21.06.2024 | timp de lectură: ≈ 20 min. | vizualizări:

PCR-ul și burghezia compradoră, mână în mână la falsificarea istoriei Daciei

Cuprins

De-a lungul istoriografiei burgheze românești, începând cu cea din perioada regimului lui Dej și terminând cu cea a burgheziei compradore din ziua de astăzi, au apărut diverse concepții legate de apariția primei societăți de clase, și a primului stat de pe teritoriul țării noastre. Scopul acestui articol va fi, mai întâi, un studiu marxist asupra formării societății de clase și a statului geto-dac. Acesta va fi întreprins pe baza analizei științifice a relațiilor materiale de producție prezente în această perioadă, conform materialismului istoric, și mai precis, determinarea relațiilor de exploatare dintre prima clasă exploatatoare din istoria României și restul societății. În al doilea rând, vom expune concepțiile greșite legate de istoria antică a României și le vom explica, și în același timp critica, pe baza esenței lor de clasă.

1. Formarea societății de clasă pe teritoriul României și a statului geto-dac

Ca să putem vorbi despre adevăratul caracter al statului geto-dac, trebuie mai întâi să descriem modul în care societatea de clasă de pe teritoriul României s-a format, pe baza contradicțiilor vechii comune primitive. Societatea primitivă are la bază proprietatea colectivă asupra pământului, lipsa claselor și, datorită faptului că statul reprezintă unealta de violență a unei clase dominante asupra altor clase, lipsa statului. Dar, odată cu apariția și dezvoltarea agriculturii, a creșterii animalelor și a meșteșugurilor, se dezvoltă schimbul și treptat apar primele forme de proprietate privată.

Tranziția de la comuna primitivă propriu-zisă la societatea de clase a fost reprezentată de perioada comunei de cartier. Dacă acapararea puterii politice de către clasa proletară reprezintă începutul perioadei de tranziție de la o societate de clasă la una lipsită de clase, atunci în perioada comunei de cartier vedem apariția exploatării omului de către om și începuturile societății de clase.

În această perioadă, din cauza contactului continuu dintre ginți, vechile comunități gentilice se descompun în noile comunități obștești. Tot în această perioadă războaiele între triburi devin tot mai dese, iar o însemnătate deosebită capătă familiile de războinici. Aceștia au început treptat, în urma războaielor, să cotropească alte triburi și să subjuge o parte din membrii acestora, transformându-i în sclavi. Puțin câte puțin, nobilii tribului ajung să-și supună și membrii propriului trib. Dezvoltarea uneltelor de fier în a doua epocă a fierului, mai ales a toporului și a plugului cu brazdă de fier, a permis defrișarea pădurilor pentru agricultură, și cultivarea unor întinderi mai mare de pământ. Se observă și o înflorire a activităților meșteșugărești, apare roata de olărit, și se dezvoltă o pătură de oameni care se ocupă îndeosebi cu producerea uneltelor și a armelor folosite în campaniile militare. La geto-daci apar noi îndeletniciri, precum apicultura și creșterea viței de vie. Diviziunea continuă a muncii intensifică schimbul intern și extern. Astfel, cresc și mai tare bogățiile unor familii din cadrul comunei obștești, și mai ales a păturii de războinici. Aceștia își înalță cetăți fortificate, care în perioadă de război puteau adăposti majoritatea membrilor din trib, dar în vreme de pace, acestea rămân reședința exclusivă a aristocrației tribului. Organizarea socială a triburilor în această perioadă a luat forma democrației militare, fiind compusă dintr-un sfat popular și condusă de un lider militar; în triburile geto-dace acesta era denumit rege, iar sfatul popular era reprezentat de aristocrația tribului. Așezările triburilor geto-dace erau numite Dave.

Societatea geto-dacă se scindează treptat în clase antagoniste, iar noua clasă de nobili, numiți pileați, sau după denumirea latină tarabostes, încep să subjuge restul claselor din societate. Acum vom vedea că premisele formării statului geto-dac au apărut în primul rând în dezvoltarea economică, și implicit cea socială a diverselor triburi geto-dacice, care intră tot mai mult în contact, ducând adesea la război. Noua clasă domnitoare avea nevoie de un organ de represiune împotriva celorlalte clase exploatate, în cazul Daciei fiind reprezentată în principal de comați, adică țărani și meșteșugari liberi; de asemenea, existau și un număr neînsemnat de sclavi, care îndeplineau treburi casnice.

