fantastic o lume nouă) au cuprins și au entuziasmat mai întâi «jeunesse brillante», pe studenți, apoi pe muncitori, mai ales pe cei din Paris, care, ca muncitori din ramura articolelor de lux, fac parte fără s-o știe, în mare măsură, din vechiul putregai. Ignoranți, vanitoși, aroganți, palavragii și plini de îngâmfare emfatică, ei au fost pe punctul de a strica totul, venind la congres într-un număr cu totul disproporționat față de numărul membrilor lor.” (2)

2. Chestiunea tacticilor proletare

La sfârșitul anilor 1860, sentimentul revoluționar în rândul muncitorilor creștea. Condițiile îi împingeau spre luptă, iar proudhoniștii începeau să-și piardă influența. Imperiul făcea concesii, permițând organizarea sindicatelor și oferind concesiuni presei. Proudhoniștii au încercat să direcționeze sindicatele pe linia lor, dar fără succes. Internaționala le-a oferit sprijin greviștilor și a câștigat rapid popularitate în rândul muncitorilor. Mii de oameni s-au alăturat mișcării. În Franța, unii dintre proudhoniști, având tot mai multe îndoieli legate de concepțiile lor, au început să asculte de susținătorii lui Marx. Guvernul, pierzându-și calmul, uneori făcea concesii, alteori reprima greviștii. Permițând sindicatele, a început totodată persecutarea organizațiilor Internaționalei. Dar acest lucru nu făcea decât să-i împingă pe muncitori înainte și să-i scoată de sub influența proudhoniștilor.

În acest timp, revoluționarul ferm și experimentat Blanqui a început să găsească sprijin în rândul clasei muncitoare. În anii 1840, Blanqui era puțin interesat de mișcarea muncitorească organizată, pentru el totul se reducea la o lovitură de stat și la preluarea puterii. El și susținătorii săi considerau atunci că munca organizată la scară largă în mase distrage de la adevărata misiune și că pentru preluarea puterii este nevoie doar de o grupare de conspiratori. Blanquiștii opuneau conspirația organizării de masă. Cu toate acestea, spre sfârșitul anilor 1860, Blanqui a început să se îndrepte spre socialismul revoluționar. Blanquiștii au început să lupte împotriva proudhoniștilor. Ei priveau pozitiv mișcarea greviștilor, dar nu participau la munca cotidiană a sindicatelor, rămânând un cerc conspirativ și nu un partid.

Louis Auguste Blanqui

Până la sfârșitul anilor 1860, doctrina proudhoniștilor și-a demonstrat inconsecvența. Marea bancă „Credit du Travail” (3), fondată de proudhoniști, a dat faliment. O parte din radicalii burghezi au început să se îndrepte spre socialism, înțelegând treptat necesitatea cerințelor de clasă ale proletariatului.

3. Războiul franco-prusac

În ianuarie 1870, în Paris au început demonstrații revoluționare masive, iar mișcarea greviștilor a continuat să crească. Nimeni nu mai avea îndoieli cu privire la slăbiciunea Imperiului, iar discuțiile se concentrau asupra a ceea ce urma să se întâmple după prăbușirea acestuia. Totul mergea spre declin. Ludovic Bonaparte, simțind că terenul îi alunecă de sub picioare, a căutat o soluție într-un război extern, care să unească toată lumea împotriva unui inamic comun — Prusia. Fără îndoială, pentru ambele țări, Franța și Prusia, precum și pentru Napoleon și Bismarck, războiul era ofensiv, iar ambele părți au încercat să-l provoace. Cu toate acestea, se crea aparența că fiecare parte era pusă într-o poziție de apărare necesară. Pentru o vreme, miniștrii lui Napoleon au reușit să convingă burghezia franceză că armata era pregătită și să creeze un „entuziasm patriotic”.

