27.12.2024 | timp de lectură: ≈ 21 min. | vizualizări:

Despre cultul personalității

Cuprins

Are Kim un cult al personalității așa cum susțin toate sursele de media vestice? Dar Stalin? Răspunsul este, în ambele cazuri, nu. Cultul personalității nu înseamnă doar artă care laudă pe cineva, acesta nu este în niciun caz cultul personalității. În acest articol se vor explora caracteristicile de clasă ale cultului personalității, cine are nevoie de el și cine nu are nevoie de el și, de asemenea, vom răspunde mai în detaliu acuzațiilor false despre „cultul personalității” familiei Kim și a lui Stalin.

1. Ce este cultul personalității?

Pentru a putea discuta mai pe larg despre cultul personalității, trebuie să înțelegem în primul rând ce este acesta. Dacă vom da o scurtă căutare a cuvântului „cult” pe DEX găsim următoarea definiție:

„2. Sentiment exagerat de admirație, de respect, de venerație, de adorație față de cineva sau de ceva.”

Dar pe cine ajută acest cult al personalității, în interesele cui se întâmplă? Cultul personalității poate fi folosit doar de cineva care nu are o autoritate și merite reale, dar care are nevoie să-și creeze această imagine. Iar unicii oameni care au nevoie să creeze această impresie falsă sunt mic-burghezii și burghezii. Un comunist adevărat deja are meritele sale și deține o autoritate, nu are nevoie de un cult al personalității.

2. „Cultul personalității” lui Stalin

Stalin a fost (și încă este) un om iubit și îndrăgit de popor — pe bună dreptate. Ce om nu ar fi fericit să scape de sub jugul capitaliștilor împuțiți și să fie printre cei care au învins jegul nazist din Europa? Și, precum oricărui om iubit, lui i-au fost dedicate opere de artă: de la cântece, până la portrete. Următoarele sunt niște versuri dintr-o piesă numită „Mărețul Stalin ne conduce spre comunism!”:

Mâna fermă a poporuluia preluat controlul fabricilor și câmpurilor,
Și doar o amintire peste veacuria rămas din ziua întunecată de ieri.
Iubitul Stalin ne conduce spre comunism!
El ne-a dăruit fericire și libertate!
Ne cheamă la fapte mărețe,
marele, înțeleptul conducător al poporului!

Deși această melodie într-adevăr îl laudă pe Stalin, niciunul dintre versurile de mai sus nu sunt vreo minciună sau vreo invenție nebunească, ci prezintă realitatea pe care o trăia proletariatul sovietic. Multe dintre melodii au versuri care lăudau situația economică a URSS-ului de la acea vreme, și nu doar pe Stalin, ele lăudau și proletariatul și îl încurajau să își întețească lupta împotriva burgheziei. Despre ce „cult al personalității” poate fi vorba aici dacă nu există nicio exagerare? Pentru a dovedi că meritele nu au fost exagerate, va trebui să vorbim un pic despre situația economică a URSS-ul de până în 1955, când s-a terminat cel de-al 5-lea plan economic.

Unele lucruri ce au fost realizate în perioada când Stalin era încă în viață, precum și după moartea sa: 9.000 de întreprinderi industriale au fost create, având drept consecință creșterea producției de bunuri; din 1921 până în 1940, productivitatea muncitorilor a crescut cu 34,2%; din 1947 până în 1954, prețurile au fost reduse de 7 ori; burghezia nu mai exista economic în URSS. Toate acestea sunt meritele clasei muncitoare și ale avangardei proletariatului în frunte cu Stalin, iar meritele economice se datorau planurilor economice din perioada lui Stalin. Ce s-a întâmplat după 1955? S-a început construirea capitalismului, iar economia capitalistă a prăbușit încet economia construită de comuniști. Vom reveni mai târziu la acest detaliu.

Așadar, să numești laudele pe care Stalin le-a primit „cult al personalității” înseamnă să fii de acord cu revizioniștii și anticomuniștii, să negi realizările mărețe pe care le-a avut URSS-ul în acea perioadă, sau mai simplu spus: să fii de acord cu discursul secret al lui Hrușciov.

Pentru a înțelege mitul „cultului personalității” lui Stalin, trebuie să înțelegem în primul rând de unde a plecat toată această înșiruire de minciuni.

