11.03.2025 | timp de lectură: ≈ 30 min. | vizualizări:

De care democrație ne trebuie?

Cuprins

Multe organizații stângiste vorbesc adesea despre conceptul de „centralism democratic”, ca mod de organizare a unui colectiv comunist. Dar știu ele oare ce presupune acesta? Noi nu putem vorbi despre centralism democratic în abstract. În zilele noastre, la fel ca și statul însuși, democratismul și centralismul sunt în mod obligatoriu fie burgheze, fie proletare. În această traducere vei afla, printre altele, originile democrației burgheze, bazele centralismului burghez, când anume poate fi implementat centralismul democratic proletar într-o organizație comunistă, dar și cum se poate folosi partidul comunist de democrația burgheză pentru a-și menține esența de clasă proletară. Lectură plăcută!

1. Democrația burgheză și cea proletară

Pentru a înțelege esența democrației proletare, trebuie mai întâi să disecăm democrația burgheză. Clasa muncitoare își construiește propria democrație pe ruinele democrației burgheze complet demolate, ridicând-o în opoziție directă față de aceasta. Întregul curs al dezvoltării istorice, împreună cu experiența statelor și partidelor comuniste, demonstrează că proletariatul nu poate reutiliza democrația burgheză în scopurile sale, așa cum nu poate reutiliza nici aparatul birocratic burghez. Poate folosi democrația burgheză doar temporar, din necesitate, până când își stabilește propria democrație.

Democrația burgheză a apărut din ordinea feudală, medievală. În Evul Mediu, fiecare sferă privată avea un caracter politic — viața civilă și viața de stat erau identice. Așa cum a remarcat Marx în mod inspirat, „în evul mediu, orânduirea politică este orânduirea proprietății private, dar numai pentru că orânduirea proprietății private este o orânduire politică” (1). Fiecare stare socială din societatea medievală era simultan o stare politică. Acest lucru însemna că indivizii erau limitați politic la granițele înguste ale vieții lor private. Inegalitatea economică era sinonimă cu inegalitatea politică.

La prima vedere, acest lucru ar putea sugera că nu există o contradicție între societate și stat sau între existența economică și cea politică a oamenilor. Totuși, contradicția devine evidentă atunci când examinăm rolurile distincte ale stărilor sociale în sferele economice și politice. Aceste diferențe sunt mistificate: deosebirile pământești, economice, dintre stări și clase sunt atribuite unui caracter politic, în timp ce distincțiile politice sunt înfățișate ca fiind economice.

În cadrul sistemului feudal de stări, capitalismul a început să se dezvolte și să-și croiască drumul. Acesta a adus cu sine un nou sistem reprezentativ — democrația burgheză modernă. În acest sistem, caracterul politic al stărilor și claselor sociale se dizolvă; diferențele din viața privată își pierd semnificația politică. Viața de stat devine detașată de viața civilă, de societate. Burghezia nu caută să limiteze indivizii la sferele lor private (așa cum se întâmpla în feudalism) din două motive: primul, pentru că ea însăși a apărut prin lupta împotriva sistemului de stări, și al doilea, pentru că a creat un nou instrument de dominație politică — sistemul reprezentativ.

Revoluția a consacrat principiul de bază al acestui sistem: egalitatea politică. Acum, inegalitatea economică nu mai reflecta direct inegalitatea politică; toți indivizii privați au primit drepturi politice egale. După cum observa Marx: „după cum creștinii sunt egali în cer și neegali pe pământ, diferiții membri ai poporului sunt egali în cerul lumii lor politice și neegali în existența lor pământească, în viața lor socială” (2).

Această separare a cetățeanului în individ privat (cu statut material, educație, religie) și cetățean al statului reflectă esența democrației burgheze. Statul devine un opus formal al societății civile, mediat de reprezentanți — deputați. Această contradicție nu este rezolvată, ci instituționalizată, dezvăluind limitele inerente ale democrației burgheze ca instrument de perpetuare a dominației de clasă sub masca drepturilor universale.

Ca individ particular care deține un anumit nivel de bogăție materială, educație, profesie și apartenență religioasă, cetățeanul există în afara statului. Ca cetățean al statului, el nu mai este un individ privat. Examinați constituțiile oricăror țări democratice și veți vedea acest principiu atât în sfera politică („cetățenii au dreptul de a vota și de a fi aleși indiferent de statutul proprietății, apartenența religioasă etc.”), cât și în sfera juridică („toți sunt egali în fața legii”). Aici, persoana suferă o diviziune. Pentru a participa la viața statului, pentru a avea semnificație politică, ea trebuie să iasă din realitatea sa civilă, să se abstragă de la ea, să se retragă în individualitatea sa — într-o existență dincolo de orice comunitate, stare sau clasă. Existența reală — economică și bazată pe clasă — a unei persoane trebuie considerată inexistentă. Esența acestei diviziuni este că omul e simultan un individ particular (și, ca atare, este în afara politicii) și un cetățean al statului (și, ca atare, este în afara vieții sale private). Statul acționează ca o opoziție formală față de cetățean, iar cetățeanul — ca o opoziție materială față de stat.

Aici, separarea statului și a societății civile una de cealaltă, opoziția abstractă dintre statul material și cel politic, este clar vizibilă.