Formarea și centralizarea statului dac a fost condusă de Burebista, care și-a început domnia în anul 82 î.e.n., mai întâi în rolul de lider militar de trib, cel mai probabil în Munții Orăștiei. Aici se afla o așezare geto-dacă din zona Transilvaniei, unde Burebista urma să construiască viitoarea capitală a Daciei, Sarmisegetuza. El a unificat triburile geto-dace mai ales prin campaniile sale militare, adică prin subjugarea lor directă, dar, desigur, și prin campanii religioase conduse la sugestia preotului Deceneu. Acesta fiind un lider religios, ca și în oricare stat feudal, avea o influență însemnată. O bună parte din triburi s-au unit și de bună voie, recunoscând pericolul invaziilor externe. Astfel, cuceririle întreprinse de Burebista și nevoia de unire în scopuri defensive au reprezentat condițiile externe care au dus la formarea statului geto-dac. Mulți istorici moderni ignoră rolul pe care l-a avut violența și subjugarea militară dusă de Burebista pentru făurirea statului Dac. Statul într-adevăr reprezenta interesele micii pături de aristocrați, care ducea o politică agresivă de expansiune, pe seama serviciului militar al oamenilor liberi.

2. Societatea de clasă din Dacia

Acum că am descris perioada de formare a statului dac, putem să vorbim și despre natura acestui stat, și mai precis, ce fel de orânduire era prezentă pe teritoriul Daciei. Avem oare de a face aici cu un stat sclavagist de tip atenian? Sau așa numitul mod de producție asiatic (despre care vom vorbi puțin mai jos)? Răspunsul la această întrebare îl putem afla uitându-ne la forma exploatării din societatea geto-dacă.

Vedem că în Dacia sclavii nu erau mânați cu sutele pe marile latifundii, ci la baza economiei stăteau comații, care reprezentau o pătură de țărani liberi sau aserviți într-o anumită măsură, și meșteșugari. Aceștia lucrau uneori și pe pământurile pilaților, dar marea majoritate încă munceau pământul în cadrul comunei obștești, care era încă în proprietatea comunității. Exploatarea țăranilor se făcea prin plata dărilor; de aici reiese că exploatarea avea un caracter feudal, deci statul geto-dac s-a format pe baza relațiilor feudale și poate fi clasificat întocmai ca un stat feudal. Deoarece în Dacia, la fel ca și în primul stat rus, comunitățile obștești se păstraseră în mare parte intacte, persoanele din aceste comunități erau exploatate colectiv. Triburile erau obligate să plătească dări și tributuri, să adopte politica externă a regelui, și să trimită soldați în caz de război. Aflăm de la Hadrian Daicoviciu „că aristocrația ajunsese să profite de anumite rânduieli moștenite din comuna primitivă (prestații pe pământul obștesc, pentru rege, pentru temple etc.)”, și de la Mircea Brie că „[p]e timp de pace această aristocrație (șefii de trib) deținea funcții administrative regionale sau locale. Rolul acestora era de a strânge dările și de a recruta oameni pentru armata regelui”.

Existența sclavilor în societatea geto-dacă este atestată de mai multe surse istorice, dar numărul lor era redus, și nu au reprezentat o parte semnificativă din forța de muncă a societății, nici pe vremea lui Burebista și nici pe vremea lui Decebal. Sclavajul avea de asemenea mai mult un caracter patriarhal, adică munca lor era folosită în gospodăriile casnice ale clasei deținătoare; de asemenea munca sclavilor era folosită într-o anumită măsură și la construcțiile de la curtea regelui, cum aflăm iarăși de la Daicoviciu „ei (prizonierii de război) fuseseră transformați într-un fel de sclavi ai statului (ai regelui) și obligați să lucreze la construcțiile Sarmizegetusei.”

Ar trebui să menționăm că centralizarea statului geto-dac a fost în general limitată, mai ales când vine vorba de multe triburi aflate la periferii, șefii tribului păstrându-și într-o mare măsură autoritatea. Odată cu moartea lui Burebista, statul geto-dac se desparte în mai multe așezări, unele dintre ele probabil păstrând structuri statale, dar majoritatea reîntorcându-se complet la organizarea din perioada comunei de cartier. Totuși, ar fi greșit să vorbim despre o stagnare a societății geto-dacice, deoarece triburile din regiunea Transilvaniei, cu capitala la Sarmisegetuza, păstrau o organizare statală, și se dezvoltau mai departe din punct de vedere economic și militar. Doar în aceste condiții a fost posibilă din nou centralizarea statului geto-dac pe vremea lui Decebal, care cuprinde acum un teritoriu mai mic, dar statul era mai dezvoltat economic și mai puternic din punct de vedere militar. Relațiile de producției de pe vremea lui Decebal au rămas foarte asemănătoare cu cele de pe vremea lui Burebista.