La congresul al XX-lea al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, cel din 1956, de după moartea lui Stalin, Hrușciov a ținut un discurs secret în care l-a condamnat pe Stalin pentru mai multe „greșeli” (falsificări, exagerări și mituri), printre care a spus că Stalin ar fi avut și un „cult al personalității”. La acest discurs, multe dintre minciunile pe care le-a spus Hrușciov au fost deja dovedite ca fiind minciuni spurcate ale unui troțkist jegos. Astăzi, însă, ne vom axa doar pe cultul personalității. În primul rând, trebuie să înțelegem: este oare acest „cult” creat de către Stalin? Să luăm următoarea parte dintr-un interviu dat de Stalin lui Lion Feuchtwanger:

„Stalin: Este neplăcut când lucrurile sunt exagerate până la proporții hiperbolice. Oamenii intră într-un fel de frenezie din cauza unor chestiuni banale. Din sute de felicitări, răspund doar la 1–2, nu permit publicarea celor mai multe dintre ele și nu permit publicarea felicitărilor excesiv de entuziaste imediat ce aflu despre ele. În nouă din zece dintre aceste felicitări, există, într-adevăr, o lipsă totală de gust. Și acestea îmi creează un sentiment de disconfort.”

Vedem cum argumentul liberalilor, care spun că Stalin dădea un ordin și apărea un portret mare cu fața lui pe pereții oamenilor, este o minciună.

„Aș dori să explic, într-un mod uman, de unde vine această adorare neînfrânată, chiar exagerată, față de mine. Se pare că am reușit să rezolvăm o mare sarcină în țara noastră, pentru care generații de oameni au luptat timp de secole — babuviștii, gerbertiștii, diverse secte de revoluționari francezi, englezi și germani. Se pare că soluționarea acestei sarcini (care era prețuită de clasa muncitoare și țărănime), eliberarea de exploatare, provoacă un entuziasm imens. Oamenii sunt atât de fericiți că au reușit să se elibereze de exploatare încât, literalmente, nu știu ce să facă cu bucuria lor.

Eliberarea de exploatare este o realizare de mare importanță, iar masele o celebrează în felul lor. Ei atribuie toate acestea mie, ceea ce, desigur, nu este adevărat. Ce poate face un singur om? Ei văd în mine un concept colectiv și aprind un foc de entuziasm exagerat în jurul meu…

Oamenii noștri încă rămân în urmă în ceea ce privește cultura generală, motiv pentru care exprimările de bucurie ies așa. Nu putem face nimic cu legi sau interdicții. Am ajunge într-o situație ridicolă. Iar în ceea ce privește faptul că unii oameni din străinătate sunt supărați din cauza acestui lucru — nu avem ce face. Cultura nu se dobândește peste noapte. Facem multe în acest domeniu: de exemplu, doar în 1935 și 1936, am construit peste două mii de școli noi doar în orașe. Facem tot ce putem pentru a ridica cultura, dar rezultatele vor apărea în 5–6 ani. Ridicarea culturală este lentă. Exploziile de entuziasm cresc rapid și desigur, fără grație.”

Iată deci, nu numai că Stalin nu era cel ce „își aducea singur laude”, dar de fapt chiar se opunea acestor laude prea entuziaste. Stalin se opunea atât de vehement împotriva laudelor care îi erau aduse, încât a vrut să schimbe folosirea cuvântului de „lider” cu „Comitetul Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice”. Aflăm asta în lucrarea lui Leonid Maksimenko, „Cult. Note despre cuvintele simbolice în cultura politică sovietică”, din 1993:

„În anii 1930, în scrisori private de instrucțiuni, în calitate de cenzor al ficțiunii, scenariilor de film sau editor al jurnalismului de partid, el [Stalin] a sfătuit în mod repetat și insistent să fie înlocuit cuvântul «Lider» [Stalin] cu «Comitetul Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice (bolșevici)» (adică, cu o metaforă pentru un lider colectiv).”

Alt argument adus de revizioniști pentru a susține „cultul” lui Stalin este faptul că a existat un oraș numit după el — Stalingrad. Cum se poate așa ceva dacă cultul personalității nu a existat? Stalin a scris o scrisoare către Comitetul Regional Țariț, înștiințându-i faptul că nu ar vrea ca orașul să fie redenumit „Stalingrad”, spunând:

„Credeți-mă, tovarășe, că nu caut glorie sau onoare și nu mi-aș dori să creez impresia contrară.”

După cum vedem, Stalin era împotrivă, dar orașul a fost redenumit oricum. De ce? Răspunsul se află în scrisoarea de răspuns către Stalin:

„Redenumirea orașului a fost convenită în Comitetul Central cu tovarășul Antipov și a fost deja realizată în consiliul orașului și la toate congresele districtuale, adică consider necesară redenumirea finală la congresul provincial.”