Deoarece avem faptul existenței separate a vieții politice și civile, statul și societatea trebuie să interacționeze într-un fel una cu cealaltă. Așa cum creștinii comunică cu Dumnezeu prin preoți, tot așa societatea comunică cu statul prin reprezentanții săi — deputații. Participarea societății civile la stat prin reprezentanții și deputații săi este întocmai o expresie a separării lor. Mai mult, prezența lor doar legalizează contradicția dintre societate și stat, servind drept expresie deznădăjduită, explicită a acestei contradicții. Aceasta este esența sistemului reprezentativ, a democrației burgheze. Și observăm, simțim și experimentăm această esență în viața de zi cu zi.

Ne-am obișnuit atât de mult cu separarea statului de societate și cu conexiunea lor prin deputați încât nu îi acordăm o semnificație serioasă acestui fenomen. Mai mult, știm că în URSS existau deputați, că democrația se exercita prin reprezentanți aleși. Prin urmare, întrebarea despre diferența dintre democrația proletară și cea burgheză nu este pentru noi o întrebare despre metodele de organizare și implementare a acestei democrații. Deoarece o democrație servește proletariatul și cealaltă servește burghezia, credem că nu este nevoie să aprofundăm caracteristicile tehnice, structurale ale acestor democrații. Am putea, de asemenea, reflecta și concluziona că democrația burgheză înseamnă înșelăciune, mită, prostituția universală a deputaților, în timp ce democrația proletară înseamnă onestitate, comunism, deputații poporului. „Deputatul este slujitorul poporului” — un slogan cunoscut de noi din posterele sovietice. Ne putem aminti de dreptul de a revoca deputații care exista în Țara Sovietelor — un principiu stabilit de Comuna din Paris. Și cine numea deputații? Colectivele de muncitori. În țările burgheze, un astfel de lucru este greu de găsit. Toate acestea sunt adevărate; toate aceste trăsături caracteristice ale celor două tipuri de democrație reflectă, fără îndoială, esența lor. Dar acest lucru este, în general, insuficient pentru a înțelege esența unuia și a altuia. Vorbind despre toate acestea, nu trebuie uitat că democrația din URSS era reprezentativă, că statul și societatea erau legate prin intermediul deputaților. Acest fapt deja ne spune că exista o prăpastie între stat și societate, că democrația avea un caracter burghez.

Dacă nu există o prăpastie între stat și societate, atunci fiecare membru al societății participă direct, imediat la viața statului. Pentru aceasta, nu au nevoie de reprezentanți, deputați. Democrația reprezentativă în URSS, într-adevăr, se deosebea de democrația reprezentativă din țările burgheze — ea servea proletariatul, deputații puteau fi revocați, majoritatea erau incoruptibili etc. Dar, din cauza acestui fapt, democrația reprezentativă nu a încetat să fie reprezentativă, adică democrație burgheză. Totuși, pe lângă democrația reprezentativă, URSS a dezvoltat și organizat germenii unei democrații directe, non-reprezentative, adică democrația proletară. Acestea includeau secțiuni ale sovietelor, inspecțiile țărănesc-muncitorești, patronajele de fabrici, comisiile sovietice și multe alte mecanisme pe care proletariatul le utiliza eficient, mai ales în anii 1930, pentru participarea directă și universală la viața statului.

Vladimir Lenin avea dreptate absolută atunci când spunea că Revoluția din Octombrie a încheiat revoluția capitalistă, că evenimentul respectiv a rezolvat întâmplător sarcinile celei din urmă, că revoluția burgheză, în condițiile dictaturii proletariatului, este un subprodus al revoluției proletare, consolidând cauza acesteia. Și nu ar fi putut fi altfel într-o țară a micilor țărăni, mic-burgheză, unde proletariatul era o minoritate din populație. Pe lângă eliminarea stărilor, rezolvarea problemei pământului și eliminarea opresiunii națiunilor și femeilor, cea mai importantă sarcină a revoluției capitaliste a rămas industrializarea, crearea temeliilor industriei capitaliste mari. Prin urmare, începând cu a doua jumătate a anilor 1920, revoluția socialistă sovietică rezolva noi sarcini ale revoluției burgheze. De aceea, bolșevicii spuneau că este necesar să se construiască mai întâi poduri solide pe baza calculului economic, conducând într-o țară mic-burgheză, prin capitalismul de stat, către socialism. Iar proletariatul a dezvoltat capitalismul, capitalismul de stat — mai întâi cu ajutorul capitaliștilor, atât interni cât și externi, cu ajutorul specialiștilor burghezi, iar apoi fără capitaliști, transferând funcțiile lor la capitaliștii angajați (ceea ce înseamnă calcul economic). Această dezvoltare a capitalismului (capitalism de stat, calcul economic) a dat roade, fără îndoială, sub forma organizării industriei capitaliste mari, a creșterii proletariatului însuși și a ridicării nivelului său cultural. Astfel, revoluția capitalistă a apărut, în cuvintele lui Lenin, ca un „subprodus” al revoluției proletare, consolidând cauza acesteia. Dar din această circumstanță a dezvoltării economice capitalist-structurate a țării sovietice, a urmat o altă circumstanță. Baza economică, structurată capitalist, a creat un sistem politic pe măsura sa (cum a fost arătat clar în „Statul și contrarevoluția”), creând separarea statului de societate. Politica este o expresie concentrată a economiei și, în consecință, democrația reprezentativă care s-a dezvoltat în URSS (împreună cu aparatul birocratic) a fost o expresie concentrată a acestei baze. Produsul principal și direct al revoluției proletare au fost formele menționate anterior de participare directă a muncitorilor la gestionarea statului. Deoarece aceste forme existau, înseamnă că ele erau, de asemenea, o expresie concentrată a ceva. Dar a ce? A stării forțelor de producție în sine. Deși forțele de producție comuniste, socializate ale marii industrii nu reprezentau majoritatea forțelor de producție, sub conducerea proletariatului ele dădeau deja roade sub forma acestor structuri.

