03.03.2025 | timp de lectură: ≈ 23 min. | vizualizări:

Disciplină proletară sau disperare anarhistă?

Cuprins

Anarhismul se prezintă ca un curent de socialism alternativ comunismului, unul chiar mai nobil, care nu luptă doar împotriva exploatării muncii salariate de către capital, ci împotriva tuturor formelor de exploatare și asuprire posibile și imposibile, precum și împotriva structurilor care, cred susținătorii anarhismului, le reproduc: autoritatea și ierarhiile. Anarhismul este într-adevăr unul dintre diversele curente de socialism (mic-burghez), dar este oare el acela care duce lupta cea justă pentru emanciparea clasei muncitoare? Sau, de fapt, nu face decât să o țină pe loc, îndoctrinându-i pe activiști cu teorii antiștiințifice și servindu-i, în cele din urmă, burgheziei? Să analizăm, așadar, care sunt teoria, țelurile și tacticile mișcării comuniste și, în paralel, ce au de comentat anarhiștii în privința acestora. Lectură plăcută!

1. Lupta de clasă

Scopul mișcării comuniste este, în ultimă instanță, construirea unei societăți în care oamenii să își poată îndeplini liber și conștient interesele lor colective, ca omenire. Primordială în atingerea acestui scop este desființarea tuturor diviziunilor de clasă — sfărâmarea, în genere, a societății de clasă. De pildă, în societatea actuală, capitalistă, în funcție de modul în care oamenii se raportează în cadrul vieții lor materiale, de zi cu zi, la mijloacele de producție, se disting două clase principale, cu interese diametral opuse:

burghezia: clasa capitaliștilor, care dețin toate mijloacele de producție (fabrici, terenuri, resure naturale etc.) și trăiesc preponderent din însușirea plusvalorii create de către muncitori, adică a valorii pe care muncitorii o produc peste valoarea cu care a fost cumpărată forța lor de muncă (pe scurt, peste salariul primit);
proletariatul: clasa muncitorilor salariați, care nu dețin nimic altceva decât forța lor de muncă, pe care trebuie să și-o vândă zilnic, oră de oră, capitaliștilor, doar ca să-și poată duce traiul — ei muncesc, iar în schimbul unei părți din munca prestată primesc un salariu de la capitaliști, în timp ce valoarea produsă prin restul muncii, adică plusvaloarea, rămâne în buzunarele celor din urmă.

În aceste condiții, în care o clasă socială o exploatează pe cealaltă, cum ar putea majoritatea covârșitoare a oamenilor, adică muncitorii, să-și îndeplinească liber interesele lor de clasă? Ei nu au niciun cuvânt de spus în cum decurge producția materială a societății. Producția nu se desfășoară în interesul lor, ci al burgheziei — acela de a extrage cât mai multă plusvaloare de pe cârca muncitorilor.

Pentru făurirea societății viitorului, comuniștii își pun toată speranța și încrederea în clasa muncitoare și în lupta de clasă purtată de ea. Iar asta nu în urma vreunor rațiuni moraliste, nu din credința oarbă într-o justiție eternă, absolută, pe care muncitorii o merită și la care visează anarhiștii. Ci întocmai pentru că ei, înarmați cu știința marxistă, înțeleg cursul istoriei, înțeleg inevitabilul și luptă pentru realizarea lui: clasa muncitoare este singura care crește necontenit, care se întărește constant, care face ca viața socială să progreseze, așa că este singura care poate răsturna — și care va răsturna, în cele din urmă — orânduirea capitalistă. Pe de cealaltă parte, burghezia se rărește pe zi ce trece, datorită concurenței acerbe dintre capitaliști, iar dominația ei devine tot mai șubredă, forțând-o să apeleze la metode tot mai disperate, violente și fățișe prin care să-și mențină dictatura — așa arată o clasă sortită pieirii.

„Tot ce există cu adevărat, adică tot ce crește zi de zi, este rațional, iar tot ce se descompune zi de zi este irațional și deci nu va putea evita înfrângerea.”

— I.V. Stalin. Anarhism sau socialism?

Anarhiștii, în schimb, privesc clasa muncitoare ca pe niște simple mase de oropsiți, incapabili de a se ridica și de a lupta de unii singuri împotriva exploatatorilor, neputincioși de a frânge lanțurile exploatării capitaliste ce i-a înrobit timp de secole. Această perspectivă este susținută de nenumăratele instanțe în care anarhiștii au militat deschis pentru înțelegerea și colaborarea dintre clase. De pildă, Proudhon se opunea vehement luptei economice a clasei muncitoare, susținând că sindicatele contrazic tot ceea ce înseamnă ordine (sic!) și societate.