În 1868, la Congresul de la Bruxelles al Internaționalei, a fost pusă întrebarea: „Ce poziție ar trebui să ocupe muncitorii în cazul unui război între puteri?” În rezoluția adoptată de congres se spunea:

„Congresul recomandă în special muncitorilor să înceteze orice muncă în cazul în care izbucnește un război în țările lor.”

Din cauza lipsei de experiență și a organizării slabe, muncitorii din Franța nu au făcut nicio încercare de a protesta. În Paris, muncitorii au organizat câteva greve mici cu sloganul „Trăiască pacea!”. Cu puțin timp înainte de izbucnirea războiului, membrii Internaționalei din Paris au apelat la muncitorii din Prusia să păstreze calmul și să nu răspundă la provocările care ar putea duce la un război fratricid. Membrii Internaționalei din Berlin le-au răspuns că dușmănia națională le este străină și că sunt forțați să participe la război împotriva voinței lor. În rândul muncitorilor de ambele părți se simțea conștiința faptului că ei erau lipsiți de putere.

Pe 19 iulie 1870, a fost declarat războiul. Cu o rapiditate uimitoare, armata prusacă a trecut granița franceză și a provocat o înfrângere severă. Pe 7 august, în Paris, au sosit vești despre înfrângeri, iar pe străzi au apărut mulțimi furioase.

Ca o concesie, pe 9 august a fost convocată Camera Deputaților. O mulțime de o sută de mii de oameni, formată din muncitori și meseriași, a înconjurat clădirea. Delegații, năvălind în sală, au cerut deputaților de stânga să pună capăt Imperiului. Din cauza indeciziei deputaților de stânga, momentul a fost pierdut, iar guvernul a reușit să mai reziste încă o lună.

Pe 20 august, armata franceză a suferit noi înfrângeri grele. Pe 2 septembrie, împăratul Ludovic Bonaparte a fost capturat. Pe 3 septembrie, pe străzile Parisului a izbucnit o nouă mișcare revoluționară, mai amplă. Garda Națională, invadând Camera, a cerut înlăturarea lui Napoleon și proclamarea republicii. Pe 4 septembrie, a fost proclamată A Treia Republică și s-a format un Guvern de Apărare Națională provizoriu. Rolul principal în lovitura de stat din septembrie a fost jucat de burghezie. La putere a ajuns un guvern burghez condus de generalul Trochu.

În componența guvernului provizoriu au intrat reprezentanți ai opoziției burgheze, care erau dușmani înverșunați ai socialismului. Noul guvern era în mod evident îndreptat împotriva clasei muncitoare. Toată schimbarea din 4 septembrie s-a rezumat la înlocuirea unui minister cu altul. Proletariatul nu a prezentat revendicările sale de clasă, încercând să înțeleagă natura noii republici, considerând acest lucru secundar, deoarece principala sarcină era „să alunge prusacii”.

4. Evenimentele premergătoare Comunei

Odată cu schimbarea guvernului, puține lucruri s-au schimbat. Doar vârful a fost înlocuit, iar oamenii loiali regimului anterior au rămas la locurile lor. În armată au rămas aceiași generali și ofițeri care, în timpul războiului, conduceau armata de la înfrângere la înfrângere. Guvernul se prefăcea că era pregătit pentru o apărare serioasă, dar în realitate căuta să negocieze cu Bismarck. Încerca să consoleze poporul, deoarece se temea de acesta mai mult decât de inamicul extern. Armata franceză continua să sufere înfrângeri.

Până pe 20 septembrie, Parisul a fost complet înconjurat de armata prusacă. În acest context, straturile revoluționare ale orașului au organizat Comitetul Central Republican al celor 20 de arondismente, format din 80 de membri aleși prin vot direct de locuitorii fiecărui arondisment. Rolul comitetului era să controleze acțiunile funcționarilor locali. Comitetul Central a propus imediat guvernului o serie de măsuri pentru pregătirea Parisului în vederea asediului, dar acestea nu au fost acceptate. Ca urmare, în timpul asediului prusac, populația a fost nevoită să mănânce pisici, câini și șobolani. Oamenii stăteau ore întregi la frig pentru a primi o rație mizeră, în timp ce pentru clasa bogată, care frecventa restaurantele de lux, nu se puteau observa schimbări.

