18.07.2025 | timp de lectură: ≈ 25 min. | vizualizări:

Critica și autocritica

De ce nu poți deveni comunist fără ele?

Categorie: Cultură

Cuprins

Una dintre greutățile pe care le întâmpină în prezent mișcarea comunistă este atitudinea individualistă pe care o au unii autointitulați „comuniști” față de sarcinile mișcării. Și Marx, și Lenin și Stalin au vorbit despre importanța disciplinei în partid, dar există ea oare și înainte de a exista partidul? Evident că da. Pentru ca mișcarea comunistă să se unească cu cea muncitorească, iar astfel să treacă la etapa de partid, este necesar ca încă din etapa de cerc să se formeze o disciplină de fier în rândul membrilor săi.

Aceasta presupune, în primul rând, eliminarea elementelor burgheze din cadrul organizației. Fiecare membru trebuie să fie conștient de minusurile și de plusurile sale pentru ca el să poată duce lupta de clasă dinăuntrul său. Însă ce facem când aceste trăsături nu sunt foarte evidente? Oamenii nu sabotează doar conștient, ci ajung să saboteze și inconștient mișcarea. Critica și autocritica joacă un rol esențial în înlocuirea acestor elemente burgheze cu cele proletare.

Însă critica ia, la rândul ei, forma uneia dintre cele două clase. Fie este burgheză și ajută doar la realizarea interesului personal al cuiva, fie este proletară și este în interesul întregii mișcări comuniste. Pentru un nou-venit poate fi greu la început să identifice aceste probleme, din cauza faptului că încă nu este foarte experimentat cu lupta de clasă. Cum îți poți critica tovarășul într-un mod cât mai proletar? Cum să eviți critica burgheză? E timpul să afli. Lectură plăcută!

1. Ce este critica? Dar autocritica?

Critica are rolul de a identifica și de a comunica rădăcina greșelilor unei persoane, iar mai apoi să examineze atent potențialele soluții — până când se ajunge la un verdict clar. Autocritica are un rol asemănător, unde cel ce o desfășoară trebuie să își analizeze atent faptele și gândurile cu scopul de a trage concluzii cu menirea de a produce o schimbare pozitivă. Și critica și autocritica trebuie să fie obiective și să prezinte soluții corecte, care trebuie discutate de întregul colectiv pentru a găsi calea cea mai benefică pentru acesta.

Însă oricine, din oricare clasă ar face el parte, poate să facă critică și autocritică — asta înseamnă anume faptul că ambele, atât critica cât și autocritica, au un caracter de clasă. Ele pot fi folosite fie în interesul proletariatului — criticând vehement greșelile pe care un om le face, greșeli care afectează mișcarea muncitorească, cu scopul ca acel om să le rectifice, astfel luptând fie în interesul clasei muncitoare, fie în interesul clasei burgheze. Cea din urmă ia mai multe forme, dar în esență este o critică și autocritică formală, care deși poate avea scopul de a masca interesul și comoditatea proprie, ajunge în cele din urmă să facă un favor burgheziei prin împiedicarea dezvoltării mișcării comuniste.

2. Esența de clasă a criticii și autocriticii

Baza unei mișcări comuniste puternice stă în primul rând în caracterul de clasă al psihologiei membrilor ei, asta incluzând atitudinea membrilor cercului comunist față de greșelile făcute de-a lungul timpului. Sunt membrii cercului sinceri cu greșelile lor și ale tovarășilor? Examinează cu adevărat soluțiile ca să-și rezolve lacunele din munca lor față de mișcarea comunistă? Dacă răspunsul este nu, cercul este predestinat eșecului, iar esența lui este mic-burgheză.

Toate aceste lipsuri pe care cercul le are vor ieși la iveală, motiv pentru care drumul lor în practică va fi pavat cu eșecuri, cel mai mare dintre acestea fiind stagnarea, incapacitatea de a munci eficient în cadrul organizației, iar într-un final, imposibilitatea realizării unei legături strânse cu masele și de a construi un partid care să reprezinte cu adevărat interesele muncitorilor. Toate aceste elemente descriu foarte bine numeroasele organizații stângiste care se perindă prin spațiul public și care sunt infestate de individualism. În cadrul unor astfel de organizații, fiecare ajunge să își reprezinte propriul interes.