Să crezi că Stalin lua decizii de acest gen pe cont propriu și nimănui nu-i păsa este total absurd și ieșit din povești la care doar niște creduli vor pune botul. Deciziile erau luate de oamenii din consiliile de stat (soviete), care, prin vot democratic, decideau ceea ce este convenabil pentru proletariat, iar Stalin nu putea să interzică acest lucru doar pentru că așa îi convenea lui.

După cel de-Al Doilea Război Mondial, Comitetul Central a luat decizia de a-l onora pe Stalin drept „Eroul Uniunii Sovietice” și, deși merita pe deplin acest titlu, Stalin nu se considera demn de el:

„Stalin a spus că nu se califică pentru titlul de Erou al Uniunii Sovietice. Un Erou este decorat pentru curaj demonstrat personal.

«Nu am demonstrat un asemenea curaj», a spus Stalin.

Stalin purta doar o singură stea — Erou al Muncii Socialiste… — adaugă Molotov, — și nu a acceptat Steaua de Aur. Apărea doar în portrete cu această Stea. Când a murit, șeful Departamentului de Distincții a emis Steaua de Aur a Eroului Uniunii Sovietice. Aceasta a fost prinsă pe o pernă și purtată la înmormântare.”

— Chuev F. O sută patruzeci de conversații cu Molotov

După toată această înșiruire de dovezi sperăm că este clar pentru oricine că Stalin nu numai că nu și-a creat acest „cult”, dar că:

Acesta NU era un cult al personalității, pentru că meritele nu erau exagerate.
Laudele aduse lui Stalin erau aduse de către popor, nu de către el însuși.
Stalin nu dorea toate aceste moduri prin care i se aducea laudă, dar totuși Comitetul Central le aproba.

Acesta este primul aspect al „cultului”, anume faptul că oamenii își vărsau această bucurie mai departe în Stalin și îl apreciau, iar toată această iubire a fost una bine cuvenită, care își avea locul în condițiile obiective, nu una exagerată, cum ar susține revizioniștii. Clasa muncitoare era liberă să își impună dictatura și lupta activ pentru a construi comunismul, iar proletariatul a scăpat de sub jugul împuțit burghez.

Înainte de contrarevoluția din 1953 [1], aparatul de stat era încă unul burghez. La începutul dictaturii proletariatului, statul va fi un sistem de guvernare capitalist, dar va fi condus de proletariat. Trecerea spre un stat proletar este o trecere lentă, făcută cu multă grijă, nu una spontană, în care avangarda proletariatului pune în funcțiile acestui stat comuniști, iar scopul final este destrămarea aparatului de stat burghez. Fiindcă încă există funcții în stat care sunt ocupate de oameni cu o mentalitate mic-burgheză sau burgheză, aceștia pot înainta în ranguri și astfel să aibă influență în partid.

Așadar, trecem la aspectul doi: burghezia, aflată în criză deoarece nu își mai putea reprezenta interesele, a folosit tactici precum „admirația” față de Stalin, prin tablouri și laude care se limitau doar la cuvinte, ca să primească un gram de atenție și să fie încredințați cu funcții mai înalte. Ce a scris Enver Hodja în lucrarea sa „Hrușcioviștii” confirmă anume faptul că revizioniștii voiau să dea impresia că-l admiră pe Stalin, dar în realitate doar creau premisele pentru a-l acuza de „cultul personalității”:

„Aproape niciunul dintre membrii Prezidiului și ai Comitetului Central nu și-a ridicat vocea în apărarea socialismului și a lui Stalin.”

Acesta este aspectul secundar al „cultului” lui Stalin, dar unul important: disperarea funcționarilor de stat mic-burghezi sau burghezi în încercarea lor de a ajunge la urechile lui Stalin și a tovarășilor ca să fie promovați în funcții mai înalte. Să revenim la interviul dat de Stalin:

„Stalin: […] În ceea ce privește birocrații, nu se poate spune că nu au gust. Le este frică de faptul că, dacă nu există un bust al lui Stalin, vor fi criticați de ziar, de șeful lor sau de vizitatori. Aceasta este o zonă a carierismului, o formă particulară de «autoapărare» pentru birocrați: ca să evite criticile, trebuie să expună busturi cu Stalin.”