2. Statul și dictatura proletariatului

Perioada revoluționară de tranziție de la modul de producție capitalist la cel comunist se numește revoluția proletară și este compusă din două etape principale: construirea socialismului și, apoi, construirea comunismului. Articolul de față se va concentra pe prima etapă, aceasta având o relevanță mai mare atunci când vine vorba de criticile pe care le aduc anarhiștii.

Primul pas al revoluției proletare este acapararea puterii de stat de către clasa muncitoare, sub îndrumarea partidului comunist. Statul, care în genere este organul de represiune prin care o clasă își exercită dictatura asupra altei clase, devine pentru prima oară în istorie un stat al muncitorilor, pe care aceștia îl folosesc pentru a-și duce mai departe lupta de clasă împotriva burgheziei, căci aceasta nu dispare peste noapte — nici în urma unei simple insurecții armate, nici în a unei cantități considerabile de propagandă comunistă. Proletariatul trebuie să dezvolte întreaga societate, atât din punct de vedere material, cât și la nivelul conștiinței, printr-o luptă continuă cu tot ceea ce este burghez

Istoria ne arată că burghezia — atât cea din interior, cât și cea din exterior — va face tot ceea ce îi stă în putință pentru a pune din nou mâna pe putere, recurgând inclusiv la infiltrarea în mișcarea comunistă — chestiune asupra căreia muncitorii vor trebui să acorde cea mai mare vigilență. Este suficient să amintim două momente:

răsturnarea Comunei din Paris, unde a contat mai ales burghezia externă: două mari puteri capitaliste, anume Franța și Prusia, care teoretic erau foarte ocupate cu războiul nejust pe care îl purtau între ele, au luat o pauză de la acesta și și-au unit forțele împotriva adevăratului lor inamic, de altfel comun — primul stat proletar din istorie;
contrarevoluția din URSS, din 1953, unde a contat mai ales burghezia internă: după mai mulți ani în care burghezia își consolidase influența în cadrul partidului comunist — pe fondul mai multor schimbări, printre care relaxarea criteriilor de aderare la partid și pierderea unei mase mari de cadre în timpul celui de-al Doilea Război Mondial — burghezia, în frunte cu Hrușciov, a reușit ca, după moartea lui Stalin, să preia puterea de stat în propriile mâini.

Prin urmare, este limpede că, odată cu instaurarea dictaturii proletariatului, lupta de clasă nu poate decât să se intensifice. Altfel, toate eforturile clasei muncitoare se vor dovedi a fi fost în zadar.

„Au văzut oare vreodată acești domni o revoluție? O revoluție este, fără îndoială, lucrul cel mai autoritar posibil. Revoluția este actul prin care o parte din populație impune voința ei celeilalte părți cu ajutorul puștilor, baionetelor și tunurilor, deci cu ajutorul celor mai autoritare mijloace; iar dacă partidul victorios nu vrea ca lupta lui să fi fost zadarnică, trebuie să-și mențină dominația prin frica pe care armele sale o inspiră reacționarilor.”

— F. Engels. Despre autoritate

Anarhiștii se opun acestui plan, grăbindu-se să desființeze statul imediat, înainte ca anume condițiile materiale care au dus la apariția acestuia să dispară — existența claselor. Această opoziție a lor este totuși de înțeles, deoarece anarhiștii văd statul ca pe ceva ce plutește deasupra claselor, ca pe un rău absolut. Aici înțelegerea anarhiștilor față de stat este aceeași cu înțelegerea liberalilor, atât doar că anarhiștii, spre deosebire de liberali, se opun acestui stat mistificat.

Pe de cealaltă parte, comuniștii îi înțeleg originea și semnificația, motiv pentru care nici nu trebuie să treacă în program desființarea lui directă. Pe parcursul revoluției proletare, în concomitent cu suprimarea tot mai intensivă a elementelor burgheze care încă mai mișună prin societate, puterea publică își va pierde treptat caracterul ei politic. Mai precis, ea va înceta din a fi puterea unei clase sociale, adică dominația unei părți a societății asupra întregii societăți. Guvernarea asupra persoanelor va fi înlocuită de administrarea lucrurilor și de conducerea conștientă de către toți membrii societății a proceselor de producție materiale, intelectuale și culturale.