Câteva exemple sunt cei ce luptă pentru „drepturile intersecționale”, cineva care caută să-și lărgească cercul social prin intermediul organizației, sau cineva care se agață de ideea „revoluționarismului” mergând la proteste inutile. Toate aceste categorii de oameni își satisfac doar propriul lor interes, ignorând cu totul interesul clasei muncitoare.

Aceeași va fi și atitudinea unui astfel de colectiv asupra criticii și autocriticii — mic-burgheză, deoarece caracterul de clasă al conștiinței se reflectă în fiecare faptă. În acest caz, critica este ori inexistentă — căci critica necesită adesea conflict, care presupune disconfort pentru un mic-burghez — ori apare oportunism în critică și autocritică.

În cercurile comuniste există o luptă activă împotriva acestor atitudini necolectiviste, asta deoarece în fiecare dintre membri există rămășițe mic-burgheze, ca urmare a propriilor experiențe de viață care ajung să distorsioneze caracterul revoluționar al criticii și autocriticii.

În lupta noastră împotriva acestor trăsături, am observat anumite tipare.

3. Oportunismul în critică și autocritică

Din moment ce critica și autocritica făcută de către astfel de oameni este mic-burgheză, aceasta ia mai multe forme. Noi, în cercul nostru, am avut tot soiul de oameni care se raportau în mod mic-burghez la greșelile și lacunele lor din cadrul mișcării comuniste.

Pe cât de mare este diversitatea intereselor personale din cadrul micii burghezii, pe atât de mare este și diversitatea în atitudini față de critică. Însă, din practica noastră, cât și cea istorică, am identificat următoarele principale atitudini greșite:

3.1. Mic-burghezul pasiv — evită pe cât de mult se poate conflictul

Aceasta este categoria cu care ne-am confruntat cel mai des.

Toată experiența din jurul acestui mic-burghez e simplă: el există pasiv în cerc, unde are locul lui, îndeplinind anumite sarcini mărunte ce îi sunt date, și interacționează puțin (spre deloc) cu ceilalți membri din cerc, astfel evitând să-și arate greșelile sau să critice greșelile altora. La începutul intrării în cerc, există o perioadă de familiarizare cu disciplina cercului nostru — felul cum interacționăm cu marxismul, planificarea zilei și a sportului, preluarea unei atitudini proletare față de sarcinile și tovarășii cercului etc.

În această perioadă, potențialii membri sunt nevoiți să ducă o luptă activă împotriva credințelor și obiceiurilor dăunătoare, pentru a putea să lucreze cât mai eficient în cadrul organizației noastre (și deci pentru mișcarea comunistă). Această perioadă durează în funcție de lupta de clasă internă dusă de fiecare — unii pot pune mai ușor interesul colectivului proletar deasupra celui individual, pe când la alții relația este fix invers — interesul individual este deasupra celui colectiv.

După ce se trece de perioada de „familiarizare” cu cercul, există perioada în care, încetul cu încetul, cineva trebuie să înceapă să fie cât mai activ în lucrurile importante pentru cerc. La acest stadiu, deja ei sunt conștienți că trebuie să reprezinte interesele proletariatului și înțeleg ce înseamnă asta. Aceasta, desigur, include și o percepție solidă asupra necesității criticii și autocriticii între tovarăși.

În lupta împotriva acestor trăsături, am întâlnit următorul tipar: cel care caută orice oportunitate să fugă de critică și autocritică. Nu este vorba despre faptul că acești oameni sunt incapabili să observe trăsăturile lor mic-burgheze sau ale tovarășilor, dar acestor oameni fie le pasă prea puțin de acestea, fie vor să evite complet conflictul. Așadar, se prefac că nu văd aceste trăsături și doar tac din gură, sperând că nimeni nu le va observa greșelile.