Din acest fapt rezultă clar că, pentru a îndeplini sarcinile revoluției burgheze și pentru a rezolva sarcinile imediate ale revoluției proletare, este necesar să se mărească forțele de producție comuniste astfel încât acestea să devină masa principală a tuturor forțelor de producție ale țării. Cu alte cuvinte, proletariatul trebuie să devină majoritatea populației. Numai atunci revoluția capitalistă își va îndeplini sarcinile, iar revoluția proletară va începe să-și rezolve propriile sarcini. Marx a fost primul care a exprimat această idee atunci când a afirmat că revoluția proletară „este posibilă numai acolo unde, împreună cu producția capitalistă, proletariatul industrial ocupă un loc cel puțin însemnat în masa populației” (3). Însă Marx nu a considerat că trebuie să se aștepte pasiv dezvoltarea forțelor de producție. Kautsky și Plehanov au tras concluzia că este necesar să se aștepte dezvoltarea noilor forțe de producție și abia apoi să se preia puterea. Poziția lui Marx era opusă — proletariatul poate mai întâi să preia puterea, apoi să dezvolte forțele de producție, să devină majoritatea în societate și, pe această bază, să realizeze revoluția proletară. În țările țărănești, conform lui Marx, proletariatul, odată ajuns la putere, „trebuie, în calitate de guvern, să ia măsuri menite să îmbunătățească nemijlocit situația țăranului și, prin urmare, să-l atragă de partea revoluției” (4). În URSS, această sarcină a fost îndeplinită, însă, înainte de lovitura de stat burgheză din martie 1953, proletariatul nu a avut timp să devină majoritar în societate…

Dar ce se întâmplă cu sovietele? — s-ar putea întreba un cititor. Nu erau ele organe ale dictaturii proletariatului?

Sovietele erau, fără îndoială, organe ale dictaturii proletariatului, dar modul în care erau organizate, sistemul electoral, era în esență unul reprezentativ și nu putea fi altfel. Sovietele pot fi umplute cu un conținut nou, nereprezentativ, doar în măsura în care se îndeplinesc sarcinile revoluției burgheze și se face tranziția către sarcinile revoluției proletare.

Baza este cea care umple suprastructura cu un conținut corespunzător. Pentru ca sovietele să se transforme din organe reprezentative în organe nereprezentative, adică într-un sistem de participare directă a muncitorilor, este necesar:

să fie transformate în organe cu funcționare permanentă (în URSS, funcțiile lor între sesiuni erau îndeplinite de comitetele executive);
să se asigure înlocuirea continuă a „deputaților” din aceste Soviete.

Sistemul electoral, procesul electoral și legea corespund exact democrației reprezentative. Însă democrația proletară nu are nevoie deloc de un sistem electoral, deoarece toți muncitorii, fără excepție, îndeplinesc — pe rând — funcții autoritare și administrative.

Aici, sistemul este oarecum asemănător cu sistemul de serviciu de gardă din armată. Ofițerul de serviciu al companiei/plutonului monitorizează curățenia și ordinea în incintă și cere respectarea regulilor de la ceilalți militari, controlează sosirea și plecarea personalului din cazarmă, dă comenzi conform programului zilnic etc. Acestea sunt funcții elementare, iar toți militarii sunt pe rând de serviciu. Pentru acest lucru nu este necesar niciun proces electoral sau alegeri. Fiecare își face rândul conform unui program de serviciu. Pare paradoxal că într-o structură atât de birocratizată precum armata, la nivelul de bază este organizată, tehnic, democrația directă pentru îndeplinirea funcțiilor elementare. Dacă am elimina întreaga ierarhie a funcționarilor militari de deasupra ofițerului de serviciu și am oferi conștiință militarilor, am obține un model ideal de democrație proletară. Același principiu trebuie implementat de proletariat la scara întregului stat. Doar transformarea masei principale a forțelor de producție în forțe de producție comuniste, adică transformarea masei principale a populației în proletari, ar fi făcut posibilă dezvoltarea democrației proletare în URSS. Însă, până când proletariatul a devenit majoritatea populației (sfârșitul anilor 1950), puterea era deja în mâinile reacțiunii mic-burgheze…

Relația dintre democrația proletară și cea reprezentativă este aceeași cu relația dintre schimbul de mărfuri fără bani și cel monetar. Schimbul de mărfuri nu încetează să fie schimb de mărfuri prin trecerea la forma simplă a valorii. Același lucru se aplică și democrației. Democrația proletară este „suprimarea” democrației burgheze. Aici, separarea statului de societate este eliminată, dar societatea încă nu s-a ridicat deasupra statului; statul încă nu a dispărut. Pentru ca societatea să se ridice deasupra statului, este necesar ca toți membrii săi să devină proletari, adică clasa conducătoare. Numai atunci putem vorbi despre dispariția democrației proletare și tranziția de la aceasta la autoguvernarea comunistă.