În scurt timp, a devenit clar că noul guvern era incapabil să organizeze apărarea. Parisul putea conta în mare măsură pe Garda Națională ca forță de luptă. În timpul asediului, atelierele s-au închis, iar muncitorii s-au înrolat în Garda Națională. A început aprovizionarea cu artilerie, dar guvernul a înarmat garda cu reținere, de teamă că această armată ar putea să se întoarcă împotriva burgheziei. Consiliul General al Internaționalei a remarcat că „guvernul a moștenit nu doar ruinele imperiului, ci și frica sa față de clasa muncitoare”. Generalul Trochu, liderul guvernului, nu era interesat de acțiuni ofensive serioase, deoarece acestea ar fi necesitat organizarea unui „popor înarmat”, iar succesele militare ar fi putut crește încrederea Gărzii Naționale în propria putere. El se temea mai mult de un popor înarmat decât de prusaci. Gărzii Naționale i s-au dat sarcini care o extenuau fără niciun rezultat util. Guvernul se limita la o rezistență pasivă, așteptând ca foametea să slăbească spiritul de luptă și să ducă la gânduri de capitulare.

Pe 6 ianuarie 1871, Comitetul Central a publicat un manifest în care descria situația:

„Și-a făcut guvernul datoria, luând asupra sa sarcina apărării naționale? Nu. Prin lentoarea, indecizia și inacțiunea sa, cei care ne conduc ne-au adus pe marginea prăpastiei. Nu au reușit nici să conducă, nici să lupte. Oamenii mor de frig și aproape de foame. Atacuri fără scop, lupte sângeroase și sterile, înfrângeri repetate… Guvernul și-a arătat fața: ne duce la pieire. Continuarea acestei stări de fapt înseamnă capitulare.”

Uniunea Republicană, care includea un grup pestriț de elemente, a emis o proclamație pe 22 ianuarie, invitând Parisul să aleagă prin vot universal 200 de cetățeni care să preia conducerea guvernului și apărării. În aceeași zi, s-a încercat sechestrarea primăriei, dar totul s-a prăbușit când s-a răspândit vestea despre demisia lui Trochu. La 28 ianuarie a fost semnat un acord cu Prusia, conform căruia: un armistițiu era instituit pentru 15 zile, forturile Parisului erau predate imediat inamicului, toți soldații din Paris și gărzile naționale sunt dezarmați, Parisul plătește o contribuție. În două zile, pe forturile pariziene fluturau steaguri germane.

Pe 8 februarie au avut loc alegeri pentru Adunarea Națională în toată Franța. Majoritatea voturilor locuitorilor capitalei au fost exprimate în favoarea republicii. Cu toate acestea, rezultatele alegerilor provinciale au dat victoria membrilor guvernului interimar. Ei nu au înțeles ce se întâmplă la Paris. Satul era împotriva războiului și pentru pace cu orice preț. Majoritatea Adunării Naționale era formată din monarhiști, dușmani înflăcărați ai republicii. Thiers, pe care Marx l-a descris drept „virtuos al sperjurului și al trădării”, a devenit șef al guvernului. Chiar de la primele ședințe, din cauza urii față de Parisul revoluționar și republican, s-a pus problema privării acestuia de titlul său de capitală. La 4 martie, când prusacii au intrat în Paris, Adunarea Națională a aprobat termenii păcii cu Prusia. La propunerea lui Thiers, care dorea să dirijeze pacificarea Parisului, Adunarea Națională s-a mutat la Versailles. Thiers și Adunarea Națională au înțeles că cel mai periculos dușman al lor nu era armata prusacă, ci Garda Națională pariziană.

