Medicina trebuie resuscitată, burghezia e ocupată!
Evenimentele din ultimele săptămâni au atras din nou atenția asupra unui domeniu de activitate vital pentru fiecare om în parte — cel al sănătății. Asta a permis fiecărui politician să vină cu noi critici și promisiuni, iar fiecărui influencer cu propria analiză a cauzelor și soluțiilor necesare pentru repararea acestei situații complicate.
Dar, haideți să vedem: ce se întâmplă de fapt și de ce?
Săptămâna trecută sindicatul SANITAS a pornit o grevă cu suspendarea parțială a activității în aproximativ 500 de unități medicale. Suspendarea s-a făcut în funcție de specificul fiecărei unități și de aderența muncitorilor la grevă, care în unele locuri „s-a simțit”, dar în altele nu. Asta a venit după o perioadă mai îndelungată de fierbere a muncitorilor din domeniu, după ce, în luna iunie, au ținut timp de mai multe zile grevă japoneză.
Principala lor nemulțumire a fost legată de noua lege a salarizării, publicată pentru prima dată în aprilie.
Oficial, aceasta își propune o creștere a echității veniturilor angajaților publici (nu doar din sănătate, ci și din asistența socială, educație, poliție etc.) prin stabilirea unor indici specifici fiecărei categorii de salariat și asigurarea unei predictibilități a banilor pe care statul îi cheltuiește.
În afara comunicării acestor scopuri (de bun augur, s-ar putea crede), preamilostivii miniștri și defunctul Bolojan au ținut să facă clar că niciun venit nu va scădea, pentru că se vor acorda anumite compensații temporare care să mențină salariul nemodificat. Adevărat, însă numai dacă vorbim despre salariul NOMINAL! Căci, despre salariul real (adică, concret, cantitatea de mărfuri care poate fi achiziționată din el) muncitorii simt de luni bune cum stă treaba: în fața inflației, care se menține la nivele amețitoare, acesta este mizerabil.
În fapt, prin aceasta burghezia a obținut ceea ce și-a dorit. Poate spune bătându-se în piept că NU a tăiat niciun salariu, ba mai mult, a crescut anumite salarii cu câteva procente. Iar ăsta e un câștig pentru ea deoarece, prin intermediul noii grile de salarizare, dânsa asigură menținerea salariilor muncitorilor mult în spatele creșterii inflației pentru o perioadă de măcar 5 ani. Deci, pentru burghezie — cheltuieli predictibile, ținute în frâu când vine vorba de salarii (că doar avem împrumuturi de plătit), iar pentru muncitori — mizerie predictibilă. Asta este „eficiența” și „disciplina financiară” de care tot auzim!
Un aspect particular al muncitorilor din sănătate, după cum toată lumea știe bine deja, este acela că dânșii beneficiază de felurite sporuri: de continuitate (gărzi), de lucru în zi de sărbătoare, de weekend și mai ales de lucru în condiții dificile. Cel din urmă variază mult (până la 85%), deoarece activitatea medicilor și asistenților variază extrem de mult în funcție de clinică/ secție și de tipul pacienților (adulți/ copii, urgențe/ boli cronice ș.a.m.d.).
Prin restructurarea acestor sporuri (plafonare, comasare) este afectată plata diferențială a acestor specialiști, fiind vizați îndeosebi cei mai vulnerabili: adică cei ce lucrează în condițiile cele mai dificile (și care beneficiau de un spor mai mare).
Aceasta a fost partea care i-a nemulțumit cel mai tare pe sindicaliști și pe care încearcă să o rezolve prin negocierile cu miniștrii, pentru a obține niște sporuri mai mari decât cele propuse.
Știm de cazul secției de ATI Neonatală, care a intrat într-un haos și mai mare după ce 8 asistenți și-au dat demisia pe fondul suprasolicitării continue, remunerată prost. Și cine știe câte astfel de situații, cu clinici care funcționează la limita suportabilului prin stoarcerea puterii fiecărui muncitor în parte, sunt în toată țara?!
Confuzul Pîslaru, care în afară de PNRR nu prea știe altceva, rămâne repetent la „proba practică”. Dânsul se bate în piept că legea salarizării se ia după deviza „muncă de valoare egală, salariu egal”, dar în sistemul medical numai asta nu face — lucru semnalat iarăși de protestatari.