Revoluția capitalistă din URSS, după Marele Război Patriotic, s-a transformat dintr-un produs secundar al revoluției proletare, subordonat acesteia, într-o forță independentă. Odată devenită forță independentă, ea a devenit inevitabil contrarevoluționară față de proletariat și a dus la preluarea puterii de către burghezie în 1953. Prin urmare, Revoluția din Februarie 1917 nu a dispărut; ea a triumfat din nou în 1953, dar de această dată nu ca o revoluție, ci ca o contrarevoluție.

Un alt aspect al democrației reprezentative este că aceasta reflectă cu precizie echilibrul forțelor de clasă din societate. „Sufragiul universal este indicatorul care, în ciuda diferitelor fluctuații, arată în cele din urmă clasa destinată să conducă”, afirma pe bună dreptate Marx. Acest lucru este confirmat nu doar de istoria țărilor burgheze, ci și de istoria Uniunii Sovietice. Dacă analizăm sovietele alese democratic, președinții comitetelor executive, comitetele de partid și primii secretari din anii 1930, vedem că majoritatea absolută din aceste organe și funcții erau muncitori și țărani conștienți, adică avangarda proletariatului. Acest lucru avea loc deoarece echilibrul forțelor de clasă favoriza clasa muncitoare; acestea erau condițiile politice din anii 1930. Dacă ne uităm la perioada de la mijlocul anilor 1940 încolo, vedem că în toate aceste organe și funcții, majoritatea absolută erau mic-burghezii. Filozoful Alexandr Zinoviev își amintește cum, după război, aceștia i-au înlăturat pe „staliniști” în alegerile de partid. Troțkistul Anastas Mikoian își amintește cum au luat decizii în numele lui Stalin și i le-au atribuit acestuia. Fostul ministru al marinei A. Kuznețov își amintește cum toate deciziile erau luate de „troici” și „cincimi” în numele lui Stalin. Problema nu este legată de Stalin, ci de faptul că cei mai avansați și conștienți muncitori din partid și din afacerile partidului au pierit. Echilibrul forțelor de clasă era de așa natură încât opoziționiștii mic-burghezi erau aleși democratic în cele mai importante funcții de partid și de stat: A. Voznesenski, A. Kuznețov, P. Popkov, A. Danilov, N. Șvernik, N. Hrușciov etc. Cum se spune, numele lor este lege. Iar acestea sunt doar numele binecunoscute. Concluzia este una singură: democrația reprezentativă va reflecta întotdeauna echilibrul forțelor de clasă. Ea însăși nu poate garanta dominanța proletariatului sau a burgheziei. Așa cum burghezia restrânge democrația reprezentativă într-o situație revoluționară, tot așa și proletariatul trebuie să o restrângă într-o situație contrarevoluționară, maximizând centralismul.

2. Centralismul burghez și cel proletar

Centralismul, în general, este subordonarea nivelurilor inferioare celor superioare, concentrarea puterii într-un singur centru.

Subordonarea nivelurilor inferioare celor superioare a fost cunoscută în istoria omenirii încă din cele mai vechi timpuri. Această subordonare formează structura oricărui aparat birocratic. Răsturnând puterea stăpânilor feudali, burghezia nu a distrus aparatul birocratic. La fel ca și restul societății, ea a transformat birocrația după chipul și asemănarea sa. Am descris deja democrația reprezentativă. Ea este implementată prin organe legislative. Aceste organe sunt doar o latură a statului. Cealaltă latură sunt organele executive, care funcționează birocratic. Cetățenii formează organele legislative alegându-și deputații. Aceste organe formează, la rândul lor, organele executive, care sunt însărcinate cu gestionarea permanentă a societății. Astfel, statul este constituit din două părți: puterea legislativă și puterea executivă. Prima este reprezentată de deputați, iar a doua de funcționari; prima este reprezentarea societății în stat, iar a doua este reprezentarea statului în societate; prima este formată de jos în sus, iar a doua de sus în jos. În islam, sfinții (șeicii) sunt reprezentanți ai oamenilor înaintea lui Dumnezeu, iar profeții sunt reprezentanți ai lui Dumnezeu înaintea oamenilor. Similar, în societatea burgheză, deputații sunt reprezentanți ai vieții pământești în cerurile politice, iar funcționarii sunt reprezentanți ai cerurilor politice în viața pământească. Aceasta este natura duală a oricărui stat burghez. Dacă analizăm baza sa de clasă, esența constă în dezvoltarea economiei burgheze. Pe scurt, dar cel mai precis, această bază se exprimă în următoarea afirmație: „Așa cum un capitalist individual angajează manageri pentru fabrica sa, formându-și aparatul executiv, tot așa colectivul capitaliștilor, prin organe legislative, angajează manageri similari (birocrați), formându-și propriul aparatul executiv colectiv. Dacă statul, ca putere legislativă, este capitalistul colectiv ideal, atunci statul, ca aparat executiv, este managerul colectiv ideal”. Din aceasta, devine limpede de unde provin rădăcinile unui fenomen precum separarea puterilor, care s-a simțit comod în condițiile URSS.