Pe 3 martie a avut loc o reuniune a reprezentanților a 200 de batalioane ale Gărzii Naționale din Paris pentru adoptarea statutului Asociației Republicane a Gărzii Naționale. La începutul lunii martie, când a ajuns la Bordeaux vestea că a existat o răscoală la Paris, guvernul a început să întoarcă provinciile împotriva Parisului, spunând că orașul era cuprins de jaf și condus de criminali și bandiți scăpați din închisori.

Până la jumătatea lunii martie, guvernul a decis să aresteze Comitetul Central, la care se putea ajunge prin Garda Națională. Soldații erau epuizați de război și nu doreau decât pace. Dușmanii Parisului i-au convins pe soldați că singurul obstacol în calea păcii au fost leneșii care, din lipsa dorinței de a lucra, formaseră Garda Națională. Soldații și satul erau împotriva Parisului.

Pe 17 martie, Thiers a luat măsuri. Generalii au fost nevoiți să adune rapid trupe și să meargă la Montmartre și Belleville dis-de-dimineață pentru a pune mâna pe armele Gărzii Naționale într-un atac surpriză și a le lua. Pe 18 martie, militarii începuseră deja să ia armele, dar, în graba momentului, nimic nu era gata, iar preluarea armelor a fost întârziată. În acest timp, Garda Națională s-a adunat în stradă și a luptat împotriva soldaților derutați. Garda Națională a reușit să-și păstreze toate armele. În unele locuri, soldații au trecut de partea Gărzii Naționale și și-au arestat propriii ofițeri. Astfel au fost reținuți generalul Lecomte și Clément Thomas. Garda Națională a avut dificultăți în a-i proteja pe ambii prizonieri de furia soldaților, ba chiar a eșuat în fața presiunii crescânde a mulțimii. Generalii au fost împușcați.

Thiers a luat decizia de a părăsi Parisul și de a se muta împreună cu soldații la Versailles. Parisul ar fi putut reține toți soldații pentru a-i atrage de partea sa, dar a ratat acest moment. Istoria revoluției ruse arată că, în astfel de cazuri, armata așteaptă inițiativa din exterior și vrea să fie detașată de guvern, dar nu își asumă începutul acțiunii. Parisul a lăsat guvernul să plece cu soldații și nu i-a urmărit pe cei care au fugit. Singura autoritate din Paris pe care Gărzile Naționale erau dispuse să o urmeze a rămas Comitetul Central, format din reprezentanți ai micii burghezii și ai proletariatului. Dacă în comitet ar fi existat un mic nucleu de oameni cu un program bazat pe lovitură de stat, acesta ar fi acționat rapid și cu încredere, transformând sentimentele spontane ale maselor în conștiință revoluționară și acțiuni concrete. Dar în Paris, masele, prin revoluționarismul lor spontan, împingeau Comitetul Central către o linie de luptă de clasă, în timp ce Comitetul Central dorea doar să apere drepturile legale ale Parisului și nu aspira la o lovitură de stat.

În ziua următoare, 19 martie, ziarul guvernamental și-a exprimat poziția într-un articol:

„Guvernul a făcut totul pentru reconciliere. Un comitet, care se numește Central, a ucis cu sânge rece generalii Clément Thomas și Lecomte. Cine sunt membrii acestui comitet? Comuniști, bonapartiști, prusaci. Vă asumați responsabilitatea pentru uciderea lor?”

În ciuda minciunilor guvernului care a fugit, Comitetul Central se simțea stânjenit și indecis. Membrii acestuia doreau să scape cât mai repede de situația în care se aflau din cauza evenimentelor neprevăzute. Dimineața zilei de 19 martie a fost afișată o proclamație semnată de comitet:

„Către Gărzile Naționale din Paris.

Cetățeni,

Voi ne-ați însărcinat cu organizarea apărării Parisului și a drepturilor voastre.