Dacă altcineva din cerc este criticat, acest mic-burghez fie ignoră mesajele de critică, fie răspunde cu un mesaj care nu cumva să afecteze prea tare sentimentele persoanei de lângă, precum în „safe spaces” stângiste. Scopul lui este clar: să se înțeleagă bine cu toată lumea, indiferent dacă persoana este burgheză sau proletară.

Această atitudine față de greșelile altora (și în special față de critică) este atitudinea unui mic-burghez care alege confortul personal în defavoarea schimbării. Acest tip de mic-burghez este foarte de folos burgheziei: el lasă în mod conștient să se dezvolte condițiile mic-burgheze din cadrul cercului, astfel ridicând dezvoltarea fracționismului din cadrul său — practic crearea unor „bisericuțe” de mic-burghezi care sunt „opresați” de către elementele proletare ale cercului nostru, iar el luptă conștient împotriva lor.

Acest tip de mic-burghez este la fel precum un apolitic: el nu se bagă în politică, dar întocmai pentru că nu o face ajută burghezia să-și mențină puterea. La fel este și în cadrul cercului nostru, doar că ei ajută (fie conștient sau inconștient) la dezvoltarea elementelor mic-burgheze și astfel încetinesc dezvoltarea mișcării.

Totuși, care este atitudinea acestui om față de autocritică? Dacă acest om fuge de critică și de conflict, atitudinea față de autocritică nu este foarte diferită. În cercul nostru au existat mai multe tipuri de astfel de oameni. Mulți dintre ei pur și simplu își făceau îndatoririle zilnice, iar mai apoi își vedeau de viața lor. Comunicarea lor cu ceilalți tovarăși era foarte slabă, dacă nu chiar inexistentă, iar ca urmare a faptului că nu-și dădeau interesul, ei nu cunoșteau nevoile pe care le avea întreaga organizație.

Din cauza faptului că ei s-au ascuns de critică atâta timp, atunci când a venit vremea ca ei să lucreze, munca lor era ineficientă. Mulți dintre ei abia își înțelegeau defectele, astfel aducând un amalgam de greșeli teoretice în practica lor. Acest tip de mentalitate este una birocratică.

Mentalitatea birocratică se referă la atitudinea unor oameni față de muncă — ei primesc ordinul de la o persoană cu o autoritate mai mare, iar mai apoi implementează ceea ce li s-a spus, fără să se gândească cum ar putea să facă asta cât mai eficient. Esența de clasă a acestei mentalități este evidentă: un mic-burghez prea leneș să se gândească la interesul colectivului.

În această categorie este demn de menționat și mic-burghezul care nu poate să aducă o critică fermă și doar „își dă cu părerea” despre o anumită situație. Scopul este exact același ca și al aceluia care nu critică deloc: să nu intre în conflict cu nimeni și să se mențină în zona de confort. Din cauza aceasta, critica nu aduce nimic nou, ci are scopul de a da impresia că el este integrat în colectiv.

Acesta respinge critica prin două moduri: fie pasiv, fiind de acord cu critica în vorbe, dar complet opus în fapte; fie victimizându-se și dând vina pe factorii externi pentru problemele sale. În primul caz, el pretinde că pleacă capul și că face ceva pentru cerc — dar, în general, fie depune efort minim, fie deloc. Asta e metoda prin care el respinge autocritica — chiar dacă în formă nu pare așa. În al doilea caz, acesta respinge critica deschis prin victimizare. El, în loc să caute oportunități și soluții pentru a lucra în interesul mișcării, alege să mintă colectivul.

Uneori, acest tip de mic-burghez își poate atinge limitele și poate ajunge să critice, creând un conflict complet inutil în care el își justifică problemele (din nou) pe seama factorilor externi. Acesta este doar un răspuns la faptul că mic-burghezul dinăuntrul său se simte atacat și pus la treabă. Reacțiile de acest gen sunt tipice mic-burghezilor care nu sunt încă destul de capabili să-și controleze emoțiile, asemenea unor copii mici.