Anarhiștii au impresia că comuniștii vor păstra statul pe vecie și cred că refuzul de a-l distruge deodată este o trădare a luptei împotriva exploatării. Acestea fiind spuse, să vedem ce au făcut ei înșiși — anarhiștii, acești luptători eterni ai justiției — cu statul, odată ajunși la putere. Ei bine, este suficient să aruncăm o privire la anarhiștii lui Mahno, care, în districtul ucrainean ajuns sub controlul lor, au pus bazele unui stat polițienesc cu autoritate nelimitată, cu poliție secretă, cu tribunale ale căror decizii nu puteau fi contestate niciodată și cu armate conduse de chiaburi și bandiți [1]. S-a ales praful de toate platitudinile lor împotriva autorității! Aici putem aminti, de asemenea, cultul personalității creat în jurul lui Mahno.

Urmează chestiunea dictaturii. Deja este de așteptat ca anarhiștii să fie împotriva unei dictaturi abstracte. Ei o consideră rea indiferent de clasa care o exercită — anarhiștii, mereu mic-burghezi sau direct lumpenproletari, pot gândi doar în extreme. De altfel, ei nici nu concep că dictatura este inevitabilă și mereu prezentă într-o societate de clasă, că dictatura se naște întocmai din faptul că o anumită clasă deține controlul absolut asupra întregii producții. Iată ce are de spus Kropotkin despre dictatură:

„Noi, anarhiștii, am pronunțat o sentință definitivă de condamnare a dictaturii… Noi știm că orice dictatură, oricât de cinstite i-ar fi intențiile, duce la pieirea revoluției. Noi știm… că ideea de dictatură nu este altceva decât produsul dăunător al fetișismului statului, care… s-a străduit întotdeauna să eternizeze robia.”

— P. Kropotkin. Cuvântările unui răzvrătit

Fetișismul statului! De parcă statul ar fi o alegere voluntară a întregii societăți, iar nu produsul inevitabil al ireductibilității contradicțiilor de clasă! Kropotkin merge chiar mai departe, opunându-se întru totul dictaturii proletariatului, numindu-i pe comuniști…

„adepții dictaturii asupra proletariatului… Social-democrația (1) tinde să pună mâna, cu ajutorul proletariatului, pe mașina de stat.”

— P. Kropotkin. Pâine și libertate

Este adevărat că, de-a lungul construirii socialismului, sistemul birocratic de guvernare, cucerit de la vechiul stat burghez, este înlocuit treptat de cel democratic, proletar, în care fiecare muncitor ajunge să ia parte zilnic, rotativ, la conducerea statului. Pe muncitori îi așteaptă o muncă titanică în acest sens, timp în care ar fi nefiresc să nu fie îndrumați de către elementele cele mai înaintate și mai conștiente ale clasei muncitoare, care sunt întruchipate de partidul comunist. Dar asta nu înseamnă nici într-un caz că partidul va crea o dictatură asupra proletariatului! Din contră, dictatura va fi asupra burgheziei.

Remarcăm în critica lui Kropotkin o confuzie flagrantă între autoritate (a partidului comunist în rândul muncitorilor) și subjugare, cauzată în primul rând de absența desăvârșită a filtrului de clasă din aparatul conceptual anarhist. Anarhiștii nu văd cum partidul comunist și proletariatul pot avea aceleași interese de clasă, nu văd cum clasa muncitoare poate fi reprezentată în conducere, inițial, printr-o minoritate. Fiind obișnuiți ca statul să-i servească unei părți minoritare a societății, anarhiștilor le este imposibil să conceapă un stat care servește celor mulți, muncitorilor. Uitându-se la stat, Kropotkin vede doar conducători și conduși. El neagă forța coordonatoare și organizatoare a puterii de stat.

3. Capitalismul monopolist de stat proletar

În timpul construirii socialismului, sarcina economică principală a dictaturii proletariatului este concentrarea tuturor sectoarelor economice într-un singur sector de stat. Astfel, odată cu atingerea socialismului, schimbul bănesc pe plan intern devine redundant. În consecință, muncitorii nu vor mai fi remunerați în bani, ci în tichete asociate muncii și identității lor, deci care nu vor mai putea intra în posesia altora. Prin acele tichete, muncitorii își vor procura de la stat mărfuri egale în valoare cu munca pe care o depun (minus partea valorii care este folosită de statul proletar pentru dezvoltarea serviciilor și proiectelor publice). Abia atunci meritocrația promisă de ideologii burghezi va deveni o realitate — primești atât cât muncești.