În continuarea interviului se vorbește despre faptul că mica burghezie era atât de disperată să atragă atenția că ei sunt cu adevărat proletari, încât făceau până și cele mai urâte portrete cu Stalin, doar ca să aibă unul.

Revenind la cel de-al XX-lea congres PCUS trebuie să punem întrebarea: de ce Hrușciov a mințit? Și de ce acest secret a fost ținut ascuns maselor pentru o perioadă de ani de zile?

Congresul al XX-lea și-a îndeplinit cu siguranță scopul: mulți dintre membrii de partid au fost dezamăgiți de Stalin, iar încrederea față de el a scăzut. Astfel, au apărut premise pentru propagandă împotriva lui Stalin. Mica burghezie menționată mai sus, care se prefăcea comunistă prin portrete, în sfârșit a putut să-și dea arama pe față și să-și reprezinte interesul de clasă.

De ce a fost asta atâta timp ascuns de mase? Simplu spus: Stalin a avut o autoritate, o admirație din partea poporului și era respectat. Dacă Hrușciov ar fi spus aceste lucruri public, cel mai probabil încrederea maselor față de el ar fi fost zdrobită cu totul. Am vorbit mai sus despre autoritatea cuvenită lui Stalin și faptul că URSS-ul a devenit o țară atât de prosperă datorită clasei muncitoare în frunte cu avangarda comunistă. Dar această autoritate nu exista la Hrușciov. El nu era la fel de cunoscut și respectat printre mase, iar următoarele evenimente dovedesc asta:

Evenimentul de la Tbilisi. La trei ani de la moartea lui Stalin, în martie 1956, studenții s-au adunat să aducă flori la monumentele lui Stalin, iar lucrurile au început să escaladeze pentru că presa refuza să scrie despre această comemorare. S-au declanșat protestele împotriva „destalinizării”, iar una dintre cerințele protestelor era și demisia lui Hrușciov. Între 15 și 150 de oameni au fost omorâți, iar 250 au fost răniți.
Atacul de la Novocerkassk. În 1962, muncitorii au ieșit la proteste din cauza faptului că prețurile la bunuri au început să crească. Muncitorii au blocat șine de tren, au organizat greve etc., iar în schimb 24 au fost omorâți, iar 70 au fost răniți. Motivul pentru această urcare a prețurilor a fost politica lui Hrușciov, și anume al 6-lea plan economic. Consiliile economice și descentralizarea economiei URSS-ului au dus la creșterea prețurilor [2].

Autoritatea lui Hrușciov deja era slabă, unii muncitori își băteau joc de el și făceau glume la adresa lui [3]. Hrușciov nu a avut merite economice și politice precum Stalin. După al 5-lea plan economic, care a luat sfârșit în 1955, a început planul economic făcut sub perioada lui Hrușciov, care a fost un eșec total pentru proletariat. Așadar, Hrușciov nu avea nicio autoritate în fața muncitorilor, deci trebuia să și-o câștige într-un fel. Ce era de făcut? Să își creeze această autoritate printre mase folosind cultul personalității. Hrușciov, deși vehement împotriva „cultului personalității” lui Stalin, ce să vezi — nu avea nimic împotrivă când se făceau postere cu el sau se foloseau imagini prin cărți:

Tu, cititorule, probabil te întrebi: „Cu ce e diferit față de ce făcea Stalin? Și Stalin a avut portrete, melodii și atâtea!”, iar acest lucru e corect: Lenin și Stalin au avut opere de artă dedicate lor. Dar diferența constă tocmai în faptul că Stalin a avut o autoritate binemeritată, nu au fost laude exagerate precum în cazul lui Hrușciov — un mic-burghez contrarevoluționar care și-a creat acest cult al personalității întocmai pentru a crea această autoritate printre mase.

Următorul pasaj este din raportul lui D.S. Polianski — cel mai vechi membru CPSU de la vremea respectivă:

„Permiteți-mi să abordez o serie de probleme legate de ideile despre modestia acestui om și, în același timp, de unele aspecte ale vieții sale personale. Știți, tovarăși, câtă modestie și simplitate deosebeau fondatorul statului nostru, V.I. Lenin. Acest lucru este bine cunoscut de toată lumea, iar poporul nostru este obișnuit să abordeze orice lider folosind drept etalon personalitatea lui Lenin. Din păcate, acest etalon nu i se aplică tovarășului Hrușciov. El nu se rușinează să declare că numele său este popular și că o astfel de popularitate are o mare importanță. Presa, și în primul rând Pravda și Izvestia, au devenit, ca să spunem așa, broșuri de familie pentru el, pline de ode adresate lui. Fiecare frază rostită de el, chiar și una banală, este târâtă în tipar. Și câte cărți și broșuri semnate de Hrușciov au fost publicate este greu de determinat! Mai precis, vorbim despre cărți și broșuri care nu au fost scrise de el, ci doar semnate de el; el însuși nu știe deloc să scrie. […]