Comuniștii nu reacționează emoțional la fiecare comentariu, mai ales la un mesaj care este în interesul clasei muncitoare.

Un comunist găsește mereu soluții și „portițe” ca să muncească — pentru că oricine are măcar câteva minute libere pe zi. Cel ce vrea cu adevărat să lupte, găsește căi prin care să o facă.

Care este atitudinea proletară față de acest tipar de mic-burghezi? Această problemă se rezolvă anume prin schimbarea condițiilor unei persoane.

Dacă acesta ar avea sarcini care presupun cât mai multă interacțiune cu alți oameni și testarea activă a cunoștințelor, se vor observa lacunele acestei persoane. Într-un final, el va putea fi ajutat acolo unde greșește și să evolueze în interesul mișcării comuniste.

3.2. Mic-burghezul care critică orice detaliu, dar fuge de autocritică

Acest tip de mic-burghez poate să-ți prezinte cât mai amănunțit toate greșelile minore pe care le-ai făcut, dar nu le poate identifica pe cele care cu adevărat contează.

În general „(auto)criticile” expuse de către aceștia au două probleme majore: sunt lipsite de esența de clasă a unei probleme, ei mereu punând atenția pe fapte secundare; în al doilea rând, ei aleg să dea vina pe factori externi pentru problemele lor.

Această formă de „critică” scoate la iveală orgoliul și incapacitatea de a recunoaște până și cele mai mici greșeli — nevoia de validare personală din cadrul unui colectiv, chiar dacă validarea asta vine pe un fond inexistent. Acest tip de mic-burghez nu dorește să muncească spre schimbare, el își creează o imagine mincinoasă în jurul lui și chiar folosește metode disperate pentru a-și menține propria sa imagine (chiar și minciuna).

Așa mic-burghezi murdăresc esența criticii și a autocriticii, transformându-le în simple banalități, făcându-le să pară ceva neserios, ipocrit și inutil, deci doar o formalitate.

În acest caz, este clar că mic-burghezul este în colectiv doar ca să fie validat și ca să-și poată satisface interesul social de a fi văzut mai „deasupra” decât alții.

Din cauza faptului că ei se văd drept „superiori” clasei muncitoare, pentru că pretind a avea anumite cunoștințe în marxism, refuză să învețe de la muncitori și vor doar să fie niște „profesori” pentru ei. Comparativ cu un comunist, aceștia nu au niciun fel de autoritate în fața nimănui, decât a altor mic-burghezi.

Un adevărat comunist își primește validarea anume din faptul că munca lui aduce reușite cercului. Întocmai lupta pentru eliberarea clasei muncitoare și pentru progresul societății sunt cauzele principale pentru care luptă un comunist. De aceea el este conștient că critica și autocritica proletară aduce mișcarea comunistă mai aproape de scopul ei.

3.3. Troțkistul dispus să mintă în critică și să prezinte o autocritică falsă în fața colectivului

Aceștia din urmă sunt cei mai dăunători oameni pentru întreaga mișcare comunistă și muncitorească. Pentru un scurt context, trebuie să înțelegem ce este troțkismul — anarhism subordonat imperialismului, care se deghizează în comunism. Troțkiștii pretind a fi „comuniști” și că „luptă” pentru interesele clasei muncitoare, dar toate faptele lor sunt în interesul burgheziei.

Acest troțkist duce individualismul lui la extrem — este dispus să mintă și să inventeze pentru propriul lui interes. Acest interes poate să fie de orice formă — poate acest om vrea să-și apere imaginea sau să-și mențină poziția în cadrul mișcării, poate este un interes financiar (precum în cazul lui Troțki).

Deși la prima vedere, autocritica poate să pară corectă și obiectivă, este doar o disimulare, scopul ei fiind menținerea poziției sale.

Atitudinea corectă față de acești oameni este simplă: ei trebuie alungați din organizație cât mai repede.