Cu toate acestea, de-a lungul întregului proces de construire a socialismului, esența modului de producție rămâne exact aceeași — el rămâne capitalism. Însă, o descriere mai precisă a sa ar fi cea de capitalism monopolist de stat — iar aici anarhiștii se opresc — proletar. Economia rămâne una producătoare de mărfuri și muncitorii continuă să fie exploatați, însă de data aceasta nu de către o minoritate cu interese diametral opuse lor, ci de către ei înșiși, de către statul care ia forma unui capitalist colectiv. În consecință, capitalismul începe, în sfârșit, să lucreze în interesul muncitorilor, iar asta tocmai pentru că vorbim de un stat al proletarilor, și nu de unul al burghezilor. Dar anarhiștii nu pot înțelege una ca asta. Ei ignoră complet caracterul de clasă al noului stat, așa că nu pot privi mai departe de „capitalism de stat” — sintagmă compusă din doi termeni, unul mai „diabolic” decât altul: „capitalism” și „stat”.

Mai mult, în fuga lor orbească de centralism, anarhiștii ajung să aibă o problemă inclusiv cu latura monopolistă a acestui capitalism. Implicit, ei sunt în opoziție cu comuniștii până și în privința scopului final. Kropotkin, de pildă, nu-și dorea o producție mare, puternică și dezvoltată, capabilă să realizeze, în cele din urmă, lozinca „fiecăruia după nevoi”, ci una mică și răsfirată, bazată pe federalism, adică organizată în comune individuale și autonome. Cu alte cuvinte, anarhiștii vor să dea roata istoriei înapoi, lucru cu atât mai utopic în ziua de azi, când capitalismul deja a atins stadiul său monopolist în toate țările lumii.

Anarhiștii apără cu devotament micul producător, din simplul motiv că el suferă, iar sub capitalism el suferă anume din cauza marii producții, care îl ruinează constant. Anarhiștii, prin individualismul lor mic-burghez, preferă să sacrifice avansul întregii societăți doar de dragul de a apăra pe vecie micii producători, când ar putea la fel de bine să-i proletarizeze, spre binele majorității. Numai că asta ar necesita un efort atât din partea micilor producători, cât și din partea anarhiștilor.

Comuniștii, pe de cealaltă parte, recunosc că producția modernă se lărgește pe zi ce trece și că ea nu mai încape în cadrul îngust al orașelor. Centrele de producție se lărgesc, iar monopolurile se dezvoltă. Comuniștii înțeleg că acestea sunt consecințele tendinței naturale de acumulare a capitalului. Mai mult, ei știu că, pentru a elibera muncitorii de exploatare, va fi nevoie mai întâi ca proletariatul, organizat ca o clasă, să preia în posesia sa toate bogățiile materiale ale societății, pe care tot el le-a construit sub conducerea burgheziei. Muncitorii nu pot să urască ceea ce tot ei au creat, ci ei știu că prin instaurarea propriei lor puteri politice își vor lua înapoi ceea ce a fost furat de burghezie.

4. Viziunea asupra lumii

Pe ce își bazează comuniștii viziunea asupra lumii și tacticile de luptă? Pe marxism — știința socială care studiază totalitatea celor mai generale relații sociale (economice, politice, spirituale) din societatea omenească în dezvoltarea ei, dezvăluie legile obiective ale acestei dezvoltări și aplică aceste legi în construirea comunismului. La rândul său, marxismul este bazat pe metoda dialectică a lui Marx, care, în prezent, este folosită de către toți oamenii de știință, fie că o fac conștient sau nu. Această metodă științifică este caracterizată de două trăsături:

materialistă: pornește de la studiul naturii, al realității materiale așa cum este ea, considerând că ideile omului sunt doar niște abstracții ale lucrurilor și proceselor din lumea materială, o reflectare a realității în mintea umană (la polul opus se află gândirea idealistă, care susține contrariul, anume faptul că realitatea materială însăși este proiecția unei „idei” eterne, absolute);
dialectică: studiază natura în mișcare, în dezvoltare, ca pe un sistem în care nimic nu rămâne ce, unde și cum a fost, ci în care totul se mișcă, se schimbă, se naște și moare (la polul opus se află gândirea metafizică, în care lucrurile sunt studiate ca fiind izolate unele de altele, imuabile, rigide).