Cu ajutorul curajului vostru generos și al calmului remarcabil, am izgonit un guvern care ne-a trădat. În acest moment, mandatul nostru a expirat și noi îl depunem, căci nu voim să luăm locul acelora pe care suflul popular i-a răsturnat. Pregătiți-vă deci și faceți de îndată alegerile comunale, iar ca răsplată, acordați-ne ceea ce am căutat mereu: să vedem cum veți stabili o republică adevărată. În așteptarea acestui moment, continuăm să ocupăm primăria în numele poporului.”

În dimineața zilei de 20 martie a apărut un afiș al Comitetului Central, care a stabilit alegerile municipale pentru 22 martie. Ziarele au publicat apeluri în care se spunea că alegerile sunt invalide și că este datoria cetățenilor să refuze participarea la ele și să aștepte deciziile Adunării Naționale. Comitetul Central a anunțat, totuși, că alegerile sunt amânate până pe 23 martie.

Ziarele pariziene inventau povești despre cum mulțimea a sfâșiat cadavrele celor doi generali și despre cum trezoreria a fost jefuită. Comitetul Central nu a făcut nimic pentru a opri această campanie de denigrare.

Pe 21 martie a apărut un apel al Comitetului Central, răspunzând la invențiile versaillezilor. În acesta se spunea:

„Parisul este departe de a intenționa să se despartă de Franța: pentru ea a îndurat imperiul, guvernul apărării naționale, toate trădările și toate mârșăviile sale. Și astăzi Parisul nu se gândește să o abandoneze, ci îi spune doar ca un frate mai mare: fii capabilă să te aperi, așa cum am făcut eu, ridică-te împotriva opresiunii, așa cum am făcut eu.”

În aceeași zi, în ziarul guvernamental al Comunei a apărut un articol:

„Proletarii capitalei, în momentul slăbiciunii și trădării claselor dominante, și-au dat seama că a sosit ora lor de a salva situația, preluând conducerea afacerilor publice. Abia ajunși la putere, se grăbesc să convoace poporul Parisului în adunări electorale. În istorie nu există alt exemplu de guvern provizoriu care să se grăbească atât de mult să renunțe la puterea sa. Având în vedere un astfel de comportament altruist, apare inevitabil întrebarea: cum poate presa să acopere cu tot felul de calomnii, insulte și jigniri astfel de cetățeni? Muncitorii — cei care produc totul și nu beneficiază de nimic — oare nu li se va permite niciodată să muncească spre propria eliberare fără să fie înconjurați de un cor de blesteme? Oare burghezia, sora lor mai mare, care s-a eliberat acum trei sferturi de secol, nu înțelege că a sosit rândul proletariatului să se elibereze? De ce refuză atât de încăpățânată această misiune legitimă?”

Versaillezii nu s-au oprit la calomnii. Au eliberat deținuții din închisorile provinciale și i-au trimis în Paris. Comitetul Central a anunțat că oricine este prins făcând jaf va fi împușcat. Niciodată în Paris nu a existat o asemenea siguranță pe străzi ca în timpul absenței unui guvern central. Simțindu-se încrezător, Comitetul Central, începând cu 24 martie, a început să acționeze mai energic. În ziar, a publicat un decret care stabilea alegerile definitiv pentru 26 martie. Încă de la începutul domniei sale, Comitetul Central a demonstrat întreaga sa amplitudine democratică. Pe 20 martie, pentru a sprijini 300 de mii de șomeri, a contractat un împrumut de la băncile private, deși ar fi putut să confiște totul. Pe 21 martie, plățile pentru cambii au fost amânate cu o lună, iar proprietarii au fost împiedicați să dea afară chiriașii. Între timp, Thiers pregătea armata pentru a cuceri Parisul.

5. Comuna

Revoluțiile din 1830 și 1848, precum și lovitura de stat napoleoniană, s-au limitat doar la schimbarea elitei. Toate aceste revoluții au adus mici schimbări externe în metodele de extragere a plusvalorii de la muncitori, dar nu au afectat proprietatea privată, care stătea la baza exploatării.