Acestea sunt trei dintre cele mai evidente moduri în care troțkiștii folosesc critica și autocritica. În esență ei sunt la fel: toți își pun propriul lor interes deasupra celui colectiv, fie conștient, fie inconștient.

În cazul criticii proletare, lucrurile stau complet invers: critica are scopul de a reprezenta interesul întregului colectiv, nu doar pe cel personal. De ce este acest tip de critică necesar?

4. Rădăcinile revoluționare ale criticii proletare

Toate partidele care au fost (sau sunt) comuniste au un lucru în comun: disciplina de fier a partidului. Inclusiv Partidul Muncitoresc Coreean din RPDC dovedește cu toată stăruința cât de disciplinat este, din moment ce reușește să mențină până și astăzi, după ce toate marile țări comuniste au căzut, dictatura proletariatului. Această disciplină constă în unitatea de voință și acțiune a întregului partid — respectarea deciziei majorității de către întregul partid. Stalin, în lucrarea „Bazele leninismului”, scrie:

„Cucerirea și menținerea dictaturii proletariatului nu e posibilă fără un partid puternic prin coeziunea lui și prin disciplina lui de fier. Însă o disciplină de fier în partid e de neînchipuit fără unitatea de voință, fără unitatea de acțiune, deplină și absolută, a tuturor membrilor partidului. Ceea ce nu înseamnă, desigur, că prin aceasta se exclude posibilitatea luptei de păreri înăuntrul partidului… Dimpotrivă, disciplina de fier nu exclude, ci presupune critica și lupta de păreri înăuntrul partidului.”

Partidul este instrumentul pe care proletariatul îl folosește pentru a-și menține dictatura; fără un partid comunist unitar, lipsit de fracționism, nu există o mișcare comunistă puternică.

În acest caz, aceleași lucruri care se aplică la stadiul de partid, se aplică și astăzi, la stadiul de cerc. Pentru ca noi să construim un partid puternic, trebuie de pe acum să naștem această disciplină în cadrul cercului nostru. Trecerea de la etapa de cerc la cea de partid o vom face în momentul în care vom avea o legătură puternică cu mișcarea muncitorească. Noi nu vom putea face această trecere fără o disciplină de fier în cadrul cercului nostru — și anume, unitatea de voință să fie comunistă.

Trebuie menționat anume că la fiecare etapă noi vom lupta cu acest tip de mentalități — fie ea etapa de cerc sau etapa de partid. Însă, cu cât mai puternică va fi disciplina proletară, cu atât mai ușoară va fi lupta împotriva elementelor burgheze din cadrul viitorului partid.

„Diversitatea” de păreri care este promovată de mic-burgezi este cel mai mare pericol la adresa intereselor clasei muncitoare — pentru că nu pot coexista mai multe „adevăruri” politice cu adevărat în interesul clasei muncitoare. Există fie o politică care reprezintă interesele întregii clasei muncitoare — comunismul — fie o politică care reprezintă interesele burgheziei — ideologiile de pe compasul politic.

Întocmai asta trebuie înțeles: dacă în cercul comunist există elemente care se abat de la linia generală proletară, conștient sau inconștient, aceste elemente servesc intereselor burgheziei.

În acest caz, poate fi imaginat un om care afirmă că pământul ar fi plat — el nu are nicio bază științifică pentru acest fapt, însă el crede cu tărie în aceasta și este dispus să o spună mai departe. Acest om e complet nebun, împrăștie mai departe o concepție antiștiințifică și astfel, influențează pe cei care poate nu cunosc atât de multe despre fizică.

La fel poate fi și în cadrul colectivului proletar — elementele burgheze, leneșe, pot influența pe cei care nu sunt atât de proletarizați (ba chiar uneori omorând potențialul proletar din ei).

Din cele scrise de Stalin în lucrarea sa, putem extrage următoarele două concluzii:

Linia generală (care este votată de cele mai avansate părți ale organizației comuniste) odată ce a fost decisă, după un schimb de păreri și critici, trebuie respectată.
Linia generală trebuie urmată de bunăvoie și în niciun caz dogmatic.