Uneori, chiar și țarul nu și-a permis ceea ce își permite acest om. Voi da exemple: din ordinul său, au fost construite piscine la vilele sale din Crimeea și Pițunda (în Caucaz); s-au cheltuit aproximativ 5 milioane de ruble pe ele. […]

Și uitați-vă câte mașini are familia sa! Fiul său are 4, ginerele său are 2, soția și fiica sa modestă au câte 1 mașină fiecare. În plus, familiei îi sunt alocate încă 4 mașini. Personalul de serviciu și securitatea numără 110 persoane. Iată ce înseamnă «modestia și simplitatea leninistă».

De ce, mă întreb, a fost necesar să se lanseze un film de lung metraj, «Nikita Sergheevici al nostru»? Nu este acesta culmea obrăzniciei?” (D.S. Polianski)

Ce înțelegem din cultul personalității lui Hrușciov? Ce înțelegem dacă acest om a avut nevoie să-și exagereze meritele pentru a crea o autoritate în fața populației?

Caracterul de clasă al cultului personalității este întocmai acesta: burghezia disperată să manipuleze populația pentru a-și crea o imagine, dar ei NU au niciun merit, ci doar își însușesc acest lucru.

3. Iluzia „cultului personalității” în RPDC

O altă dictatură a proletariatului, care este atacată din toate colțurile lumii că ar fi o dictatură a unor nebuni, este Republica Populară Democrată Coreeană. Acum, având o înțelegere mai bună a cultului personalității, trebuie să ne întrebăm: are Kim cultul personalității? Nu.

Ca să putem discuta despre „cultul personalității” familiei Kim, trebuie să vorbim pe scurt despre istoria Coreei proletare și să explicăm ce este Juche.

La începutul secolului XX, Coreea a fost o țară subdezvoltată, semifeudală, fiind până în 1910 o colonie japoneză. Când comuniștii coreeni au venit la putere, ei au trebuit să se ocupe de analfabetism (din cauza ratei scăzute de educație), de sărăcie, de o țară slab industrializată, o țară care mai apoi a suferit și de pe urma războiului coreean din 1950–1953. În planul de 3 ani, din 1954–1956, producția industrială brută preconizată a crescut cu 122% în doar 2 ani și 8 luni; 280 de întreprinderi industriale au fost refăcute și mai mult de 80 au fost echipate cu tehnologii noi; recolta de cereale a crescut cu 108% față de perioada de dinainte de război; comparativ cu 1953, în 1956, venitul național al Coreei democratice a urcat 2,1 ori etc. [4]. Acest context a fost oferit întocmai pentru a înțelege în ce fel s-a dezvoltat economia Coreei proletare.

Bazându-ne pe lucrările lui Kim Ir-sen, Juche este o formă de marxism care s-a dezvoltat sub influența evenimentelor istorice care au avut loc în a doua parte a secolului XX, mai ales în China și în URSS-ul revizionist. Juche dezvoltă și pune în practică ideile marxiste păstrându-le armonia, educând populația și dându-le o bază concretă pentru a face trecerea de la dictatura proletariatului la comunism.

Acum, va trebui să analizăm psihologic următorul principiu pentru a-l înțelege mai bine:

„Respingerea prestigiului și supremației liderului. Juche susține că socialismul poate apărea doar sub conducerea unui lider suprem, a căror idei trebuie să pătrundă întreaga societate. Dacă oamenii îl venerează pe lider, vor interioriza politicile acestuia, le vor respecta cu fidelitate și vor consolida sistemul socialist (Kim 1999: 164–165). Doar un comunist revoluționar cu abilități excepționale poate îndeplini condițiile necesare pentru a fi lider, deoarece numai el poate ghida cu succes construcția socialistă (Han 2016: 23–24). Cei care se opun supremației și prestigiului liderului subminează mișcarea socialistă și întăresc revizionismul (Kim 1999: 249, 426; Kim 2014a: 59–60, 106).”