Comuna nu putea folosi mașinăria guvernamentală deja existentă, care era dezorganizată. A trebuit să construiască totul de la zero, de la început până la sfârșit. De la întocmirea listelor de nașteri și decese, până la amenajarea străzilor. Toate serviciile și instituțiile au fost lăsate în voia sorții. Cu toate acestea, în ciuda amenințărilor repetate ale lui Thiers, în Paris au rămas mici funcționari publici care au venit în ajutorul Comunei. Ei erau complet absorbiți de sarcinile care le-au fost încredințate. Cu toate acestea, erau doar executanți, familiarizați doar cu o mică parte a uriașului aparat. Erau necesari organizatori care să înțeleagă mașinăria statului în ansamblu. Dar aceștia, după ce au luat banii, au fugit la Versailles. Unii reprezentanți ai burgheziei, în primele zile, au venit cu oferte de servicii, dar, convinși că nu pot conta pe salarii mari, au dispărut în curând.

Pe 30 martie, Comuna a numit o comisie executivă permanentă pentru gestionarea afacerilor generale, formată din 9 comisii speciale. Pe 20 aprilie, comisia executivă a fost transformată într-o adunare a reprezentanților comisiilor speciale.

În ciuda dificultăților enorme, toate serviciile și instituțiile au fost gestionate cu îndemânare și economie, datorită devotamentului funcționarilor care nu se gândeau la cariera lor. Comuna nu a acordat niciodată salariul maxim de 500 de franci pe lună, dar a crescut semnificativ salariile funcționarilor de rang inferior și a dublat remunerarea profesorilor la 2000 de franci pe an.

După 18 martie, în Paris nu a mai rămas niciun reprezentant oficial al societății organizate.

„Poporul învingător avea în fața sa bogățiile adunate de lumea veche, acea lume care îl privea ca pe un sclav disprețuit și care l-a exploatat și insultat timp de secole. În fața lui erau bogățiile care reprezentau suma suferințelor sale, excesul care vorbea despre lipsurile sale, produsele mâinilor sale, care erau rezultatul robiei sale, aurul celor fericiți, care era sângele celor săraci.” (Arnould)

Și totuși, pe parcursul existenței Comunei, nu a fost nevoie să se pedepsească nicio crimă. Mai târziu, când versaillezii triumfători au condus ancheta despre Comună, șeful poliției a recunoscut că, începând cu 1871, numărul crimelor a scăzut.

„Nu mai exista poliție, nu mai existau tribunale. Pe lângă posturile din primării, din diferite ministere, din consiliu, nicio forță armată pe străzi, în suburbii sau în cartierele agitate. Și niciodată Parisul nu s-a bucurat de o astfel de liniște absolută. Nicio crimă!” (Arnould)

În Paris se afla Banca Franței, care conținea valori enorme. Responsabil pentru negocierile cu aceasta a fost socialistul Beslay. Ca mulți socialiști ai vremii, el credea că dacă banca ar fi fost capturată, s-ar fi produs o criză îngrozitoare, care ar fi întors toată Franța împotriva Parisului.

Pe 21 mai, când versaillezii deja intraseră în Paris, Pascal Grousset a propus arderea tuturor documentelor și înregistrărilor de datorii, conform cărora plățile urmau să fie încasate de versaillezi. Dar era prea târziu. Începea săptămâna represiunilor celor mai crude și a înăbușirii finale a revoluției pariziene.

Note

Ideinic — calitatea unei persoane, obiect sau fenomen social de a fi profund însuflețit și ghidat de o idee revoluționară pe baza însușirii conținutului său teoretic. — Nota editurii CȘ.
K. Marx, F. Engels. Opere alese în două volume, ed. 3, vol. 2, pp. 432–433.
Creditul Muncii. — Nota editurii CȘ.