Subordonarea nivelurilor inferioare celor superioare este fundamentul centralismului burghez și al oricărei forme de centralism. Desprinderea statului de societate se întrupează în existența superiorilor și subordonaților, cu principiul celor dintâi urmând să comande pe cei din urmă. Aparatul executiv al statului seamănă cu o scară ierarhică a funcționarilor, începând de la birocrații locali, care interacționează direct cu populația, și culminând cu guvernul și președintele.

Este binecunoscut faptul că URSS avea un aparat executiv greoi și că funcționarii continuau să existe. Cu toate acestea, se recunoaște și faptul că funcționarii sovietici, în general, erau semnificativ mai onorabili decât oricare dintre birocrații burghezi; orice abuz de putere la orice nivel era pedepsit de clasa muncitoare, iar toți purtau responsabilitatea personală pentru domeniul lor de activitate. Așa cum clasa muncitoare făcea ca democrația burgheză să fie cât mai onestă și mai incoruptibilă posibil, ducând-o până la concluzia ei logică, tot așa și centralismul burghez (aparatul birocratic) a fost raționalizat până la maximum de către clasa muncitoare. O fundație economică bazată pe contabilizarea costurilor necesită un aparat de management de aceeași natură. În măsura în care aceste condiții erau posibile, clasa muncitoare s-a asigurat ca acest aparat să îi servească ei.

În timp ce aparatul birocratic din țările burgheze operează pe un sistem funcțional, aparatul birocratic sovietic funcționa pe un sistem complet diferit. Sistemul funcțional presupune:

fiecare funcție este gestionată de un funcționar specializat în aceasta;
subordonații nu raportează unui singur funcționar specific, ci simultan mai multor lideri funcționali.

Pe măsură ce producția capitalistă creștea și se dezvolta, un singur manager nu mai putea îndeplini toate funcțiile, ceea ce ducea la divizarea acestora între mai mulți manageri. Cu toate acestea, sistemul funcțional introducea conducere impersonală și o lipsă de responsabilitate personală pentru întregul proces (logic, sub acest sistem, responsabilitatea era deplasată complet asupra muncitorilor). Lazar Moiseevici Kaganovici sublinia corect că „Cu un sistem funcțional care provoacă depersonalizare, este imposibil să se ofere orientări operaționale clare, este imposibil să se realizeze o strictă responsabilitate personală și, prin urmare, este imposibil să se asigure o verificare sistematică și aprofundată a performanței. Cu o structură funcțională și confuză, personalul nivelurilor medii și superioare se împăunează”. Până în 1934, și în URSS predominase sistemul funcțional. După 1934, a început să fie implementat cu succes sistemul de responsabilitate personală, care presupune:

fiecare funcționar implicat în managementul general are autoritate exclusivă asupra domeniului său de activitate;
numai acesta poartă responsabilitate personală pentru acest domeniu față de superiorul său;
fiecare funcționar subordonat își conduce subordonații prin acest funcționar superior.

Acest sistem nu desființează aparatul birocratic; nu poate și nu intenționează să o facă. Cu toate acestea, subordonează funcționarii proletariatului în cea mai mare măsură posibilă. Așa a fost centralismul burghez subordonat proletariatului în URSS.

Sarcinile revoluției capitaliste, crearea industriei de mari dimensiuni în URSS, necesită întocmai un astfel de centralism. (În general, amintește-ți pentru viitor: toate structurile sociale și de stat ale URSS au apărut din procesul de creare a industriei capitaliste de mari dimensiuni.) De aceea, bolșevicii au scris că era necesar să se stabilească executarea neîntârziată a tuturor directivelor din partea liderilor, acordând acestor lideri puteri dictatoriale. Ei au scris corect că „Orice mare industrie mecanizată — adică tocmai izvorul material, de producție și fundamentul socialismului — necesită o absolută și strictă unitate de voință, care să îndrumeze munca în comun a sute, mii și zeci de mii de oameni. Atât din punct de vedere tehnic, cât și din punct de vedere economic și istoric, această necesitate este evidentă, și ea a fost recunoscută întotdeauna drept o condiție a socialismului de către toți cei care au reflectat asupra lui” (5). Dar cum se poate asigura cea mai strictă unitate de voință? Prin subordonarea voinței a mii de oameni voinței unuia singur. Dezvoltarea centralismului burghez a fost o chestiune de dezvoltare de succes a revoluției capitaliste a proletariatului. Dar revoluția ultra-capitalistă, anticapitalistă, adică revoluția proletară, a dat și ea roadele sale, creând germenii centralismului proletar. În ce constă esența acestuia? În aceea că toți muncitorii se subordonează succesiv unii altora. Toți muncitorii devin treptat birocrați pentru ca nimeni să nu poată deveni birocrat. În acest sens, democratismul proletar și centralismul proletar coincid, formând o unitate. Diferența constă doar în perspectiva fiecăruia: dacă vorbim despre democratismul proletar, considerăm faptul că toți muncitorii devin succesiv lideri; dacă vorbim despre centralismul proletar, considerăm același fapt — că toți muncitorii se subordonează fiecărui muncitor succesiv, iar fiecare muncitor tuturor. Astfel, rezultă că democratismul proletar și centralismul proletar sunt direct proporționale între ele. Prin urmare, germenii centralismului proletar în URSS au fost aceiași germeni ai democratismului proletar.