Această lege a salarizării, asumată pentru a mai primi împrumuturi de la UE, își propune totodată să scadă cheltuielile totale ale statului pe salariile din domeniul public cu cel puțin 1,5% din PIB până în 2031.
Cum altfel să dreagă burghezia deficitul bugetar, când e împinsă în continuare să facă împrumuturi de la uniune, decât prin jumulirea muncitorilor?
Politicienilor, printre care și lui Bolojan, le mai place să justifice aceste reduceri salariale și de personal prin povestea „statului ineficient”, care nu-i decât o poveste de adormit copiii. Ea deschide portița liberalizării pieței, vânzării proprietăților statului capitaliștilor străini și autohtoni.
Sănătatea românilor nu este o excepție. Privind în jurul nostru, vedem că în ultimii ani clinicile private au apărut mai ceva ca ciupercile după ploaie. La fel de bine a crescut și numărul pacienților care apelează la serviciile lor — statisticile o confirmă. Mai mult de atât, multe dintre acestea beneficiază și de contract cu CNAS (adică, de servicii decontate din bugetul de stat) pentru anumite servicii, deci griji (adică, pacienți) în minus pentru spitalele publice. Chiar și așa, pacienții români aleg să plătească ei înșiși aproximativ 20% din cheltuielile necesare, pentru a avea acces mai rapid la servicii, în mediul privat.
Iar această privatizare tot nu reușește să eficientizeze sistemul de sănătate. Statul decontează firmelor private niște servicii pe care el însuși le-ar putea acorda, pentru ca mai apoi pacienții să-i revină tot lui, deoarece fie nu-și pot plăti singuri la privat toate procedurile nedecontate, fie necesită intervenții complexe (sau apar complicații) pe care cei de la privat nu și le pot asuma.
Iar când privim la spitalele noastre de stat observăm că prea multe nu s-au schimbat — o creștere timidă a numărului lor, cu o renovare pe ici-colo și programări care necesită luni întregi de așteptare.
O altă problemă ce a ieșit la rampă din nou zilele astea e cea a deficitului de personal. De fapt, și asta e o problemă veche, atât pentru muncitori, cât și pentru burghezie. Dar lucrurile au rămas așa, posturile fiind blocate în sănătate de multă vreme. Estimările arată că ar fi vorba de un deficit de 50.000 de posturi. Nici nu e de mirare că sistemul sanitar este greoi, iar muncitorii extenuați!
Sub aceste presiuni, ale sindicatelor și muncitorilor, burghezia a mai făcut o concesie: a deblocat aproximativ 6.800 de posturi. Pentru burghezie și sindicate problema e încheiată, dar muncitorii trebuie să continue a lucra în deficit.
Pe tema asta, burghezia rămâne ipocrită și în vorbe, mergând cu minciuna până în pânzele albe pentru a-și justifica faptele antimuncitorești: Bolojan și gașca vorbesc despre un exces de absolvenți în domeniul sănătății, care colac peste pupăză mai și pleacă în străinătate.
Dar oare nu văd ei că:
-
dânșii sunt cei ce refuză să disponibilizeze posturile de muncă necesare, lăsând actualii angajați să tragă cât mai mult;
-
tot dânșii sunt cei care îi plătesc foarte prost pe acești muncitori, care au o responsabilitate foarte mare?
Soluția propusă este prostească, privită îngust din punct de vedere financiar, o cârpeală caracteristică burgheziei, care vădit nu e interesată de dezvoltarea reală a sănătății publice: să nu mai finanțeze statul așa de mulți studenți, ori să-i oblige să stea câțiva ani în țară.
Va rezolva asta ceva? Nicicum, dar aduce niște lei statului!
Situația e destul de clară: capitalismul, care caută să exploateze sălbatic, produce un sistem de sănătate după propriul chip — bolnav, pe suferința muncitorilor. Birocrația îl sufocă, iar administrația stă în primul rând cu gândul la bani, nu la pacient, fiind nevoită să se descurce cu resursele limitate.