Chiar și din analiza de până aici, se poate observa deja cu ușurință cum anarhiștii se opun atât materialismului, cât și dialecticii. În privința celei din urmă, este clar de ce anarhiștii gândesc metafizic: pentru ei, un lucru este întotdeauna fie „bun”, fie „rău”. Ei nu văd cum, într-o societate de clasă, binele și răul nu pot decât să aibă și ele, la rândul lor, un caracter de clasă: în capitalism, de pildă, un lucru este bun fie pentru proletariat, fie pentru burghezie. Comuniștii caută să apere întocmai tendințele pozitive (pentru clasa muncitoare) ale lucrurilor și să lupte împotriva celor negative. Statul, dictatura, capitalismul de stat — toate acestea pot lucra în interesele proletariatului, pot pava drumul către comunism, dar numai cu condiția ca anume proletariatul să preia, mai întâi, puterea. Pentru anarhiști, în schimb, toate cele trei sunt niște rele absolute, iar sarcina revoluționarilor este să scape de ele cât mai repede și cu orice preț.

Tocmai am văzut cum acționează gândirea metafizică, binară a anarhiștilor, însă merită menționat și motivul pentru care unii dintre ei au o problemă cu dialectica încă de la bun început: aceștia o discreditează prin simplul fapt că Hegel — filozoful care a revenit la dialectică drept cea mai înaltă formă de gândire — era un reacționar și un partizan al „restaurației”. Argumentul este greșit încă dinainte să înceapă, fiind o încercare de a-l cataloga pe Marx drept hegelian — greșeală perpetuată până în ziua de azi chiar și de către mulți așa-ziși „marxiști”: metoda dialectică a lui Marx este fundamental diferită și opusă metodei lui Hegel, iar nicidecum o continuare a sa, chiar dacă ambele sunt dialectice în formă.

Să continuăm cu latura idealistă a anarhiștilor. Temeiul acesteia se regăsește chiar în secțiunea precedentă, anume în opoziția lor absolută față de marea industrie. În această chestiune nici măcar nu mai este nevoie să vorbim de bine și rău, ci de faptul că poziția lor este în contradicție cu însuși cursului natural al istoriei — în particular, cu dezvoltarea constantă a monopolurilor. Neanalizând capitalismul din punct de vedere materialist, ei nu realizează că aceasta este întocmai o lege obiectivă a sa. Astfel, în loc să se folosească de ea în interesele clasei muncitoare, anarhiștii încearcă să i se opună cu totul, în zadar.

„Teoria materialistă spune că un ideal poate să aducă proletariatului foloase reale numai dacă acest ideal nu vine în contradicție cu dezvoltarea economică a țării.”

— I.V. Stalin. Anarhism sau socialism?

De altfel, însăși motivația pentru construirea comunismului are la bază un raționament pur materialist:

pe de o parte, noile forțe de producție, adică toate avansurile tehnologice de la Revoluția Industrială încoace, îi conferă procesului de producție un caracter tot mai social: majoritatea produselor nu mai sunt rezultatul muncii unui singur muncitor sau al unui grup restrâns de muncitori;
pe de altă parte, vechile relații de producție, adică acele relații sociale la care oamenii iau parte inconștient și involuntar în cadrul procesului de producție, au păstrat un caracter privat: produsele create de muncitori intră în proprietatea unui singur capitalist sau a unui grup restrâns de capitaliști.

Legea fundamentală pe care trebuie să o respecte orice orânduire socială este concordanța dintre forțele și relațiile de producție. Vedem cum în capitalism, însă, noile forțe de producție intră în contradicție cu vechile relații de producție, conflict care motivează, accelerează și face inevitabilă tranziția către o nouă orânduire.

În cealaltă tabără, motivația anarhiștilor pentru o nouă societate este mult mai simplă și moralistă: „capitalismul e rău”. Din păcate, lipsa unei motivații care să rezulte din analiza realității materiale nu poate duce decât la programe și tactici utopice, la fel de deconectate de realitate ca și motivația în sine.