3. Semi-stat, semi-centralism, semi-democrație

Clasicii au numit uneori statul proletar un semi-stat. „Semi-” pentru că nu mai are o birocrație permanentă și profesională, iar toți proletarii, fără excepție și conform unui program, își administrează statul. „Stat” pentru că funcțiile de represiune și coerciție sunt încă păstrate. Muncitorii mic-burghezi sunt reprimați; coerciția este necesară pentru a subordona fiecare proletar întregii clase proletare. Muncitorul A. Razlațki a caracterizat cel mai bine acest lucru: „Controlul statului, reglementarea statală a diferitelor aspecte ale vieții publice acționează inițial în apărarea intereselor de clasă împotriva intereselor individuale. Pe măsură ce interesele personale ale muncitorilor se aliniază cu interesele de clasă, reglementarea statală a acestor interese devine inutilă — aceasta este înlocuită de activitatea socială conștientă și autoorganizată a muncitorilor, se retrage și dispare”. Așa cum statul proletar este un semi-stat, tot așa democrația proletară este o semi-democrație, iar centralismul proletar este un semi-centralism. Deși democrația proletară este cel mai înalt tip de democrație din istoria umană, ea este, totuși, o semi-democrație. „Semi-” pentru că nu mai există un sistem reprezentativ, alegeri etc., și în schimb este creat un sistem de management direct, universal. „Democrație” pentru că sistemul de management universal cuprinde nu întreaga societate, ci doar proletariatul avansat, cult și conștient. În semi-centralism, „semi-” înseamnă absența managementului de sus în jos. Singurul „vârf” aici este proletariatul însuși, iar „baza” este fiecare proletar individual. „Centralism” pentru că există subordonarea fiecărui muncitor întregii sale clase. Pe măsură ce interesele fiecărui muncitor individual se aliniază și coincid cu interesele generale ale clasei, acest centralism va dispărea inevitabil. La fel ca democrația, ca statul (trei cuvinte sunt inutile; toate se referă la același lucru, dar din perspective diferite). Aici, prefixul „semi-” reflectă noul conținut comunist al fenomenului, în timp ce „stat”, „democrație” și „centralism” reflectă vechea formă capitalistă a acestui fenomen.

4. Legea dezvoltării stabile a revoluției proletare

Această lege, descoperită pentru prima dată în „Statul și contrarevoluția”, ne spune de ce anume depinde stabilitatea dezvoltării revoluției proletare în perioada în care aceasta rezolvă sarcinile revoluției burgheze, când democrația reprezentativă și aparatul birocratic nu au fost încă distruse. Deoarece democrația reprezentativă prevalează în partid și stat, aceasta va reflecta cu exactitate echilibrul forțelor de clasă din societate. Dacă forțele proletariatului în partid depășesc numeric forțele burgheziei, atunci comuniștii vor fi aleși democratic prin majoritate în funcții de răspundere. Dacă este invers, atunci anticomuniștii. Un exemplu al acestui lucru a fost dat mai sus.

Ce ar trebui să facă proletariatul dacă forțele sale în partid sunt mult inferioare celor ale micii burghezii? Să reducă la maximum democrația, pentru ca mic-burghezii să nu fie aleși în funcții de răspundere, și astfel să întărească centralismul la maximum, numind oamenii lor în cele mai responsabile funcții din „sus”. Ce ar trebui să facă proletariatul dacă forțele sale în partid depășesc semnificativ pe cele ale micii burghezii? Să sporească la maximum democrația pentru ca cei mai capabili și competenți comuniști să fie aleși în funcții de răspundere, pentru ca autoactivitatea clasei muncitoare să se dezvolte. Marea greșeală a bolșevicilor după Marele Război Patriotic a fost că au început să restaureze procedurile democratice în structurile de partid, sovietice, sindicale și altele. Ca rezultat, democrația a lucrat împotriva bolșevicilor, punând mic-burghezi și negustori în majoritatea funcțiilor cheie. Nu trebuiau să desființeze Comitetul de Apărare al Statului; trebuiau să-l păstreze și să mențină sistemul rigid centralizat care exista în timpul războiului până când o masă de noi cadre comuniste era creată, acoperind numeric pe cei care fuseseră căzuți pe câmpul de luptă.