Burghezia este confortabilă cu situația aceasta. Speranța de viață a crescut, iar cerere pentru serviciile publice există din belșug. Pensionarii noștri, care știm cât de respectați sunt de către guvernanți după ce au muncit o viață întreagă, sunt principalii beneficiari. Bătrânețea a ajuns să fie sinonim aproape sigur cu „boală”.
Dar ăsta nu este un fapt absolut, ci rezultatul dominației aceleiași burghezii hapsâne. Intensificarea exploatării muncitorilor vine la pachet cu boli profesionale (astăzi predomină cele musculo-scheletice și de sănătate mintală) și dificultăți financiare, de timp și educație în a adopta un stil de viață sănătos.
În plus, abordarea actuală de a interveni doar atunci când este nevoie (adică când ești bolnav) cu scopul de a repara ceva ce s-a dezvoltat nestingherit de-a lungul timpului, doar lasă falsa impresie a unui sistem sanitar care funcționează, dar care în fapt umple în spate buzunarele capitaliștilor industriei farmaceutice.
Lucrurile arată rău. Dar, medicina viitorului NU va arăta așa. Aceasta va fi a proletariatului!
Doar proletariatul poate clădi un sistem medical sănătos care să aibă drept scop creșterea unei societăți sănătoase, fără a sacrifica acest scop intenției de a scoate profituri.
Proletariatul este acela ce poate produce o schimbare de abordare, printr-o medicină a prevenției, care să fie integrată în viața fiecărui muncitor, pornind de la educația pe care o primește pe parcursul vieții, până la însuși mediul său de lucru.
Inovația și cercetarea științifică, necesare dezvoltării oricărui domeniu, nu vor cunoaște piedicile stupide de azi, precum limitarea la tratamente ce se produc ieftin deși nu sunt cele mai eficiente, privarea pacienților de anumite tratamente sau „nevoia” de numeroase lucrări redactate doar pentru a-ți îmbogăți CV-ul.
Dar, revenind la realitatea zilelor noastre: ce au făcut și ce rol au sindicatele din sănătate?
Ei bine, depinde. Vorbim în principal despre două mari sindicate importante în domeniul sănătății: SANITAS (aproximativ 120.000 de membri) și Solidaritatea Sanitară (aproximativ 30.000 de membri), fiecare cu o abordare… cam diferită.
După cum spuneam, cei de la SANITAS au organizat o serie de proteste de avertisment, greve japoneze și în cele din urmă greva generală — acuzând lipsa de dialog a guvernului.
Pe de cealaltă parte, Solidaritatea Sanitară s-a sustras de la organizarea unor astfel de acțiuni, preferând „dialogul, cât acesta este încă posibil”, nevrând să transforme situația în luptă politică. Și, până la urmă, cine mai luptă pentru muncitori?
Ei bine, nimeni — deloc surprinzător! Căci adevărul este următorul: aceste sindicate nu reprezintă cu adevărat interesele muncitorilor, ci sunt subordonate burgheziei și implicit fac parte din jocurile sale politice. Crizei politice actuale, conflictului dintre capitaluri, i se adaugă o nemulțumire socială din ce în ce mai mare. Aceasta este orientată împotriva guvernului, a reprezentanților capitalului european, iar acțiunea SANITAS o alimentează destul de puternic. Pasivitatea și docilitatea Solidarității Sanitare nu înseamnă deloc că ea ar fi neutră în acest conflict.
În final, aceste sindicate s-au pus la aceeași masă pentru a scoate o serie de concesii dorite de muncitori: asigurarea anumitor sporuri specifice la un nivel pertinent, cu precădere celor extrem de solicitați, și garanția cât mai clară în scris că niciun salariu nu va scădea.
În ciuda caracterului burghez al acestor sindicate galbene, amploarea destul de mare a evenimentelor arată că substratul este real — muncitorii își doresc să fie auziți. În lupta economică pe care o duc sindicatele, greva generală rămâne una dintre cele mai puternice arme de care dispune proletariatul. Însă acesta are nevoie de un sprijin adevărat, de un tovarăș care să-i cunoască interesele și care să lupte pentru ele până la capăt. Adică, are nevoie de prezența cât mai mare a comuniștilor în sindicate.
Până atunci, trebuie mai întâi să creștem numărul comuniștilor români în genere. Motiv pentru care te invităm să ne urmărești, să ne citești postările și, de ce nu, să te alături organizației noastre!