„Aceasta, — continuă Stalin — cu atât mai mult, nu înseamnă că disciplina trebuie să fie «oarbă». Dimpotrivă, disciplina de fier nu exclude, ci presupune subordonarea conștientă și de bunăvoie, căci numai o disciplină conștientă poate fi într-adevăr o disciplină de fier.”

Cei menționați mai sus caută metode prin care să saboteze munca — precum scăderea volumului și eficienței muncii.

Cum arată lupta împotriva acestor elemente?

După cum am menționat mai sus în acest articol, oamenii de-a lungul vieții și datorită experiențelor prin care au trecut, și-au format o psihologie care este fie proletară, fie burgheză. Din cauza dominației burgheziei, majoritatea oamenilor cară după ei foarte multe concepte și elemente burgheze — la fel și majoritatea din cei ce intră în cercul nostru.

Cu timpul, o parte din acești oameni se proletarizează din ce în ce mai tare, fiind mai aproape de a deveni comuniști — punând astfel interesele clasei muncitoare deasupra celor personale. Însă este foarte greu ca toate elementele burgheze să dispară pur și simplu din psihologia oamenilor, căci aceștia cară de mult timp după ei concepții care sunt antiproletare.

Aceste elemente, dacă nu sunt identificate la timp, se vor dezvolta și astfel vor împrăștia mai departe prostiile lor. Aceste probleme se observă prin acțiunile și vorbele unui om — odată observate, ele trebuie criticate.

În acest caz, critica trebuie să fie proletară — colectivistă, obiectivă și fermă. Cel ce critică, deja a identificat felul în care problema afectează întregul colectiv comunist, este conștient de rădăcinile ei, iar mai apoi, înțelege care sunt soluțiile pentru a rezolva această problemă. În cazul autocriticii, lucrurile stau asemănător, doar că acum și cel ce a fost criticat este conștient de esența de clasă a greșelilor sale.

Putem trage concluzia — critica proletară este folosită pentru îndepărtarea elementelor burgheze și șovăitoare din cadrul mișcării comuniste și înlocuirea lor cu elementele proletare și revoluționare.

Critica comunistă diferă de cea burgheză întocmai deoarece caută să satisfacă interesul întregii clase muncitoare, nu doar al unui individ. În aceasta constă, de fapt și de drept, revoluționarismul partidelor comuniste — depășirea slăbiciunilor (deci a caracterelor mic-burgheze). Dacă cercul comunist este incapabil să lupte cu elementele burgheze din cadrul său, el va deveni acaparat de către ele.

Cercul nostru a înțeles necesitatea criticii și autocriticii proletare, iar majoritatea membrilor cercului trebuie să acționeze conform voinței proletare.

Vrem să reamintim că absolut nimeni nu este ferit de greșeli în munca de cerc: de la membrul cel mai avansat din punct de vedere teoretic până la cel mai puțin avansat. Asta înseamnă că critica nu este doar un instrument folosit de cei mai avansați membri, iar autocritica de cei mai puțin avansați, ba chiar uneori poate să fie și invers. Din cauza faptului că la stadiul actual al mișcării foarte mulți oameni încă cară cu ei anumite trăsături burgheze, ei ajung să facă greșeli în munca de cerc — însă ele nu pot fi în niciun caz trecute cu vederea, chiar dacă vin de la un membru care este respectat în cadrul cercului.

5. Când și cum trebuie folosită critica și autocritica

Critica trebuie în primul și-n primul rând să evidențieze caracterul de clasă al acțiunilor unei persoane — cel criticat trebuie să înțeleagă cum acțiunea lui este în interesul burgheziei. Să luăm exemplu atitudinea birocratică față de muncă.