Burghezia acționează în mod similar: în perioadele de creștere economică și „stabilitate” politică, extinde democrația burgheză; în momentele de criză și situații revoluționare, retrage democrația burgheză și întărește centralismul burghez (ducându-l la fascism). În țara sovietică, a apărut o situație contrarevoluționară în loc de una revoluționară, dar esența rămâne neschimbată. Proletariatul ar trebui să trateze centralismul democratic burghez la fel cum o face burghezia. Proletariatul coreean, spre deosebire de cel sovietic, a ținut cont de acest lucru; prin urmare, în condițiile dure din anii 1990 (practic, o situație contrarevoluționară creată nu din interior, ci din afacerile externe), a stabilit Comitetul de Apărare al Statului și a redus toate procedurile democratice din țară pe cât mai mult posibil. Legea despre Sustenabilitatea Revoluției Proletare (vezi „Statul și contrarevoluția”) subliniază tocmai aspectul intern al dezvoltării durabile a revoluției proletare. Totuși, această lege are și un aspect extern, pe care l-am demonstrat deja folosind exemplul RPDC.

5. De ce avem nevoie acum?

Pentru a crea un stat proletar și, prin urmare, centralismul democratic proletar, este necesar un anumit nivel de dezvoltare a forțelor de producție. Am discutat care ar trebui să fie acest nivel la punctul 1. Deoarece nu putem atinge acest nivel în cadrul partidelor și grupurilor politice individuale, întrucât operăm sub capitalism, acum avem nevoie de centralismul democratic burghez — cel puțin același care a existat în partidul bolșevic. Dar acesta este minimul și trebuie înțeles că acesta este forțat, nu necesar. Sub nicio formă nu trebuie să fie prezentat ceea ce este forțat drept ceea ce este corect. Acest lucru este periculos, având în vedere că principiile burgheze folosite din necesitate pot fi declarate proletare. Și aceasta, la rândul ei, va crea un obstacol în a vedea și a înțelege adevăratul proletar. Bolșevicii au pășit pe această greblă, considerând industrializarea capitalistă o întreprindere socialistă, considerând centralismul democratic burghez drept proletar, considerând capitalismul de stat proletar drept socialism, considerând banii burghezi drept tichetele nominale ale lui Marx etc. Lista poate fi extinsă, dar esența este că toate fenomenele burgheze, subordonate proletariatului, erau declarate proletare prin simplul fapt al subordonării. Spunem că avem nevoie de centralism democratic burghez, dar nu ne limităm la acesta. Dacă nu sistemul de centralism democratic proletar însuși, atunci unii lăstari, rudimente și chiar răsaduri ale acestuia trebuie cultivate. Acum, să încercăm să formulăm principalele principii ale structurii noastre organizaționale:

Democratismul burghez. Acesta include tot ceea ce este legat de sistemul reprezentativ: electivitatea celor mai multor instanțe (șefi de departamente, redactor-șef, staroste); responsabilitatea lor față de alegătorii lor; subordonarea minorității majorității. Oricât de mult am încerca să facem cu sistemul reprezentativ, maximul pe care îl putem obține este să-l facem perfect, cinstit, asigurând posibilitatea pentru toți de a alege și de a fi aleși.
Centralismul burghez. Acesta include tot ceea ce este legat de subordonarea nivelurilor inferioare celor superioare, cu principiul gestionării de către o singură persoană. Pentru a reglementa eficient centralismul burghez, este necesar un sistem de responsabilitate personală, ale cărui caracteristici principale sunt descrise mai sus.
Lăstari ai centralismului democratic proletar. În acele instanțe care sunt formate în mare parte din comuniști experimentați, cu cultură marxistă, conștienți, este posibil să introducem (ținând cont de fezabilitatea tehnică a acestui lucru) gestionarea alternativă a acestor instanțe de către acești comuniști, fără alegeri, cu rotație constantă conform unui program. Vom putea implementa pe deplin un astfel de germene al centralismului democratic proletar doar în tabăra noastră de vară.

Cel mai important principiu al construcției organizaționale este principiul prioritizării raționalității proletare față de democratismul formal. Acest principiu a fost formulat de Vladimir Lenin în cadrul discuției despre sindicate: „utilitatea revoluționară este mai presus de democratismul formal”. Acest principiu permite comuniștilor din organizația lor să regleze raportul dintre democratismul burghez și centralism. Permite, dacă este necesar, să întărească centralismul, să întărească gestionarea de către o singură persoană și să acorde mai multe puteri comuniștilor în minoritate. Acest lucru nu este doar posibil, ci și necesar în condițiile unei conștiințe insuficiente a masei principale din organizație. Principiul permite, de asemenea, dacă este necesar, să întărească democratismul, să dezvolte procesele electorale și să implice masele largi în conducere. O astfel de întărire este necesară atunci când masa principală a organizației a dezvoltat suficient conștiința și cultura politică. Și aceasta va permite comuniștilor să aleagă în funcții de responsabilitate pe cei mai demni, din punct de vedere al conștiinței, din întreaga masă.

Cele de mai sus arată și dovedesc că centralismul democratic burghez în sine nu dă nimic, că reproduce întotdeauna ca „centru” pe cei mai puternici din punct de vedere al claselor. Ceva poate da comuniștilor și proletariatului doar centralismul democratic proletar, iar acest „ceva” sunt abilitățile necesare autoorganizării și autoreproducției.