Însuși părintele anarhismului, Proudhon, a fost până în măduva oaselor un idealist. El vedea toate categoriile economice — precum monopolul, concurența și diviziunea muncii — ca pe niște idei ale rațiunii eterne, date de când lumea, inerent bune. Ce vedea rău la ele, însă, era modul în care se manifestă în realitate. De exemplu, monopolul și concurența intră în contradicție și se dezvoltă reciproc: monopolul slăbește concurența, în timp ce concurența întărește monopolul. Așadar, în realitate nu se pot manifesta ambele ca lucruri „bune”. Însă, conform lui Proudhon, cu siguranță există în sânul rațiunii eterne o sinteză „bună” a acestor categorii economice, o combinație care le curăță pe ambele de laturile lor negative. Aceasta trebuie pur și simplu să-i fie subtilizată lui dumnezeu de către savanți, iar ei — nu masele de oameni! — vor făuri mai departe noua societate pe baza acestor idei.

Esența acestui raționament idealist este următoarea: categoriile economice sunt cele care trebuie schimbate, pentru că ele la rândul lor vor schimba viața materială a societății. Învățătura materialistă, însă, ne învață că lucrurile stau pe dos: categoriile economice sunt produsul vieții materiale a societății, așa că nu pot fi schimbate în mod direct, ci doar drept consecință a schimbării bazei economice.

O tactică idealistă similară este încercarea de a schimba anumite idei din societate pentru a elimina, ca urmare, sursa lor. Aici amintim ocupațiile principale ale anarhiștilor din ziua de azi, prezente la toate organizațiile anarhiste din România:

utilizarea literei X la final de cuvânt, pentru nimicirea patriarhatului (de pildă, nu ne mai referim la un grup de studenți și studente prin „studenți”, ci prin „studențx”);
utilizarea termenilor antispeciiști (de pildă, nu ne mai referim la câini, pisici și vaci pur și simplu prin „animale”, ci prin „animale non-umane” — trebuie subliniat la fiecare pas că și oamenii sunt animale, un anarhist și o muscă fiind practic pe picior de egalitate).

Lista poate continua mult și bine, laitmotivul fiind clar: schimbarea cauzei prin schimbarea efectului. Similar ia naștere și activismul inutil pentru cauze de tot felul: lipirea de stickere „antifa” pe toți stâlpii de pe stradă pentru a opri fascismul, boicotarea humusului produs în Israel pentru a opri genocidul din Gaza etc. Iată dorința arzătoare de a trece la fapte, iată lozinca după care se ghidează anarhiștii: „mișcarea este totul, iar scopul e nimic”.

5. Psihologia anarhistă

Am văzut care sunt țelurile, motivațiile și cele mai importante tactici ale comuniștilor, precum și modurile în care anarhiștii li se opun categoric. Dar care este oare rădăcina acestei opoziții? De unde izvorăsc gândirea în alb și negru, neglijarea studiului societății și practica spontană care nu poate duce nicăieri? Răspunsul este, fără doar și poate, disperarea anarhistă.

Anarhismul este el însuși rodul disperării — disperarea de a constata toate nedreptățile din lume, dar de a nu le putea înțelege temeinic nici cauzele și, în consecință, nici adevăratele soluții. Disprețul metafizic față de societatea actuală, capitalistă, nu poate duce decât la disprețul de societate în genere, la dorința de rupere de restul societății, de punere mai presus a revoltei decât a găsirii de soluții. Această psihologie se reflectă până și în titlurile lucrărilor anarhiste, cum ar fi „Cuvântările unui răzvrătit”, a lui Kropotkin, dar o putem regăsi și la organizațiile anarhiste românești contemporane:

„La huliganx suntem împotriva politicilor respectabilității. Împotriva tăcerii complice. Împotriva respectului. Protestul huliganx începe dând foc respectabilității.”

— Revista „huliganx”

„Nu vom întrupa niciodată standardul vostru de umanitate productivă și decență. Ne revoltăm încet, ineficient, cu blândețe. Suntem diformx, neuniformx, neconformx împreună!”

— „Blocul Roz”

„Lene radicală, lene intersecțională, lene antiautoritară. Podcastul de stânga pe care îl poți asculta când nu ai chef de nimic.”