Mentalitatea birocratică se referă la atitudinea unor oameni față de muncă — ei primesc ordinul de la o persoană mai mare în rang, iar mai apoi implementează ceea ce li s-a spus, fără să se gândească. Esența de clasă a acestei mentalități este evidentă: un mic-burghez prea leneș să gândească în interesul colectivului, dar se gândește la cum poate el să-și termine treaba cât mai repede și mai apoi să-și vadă de treburile lui personale.

După cum am mai menționat, orice element burghez care este adus în cadrul organizației este dăunător pentru întregul colectiv — pentru că acțiunea respectivă este în interesul unui singur individ și nu a întregului colectiv.

Majoritatea sarcinilor din cercul comunist necesită o atitudine cu adevărat creativă față de muncă. Scrierea articolelor este cel mai bun exemplu, ele necesită mereu oameni care să vină cu idei și inițiative noi, pentru ca cititorii noștri să fie inspirați să ia parte din mișcarea comunistă.

Mișcarea comunistă are nevoie de oameni care sunt cu totul conștienți pentru ce luptă — nu doar cu jumătate de măsură. Comuniștii înțeleg că fără o abordare creativă și fără ca ei să caute mereu oportunități să lucreze pentru mișcare, mișcarea nu va ajunge prea departe. Pentru tot restul vieții noastre, trebuie să evoluăm, să luptăm și să muncim pentru ca clasa muncitoare să fie cea învingătoare. Însă, acele elemente șovăitoare trebuie criticate.

Critica are două componente — o componentă negativă și una pozitivă. Componenta negativă presupune expunerea greșelilor unor persoane — ce NU a făcut corect și cum acțiunile sale sunt anticomuniste. După care, există componenta pozitivă a criticii, în care noi afirmăm ceea ce este de făcut în continuare.

Adesea este mai simplu să critici doar partea negativă a lucrurilor, fără să oferi vreo soluție — dar aceasta oferă doar jumătate din direcția pe care omul trebuie să o ia. Dacă tovarășul tău știe doar ceea ce a făcut greșit, fără să aibă vreo direcție anume, cum ar putea el să știe ce are de făcut în continuare?

O altă concluzie pe care o putem trage față de critică este că ea trebuie făcută la momentul potrivit. Am discutat deja despre tipologia de mic-burghez care critică orice detaliu mic, dar ignoră esența de clasă a unei probleme. Acesta mereu aducea critici irelevante și mult prea grăbite, astfel a ajuns să-și piardă autoritatea. Criticile lui îngreunau mai mult colectivul decât să-l ajute, consumând timpul tovarășilor care trebuiau să-i explice că el exagerează sau că se grăbește. Există un moment oportun în care cineva poate să fie criticat vehement — și asta e întocmai când o persoană repetă aceeași greșeală, deși a fost atenționată că greșește. Asta nu înseamnă că orice greșeală mică trebuie trecută cu vederea; nu, în niciun caz. Persoana care a greșit trebuie atenționată de greșeală și să se corecteze cât mai repede, dar dacă problema se tot repetă, atunci critica extrem de vehementă devine necesară.

Dacă cineva este criticat vehement prea devreme însă — adică de la o mică greșeală — persoana care a criticat își va pierde autoritatea.

O ultimă concluzie este necesitatea fermității în critică. Mic-burghezii sunt adesea vinovați că „împodobesc” critica astfel încât să nu cumva să rănească prea tare sentimentele celui criticat și să se creeze un conflict. Dacă critica este lipsită de fermitate, atunci ea poate fi trecută ușor cu vederea, întocmai pentru că nu stârnește niciun sentiment înăuntrul omului și deci nu-l afectează în vreun fel. În schimb, dacă critica îl face pe cel criticat să se simtă rușinat, atunci lucrurile stau complet diferit — acesta realizează că a rănit cercul și că trebuie să se schimbe. Dar sunt câteva lucruri ce trebuie luate în calcul:

Cel criticat trebuie să aibă un atașament față de colectiv sau față de cel care-l critică, pentru ca critica să dea roade.
Critica nu este pentru a înjosi pe cei care nu știu, dar pentru a-i ajuta să se ridice la un nivel cât mai înalt. Dacă alegi doar să râzi și să-ți bați joc de cel pe care pretinzi că-l „critici”, atunci nu ești prea diferit de niște mic-burghezi antisociali. Critica trebuie să fie fermă și să prezinte adevărul așa cum este, dar în niciun caz să fie plină de jigniri goale și inutile.
Atitudinea celui criticat față de rușine — dacă acesta alege să stagneze (sau mai rău, să degradeze) în rușinea lui, sau să ia inițiativă și să se schimbe cu adevărat.