6. Despre centrul proletar și liderul său

Fiecare organizație sau partid proletar constă din două componente: centrul și periferia. Centrul este un cerc restrâns de comuniști profesioniști dedicați exclusiv activităților proletare cu normă întreagă. Aceștia trebuie să fie liberi de orice alte angajamente și trebuie să posede câteva trăsături esențiale:

Un grad relativ ridicat de principialitate și cultură (acești termeni sunt sinonimi în acest context).
Un nivel relativ ridicat de alfabetizare marxistă și abilitatea de a efectua cercetări științifice.
Abilități organizaționale relativ avansate și experiență politică. Ei trebuie să utilizeze cu pricepere centralismul democratic burghez pentru propria lor reproducere ca centru. Periferia cuprinde o rețea largă de organizații de la bază și un cerc larg de comuniști „de rând” care sunt direct conectați cu clasa muncitoare și se bucură de sprijinul acesteia. Această legătură cu muncitorii și sprijinul lor reprezintă trăsătura esențială a periferiei. În cadrul centrului proletar există două niveluri. Primul nivel este liderul centrului, care în același timp servește ca lider al întregii organizații.

Oportunismul de dreapta în înțelegerea centrului constă în negarea rolului liderului, punând o accentuare inadecvată pe „conducerea colectivă”. Pe de altă parte, oportunismul de stânga exagerează absurd rolul liderului, respingând discutarea intențiilor politice ale liderului cu centrul în ansamblu. Cei care au proclamat teoretic „normele leniniste ale conducerii colective” (oportunism de dreapta) erau, de fapt, indivizi mic-burghezi cu o stimă de sine umflată (oportunism de stânga). Ei au folosit întotdeauna acest slogan pentru a prelua puterea completă. Cel mai izbitor exemplu în acest sens este dictatorul mic-burghez Hrușciov. El a implementat „conducerea colectivă” într-atât încât a încetat să discute orice cu tovarășii săi din Politburo, ceea ce a dus la înlăturarea sa.

Acest lucru se aplică în mod specific centrelor mic-burgheze. Într-un centru proletar, liderul ocupă o poziție specifică și este adesea ales formal în cele mai înalte funcții ale organizației.

Periferia extrage din clasa muncitoare cerințele și interesele sale, reflectându-le. Centrul exprimă aceste interese într-o formă generalizată. Pe baza acestui fapt, liderul centrului formulează cel mai concis și științific scopurile, sarcinile și linia generală a organizației proletare. Prin urmare, liderul întruchipează întotdeauna interesele și voința întregii clase.

Al doilea nivel al centrului constă din toți ceilalți membri centrali, care sunt asociați ai liderului. Relația între niveluri, în termeni politici, este că primul nivel asigură conducerea generală a luptei, în timp ce aspectele specifice ale acestei lupte sunt distribuite între ceilalți membri centrali și conduse de aceștia. În termeni științifici, primul nivel dezvoltă marxismul în întregul său, pe toate componentele sale, în timp ce ceilalți membri centrali se concentrează pe dezvoltarea altor aspecte ale marxismului. În ambele privințe, există o diviziune a muncii între membrii centrali, primul nivel acționând ca legătura unificatoare în întregul proces de producție.

Periferia, la rândul său, funcționează ca al treilea nivel. Ea implementează toate deciziile politice și teoretice ale centrului.

Acest sistem pe trei niveluri reflectă nu o structură formală, ci relațiile efective dintre comuniști din cadrul organizației. Aceste relații efective formează inevitabil un sistem de subordonare între cele trei niveluri.

7. Concluzii

Cândva, Vladimir Lenin spunea că liberalii recunosc existența claselor și a luptei de clasă, dar un adevărat comunist este cel care extinde această recunoaștere până la acceptarea dictaturii proletariatului. Astăzi, putem afirma că un adevărat comunist este cel care extinde recunoașterea democrației reprezentative până la necesitatea abrogării acesteia și a înlocuirii ei cu democrația proletară non-reprezentativă. Un comunist înțelege că democrația reprezentativă este burgheză, că trebuie înlocuită cu democrația directă și universală a clasei muncitoare și că aceasta constituie o tranziție către o societate fără stat. Un comunist înțelege, de asemenea, că ceea ce este forțat nu trebuie prezentat ca fiind corect; făcând acest lucru, se suprimă gândirea și se împiedică aprofundarea esenței fenomenelor.

Avem nevoie de democrație burgheză, dar aceasta trebuie reglementată la maximum în interesul proletariatului. Totuși, ea este necesară doar temporar, până când vom dezvolta lăstarii democrației proletare într-un sistem care să cuprindă întreaga societate. Avem nevoie de centralism burghez, dar nu unul care să suprime inițiativa maselor, ci mai degrabă unul care să o promoveze la maximum. În cele din urmă, într-o organizație proletară, partid, stat și societate, este necesar să cultivăm în toți comuniștii o abordare de gospodari față de munca lor. Toate democrațiile, centralismele, periferiile, liderii etc., ar trebui să servească acestui scop.

Note

K. Marx, F. Engels. Opere, vol. 1, p. 259.
Ibid., p. 312.
Ibid., vol. 18, p. 635.
Ibid., p. 632.
V.I. Lenin. Opere complete, vol. 40, pp. 283–284.