— „Leneșx Radio”

Anarhiștii urmăresc emanciparea maselor anume prin emanciparea, în primul rând, a individului. Din păcate, pentru ei, această emancipare nu este nimic altceva decât „eliberarea” individului de orice fel de disciplină și responsabilitate, cultivând în cele din urmă întocmai cele mai antisociale trăsături ale omului. De aici apare ura profundă față de orice formă de autoritate. De aici apare obsesia lor cu decolonizarea metaforică: orice trăsătură de caracter pe care o capăt în urma interacțiunii mele cu societatea este doar o formă prin care aceasta mă „colonizează”, deci ceva de care trebuie să mă lepăd.

Celălalt element al disperării anarhiste constă în negarea nevoii de teorie revoluționară și înlocuirea acesteia cu practica spontană și arbitrară: totul trebuie să se întâmple aici și acum. Dacă azi are loc revoluția (de parcă ea ar fi strict un punct pe axa timpului), dar mâine statul încă există, burghezia încă se zbate să supraviețuiască, modul de producție capitalist nu a fost zdrobit cu totul — atunci, revoluția a fost trădată!

„Împotriva teoriei fără praxis. […] Împotriva acelora pentru care a face teorie este sinonim cu a anestezia orice formă de praxis politic.”

— Revista „huliganx”

Mai mult, toate luptele trebuie duse deodată, iar lupta de clasă nu trebuie pusă nicicând mai presus de celelalte. La urma urmei, singura utilitate pe care i-o găsesc anarhiștii conceptului de clasă este aceea de a o intersecta la nesfârșit cu toate celelalte identități ale omului — rasă, religie, gen etc. — pentru a conceptualiza, zi de zi, noi experiențe de oprimare.

„Comunitatea Vegană Queer respinge crearea de ierarhii a diferitelor forme de opresiune pentru a ridica unele lupte deasupra altora.”

— „Comunitatea Vegană Queer”

La polul opus regăsim disciplina proletară de fier, care stă la baza psihologiei comuniste. Această trăsătură umană reiese întocmai din traiul de zi cu zi al muncitorilor sub capitalism. Aceștia sunt obișnuiți încă din fabrică să lucreze organizat și disciplinat, ca parte integrantă a vieții lor. Astfel, sub îndrumarea celor mai înaintate și conștiente elemente ale clasei muncitoare, întruchipate de partidul comunist, proletariatul se organizează, se antrenează și capătă experiență prin varii lupte economice în timpurile de dezvoltare „pașnică”, iar în cele din urmă, atunci când vine vremea, începe lupta pentru supremația politică, pornind revoluția proletară.

Fără invincibila disciplină proletară, marile victorii ale clasei muncitoare, precum Comuna din Paris, Marea Revoluție Socialistă din Octombrie și zdrobirea namilei hitleriste, ar fi fost doar un vis. Ar putea oare o mișcare anarhistă să dea dovadă de o astfel de disciplină? Ar avea ea suficientă răbdare să se dezvolte corespunzător pe timp de „pace”, când nu dispune de răbdarea necesară nici măcar pentru a studia cum se cuvine lumea înconjurătoare? Sau ar apela la lenea radicală și intersecțională?

6. Concluzie

După cum vedem, mișcării anarhiste îi lipsesc cu desăvârșire înțelegerea cauzelor exploatării și a dezvoltării societății. Anarhiștii ignoră nevoia studiului științific, a dezvoltării unei teorii revoluționare, iar în cele din urmă sfârșesc scriind texte ideologice despre tarele capitalismului și luând parte la activism inutil.

Singurul lucru notabil pe care l-a făcut anarhismul, de la apariția sa și până în prezent, este fărâmițarea mișcării muncitorești, iar aici amintim inclusiv desființarea Internaționalei I. Mai mult, merită menționat cum „criticile” aduse de anarhiști la adresa marxismului, și în particular a dictaturii proletariatului, servesc până și în ziua de azi burgheziei liberale, ideologii săi folosindu-se de citate din Bakunin întocmai pentru a-și întări propaganda ieftină de discreditare a tuturor statelor proletare din istorie.

Comuniștii, în schimb, studiază științific societatea capitalistă și caută în sânul acesteia semințele societății de mâine, caută să subordoneze legile sale obiective intereselor clasei muncitoare — singura clasă care va putea pune punct odată pentru totdeauna exploatării omului de către om. Dacă și tu vrei să studiezi marxismul fără influențe ideologice, după un plan bine pus la punct, iar dacă și tu vrei să cultivi tot ceea ce este proletar în tine și să lupți neîncetat împotriva mic-burghezului interior, te așteptăm la noi în cerc!