Autocritica este similară cu critica în esență, dar forma ei este puțin diferită. În primul rând, autocritica poate să vină fie după o critică, fie înaintea unei critici.

O altă problemă este abordarea autocriticii ca pe un mod de a „spăla păcatele” cuiva. Abordarea aceasta este asemănătoare cu a unui credincios care se duce să se spovedească pentru fiecare păcat pe care-l face.

Autocritica are același rol ca și critica — trebuie să scoată în evidență greșelile pe care o persoană le-a făcut și care sunt soluțiile pe care el le-a găsit.

Însă, cu toate acestea, atitudinea celui criticat față de critică este cea mai importantă pentru ca critica să poată deveni cu adevărat utilă.

Aceste două lucruri atât de esențiale mișcării comuniste — critica și autocritica — trebuie folosite de către noi cu tactică și atenție. Nimic nu poate fi făcut prea devreme, dar nici prea târziu. Ca să ducem mișcarea comunistă mai departe, avem nevoie de un partid unitar de voință — un partid care luptă omogen pentru dictatura proletariatului. Iar critica și autocritica ne sunt unele dintre cele mai importante arme în această luptă. Nimic din acest articol nu trebuie urmat dogmatic, dar urmat creativ — acolo unde este nevoie, (auto)critica trebuie aplicată!

Pentru ca proletariatul să fie victorios, este nevoie de o mișcare comunistă puternică — iar dacă atitudinea celui care este criticat și celui care critică sunt proletare, pentru clasa muncitoare este inevitabil succesul.

6. Încheiere

(Auto)critica burgheză se ascunde sub diferite forme și pretinde uneori să fie „comunistă”! Însă, indiferent de forma pe care o iau aceste „critici”, esența lor rămâne tot una burgheză.

Pe de cealaltă parte, critica proletară este în esență colectivistă. Ea are ca scop să elimine elementele burgheze din conștiința omului și să le înlocuiască cu cele proletare. Pentru ca acest lucru să se întâmple, cel criticat trebuie să ducă înăuntrul său o luptă de clasă activă în interesul proletarului.

Critica comunistă are rolul de a menține unitatea de voință proletară în cadrul mișcării. Orice element burghez înseamnă un pericol pentru omogenitatea voinței proletare, motiv pentru care el trebuie eliminat. Dar aceste elemente nu trebuie doar eliminate, ci și înlocuite cu cele proletare — progresive și revoluționare.

Atitudinea celui criticat este esențială — dacă el alege să ignore critica, atunci el va continua să dezvolte aceleași trăsături burgheze. Cum pot fi evitate aceste pericole?

Prin muncă! Omul doar prin faptele sale își dovedește adevărata esență de clasă — dacă sabotează munca, el târăște încă după dânsul trăsături șovăitoare. Când acestea ies la iveală, atunci apare oportunitatea perfectă pentru ca omul să fie criticat — astfel se creează o luptă deschisă împotriva celor care împiedică mișcarea comunistă.

Scopul este ca membrii mișcării comuniste să acționeze cât mai conștient în interesul ei. Dacă aceștia ajung să-și subordoneze instinctele individualiste în interesul celor colectiviste — atunci succesul mișcării este inevitabil. Dar, pentru ca aceasta să se întâmple, fiecare trebuie să ducă o luptă deschisă împotriva individualismului său, să se integreze cât mai bine în mișcare și să lucreze cu tot ce are pentru ea. Doar aceia vor fi învingători!