Acest principiu poate suna exagerat la început, mai ales pentru un rebel. Dar, dacă este analizat dintr-o perspectivă psihologică proletară, atunci el este un principiu corect. În primul rând, oamenii caută să aparțină unui grup și să fie respectați în acel grup. În al doilea rând, oamenii sunt influențați de cei din jurul lor, iar cei care ajung la om cel mai ușor sunt cei populari. Un om ce face videoclipuri pe internet, un politician, un cântăreț, o vedetă de cinema etc. — ei sunt persoanele ce pot influența cel mai ușor întocmai pentru că au parte de o masă mare de admiratori, deci de respect. Să cauți un model în viață pe care să-l urmezi nu este ceva specific coreenilor, este ceva specific oamenilor, care sunt ființe sociabile ce vor să aparțină unui grup. Anarhiștii se vor speria de ideea de „model în viață demn de urmat”, dar asta e doar pentru că nu sunt conștienți că și ei, la rândul lor, au o influență exterioară de care s-au lăsat influențați.

Problema stă în felul următor: ce fel de caracter de clasă au principiile persoanelor cu putere de influență? Există două variante: fie un mic-burghez care-ți spune despre cât de în regulă este să furi din magazine și să stai ca o loază toată ziua, fie un proletar care te trimite la muncă pentru evoluția societății. În a doua categorie se află familia Kim.

Așadar, familia Kim trebuie să aibă autoritate, respect și să fie un model pentru populația coreeană întocmai ca să-i poată inspira mai departe să construiască socialismul. Poporul coreean trebuie să vrea să adere la principiile proletare, iar familia Kim poate fi folosită și ca un mod care să inspire astfel clasa muncitoare. În lucrarea „Kim Ir-sen: Volumul 44” se spune:

„Unirea noastră într-un singur întreg este unirea ideii lui Juche; este unirea organizată ca un întreg sub conducerea armonioasă a Partidului. Loialitate Partidului înseamnă doar loialitate ideii revoluționare a Partidului și loialitate conducerii Partidului.”

Câteva pagini mai târziu ni se reamintește:

„Ca să apărăm socialismul pentru oameni al țării noastre și în mod strălucit să obținem cauza revoluționară Juche, întregul Partid și popor trebuie să se unească ferm în spatele lui Kim Jong-il și să-i susțină conducerea cu loialitate.”

În concluzie, loialitatea poporului față de lider este importantă. Totuși, Kim are această autoritate pe bună dreptate, la fel ca în cazul lui Stalin, nu își creează el arta în numele lui singur. Următorul pasaj de la Kim Jong-il din „A ține în mare stimă pe marele tovarăș Kim Ir-sen este cea mai nobilă obligație morală a poporului și partidului nostru” va ajuta:

„Unii oficiali au adus în discuție problema ridicării unei statui a mea, dar intenționez să construiesc un monument în onoarea poporului nostru. Revoluția noastră a fost deschisă de tinerii comuniști sub conducerea tovarășului Kim Il-sung, iar tineretul nostru a jucat un rol major în fiecare perioadă și în fiecare etapă a revoluției. Tinerii comuniști au susținut marele lider ca Hanbyol (Steaua Călăuzitoare) în primele zile ale luptei revoluționare anti-japoneze, iar tineretul a fost cel care a condus construirea unei noi țări. Eroi, inclusiv Ri Su Bok, au fost crescuți dintre tinerii din timpul Războiului de Eliberare a Patriei.”

Familia Kim nu doar că nu își construiește singură statuile, dar de asemenea este conștientă de faptul că și clasa muncitoare trebuie lăudată la rândul ei pentru munca pe care o depune. Precum și tinerii ce trebuie lăudați, pentru că ei sunt viitorul partidului.

4. Concluzie

Burghezia folosește toate modalitățile pentru a denatura și dezumaniza comunismul și comuniștii, iar una dintre aceste tactici este „cultul personalității”. Cu un pic de analiză de clasă înțelegem: cei care chiar au „cultul personalității” sunt oameni lipsiți de autoritate, care au nevoie să-și câștige autoritatea prin metode ieftine, precum arta pe care și-o dedică singuri. Dar în cazul comuniștilor, ei nu au nevoie de vreun „cult al personalității” pentru a fi respectați. Ei sunt respectați datorită faptelor lor, iar odată cu asta apar și laudele.

Bibliografie

Marxist Science. On the bourgeois counterrevolution in the USSR.
Marxist Science. How to approach the history of the USSR materialistically?
I Want to Live in the Soviet Union Too.
Marxist Science. The Democratic People’s Republic of Korea in the second half of the 20th–early 21st century.
Grover Furr. Minciunile lui Hrușciov.