Odată cu înfrângerea lui Decebal de către romani în 106 e.n și ocuparea Sarmisegetuzei, o mare parte din fostul teritoriu geto-dac se transformă într-o provincie romană, numită Dacia romană. Imperiul Roman, fiind un stat sclavagist, a început să își impună propriile relații de producție asupra Daciei, aducând coloniști, care aveau ca scop exploatarea economică și romanizarea geto-dacilor. În această perioadă crește însemnătatea muncii sclavilor, o parte din ei fiind aduși chiar din inima Imperiului Roman, deși majoritatea sclavilor erau geto-daci înrobiți. Sclavii erau folosiți de asemenea și în ateliere, unde munca lor capătă o importanță semnificativă. Sclavii mai puteau ocupa poziții de jos la curtea regală, și chiar în administrație. O particularitate întâlnită în Dacia romană erau unii sclavi romani, care la rândul lor dețineau alți sclavi, deobicei din rândurile populației băștinașe, care aveau și mai puțină influență economică. Deși domeniul de utilizare al sclavilor în Dacia pe timpul cucerii romane s-a lărgit, ei nu stăteau la baza producției în majoritatea domeniilor economice, mai ales în agricultură, unde pământul era mai des muncit de țăranii liberi, atât autohtoni, cât și cei din rândurile coloniștilor. Aflăm de la Tudor Dumitru că structura exploatării în agricultură lua următoarea formă: „În Dacia s-au format imediat după ocuparea ei mari domenii agricole de stat din pământul cel mai bun. Acestea nu au fost exploatate direct de către împărat și lucrate cu familia publică (sclavi publici, adică sclavii statului, ai municipiului, ai orașului ș.a.m.d.). Ele s-au arendat în parcele unor mici cultivatori băștinași sau coloniști, unde munca cu sclavii ocupă un loc neînsemnat.” Cele mai bune estimări ne spun că sclavi ar fi compus cel mult 25% din populația Daciei romane, încă o dovadă a secundarității lor din punct de vedere economic.

Datorită cucerii romane, au început să se descompună vechile organizări tribale, adică comunitățile obștești, dar din cauza împotrivirii oamenilor din aceste comunități, ele au continuat să fie prezente în producția agricolă, fiind integrate în economia romană. Totuși, majoritatea oamenilor din aceste comunități deveneau treptat vernaculi, care trăiesc „într-o situație apropiată de a colonilor de mai târziu”, adică munceau pământul lor în schimbul unor obligații față de proprietar.

Luând în considerare relațiile de producție principale din perioada subjugării romane a Daciei, vedem că aici s-au păstrat mai departe relațiile de exploatare feudale, iar sclavia, chiar dacă s-a dezvoltat mai mult ca în perioada preromană, își menținea un rol secundar în viața economică a societății.

Din cauza tensiunilor interne din inima Imperiului Roman, alături de frecventele răscoale ale țăranilor și ale sclavilor de pe teritoriul geto-dac, Roma pierde stăpânirea sa asupra Daciei în anul 271 e.n. Imperiul Romana a subjugat Dacia timp de 165 de ani. După retragerea aureliană din Dacia, aceasta a fost atacată de triburile barbare, motiv care a dus la descompunerea elementelor sclavagiste care se formaseră într-o anumită măsură în perioada romană. Totuși, merită menționate relațiile sclavagiste care au reușit să se dezvolte mai activ în regiunea Dobrogei, aceasta aflându-se sub conducerea romană până în secolul VI e.n.

3. Greșelile lui Roller și rușinoasele falsificări ale burgheziei din RPR/RSR

Primul manual de istorie care a încercat să dezvăluie caracterul orânduirii prezente în cadrul statului dac a fost cel al lui Mihail Roller, publicat în 1947. În această lucrare, Roller categorizează statul dac, începând de la Burebista până la cel din perioada romană, ca fiind un stat sclavagist, unde baza producției era compusă în mare parte din sclavi, iar comații aveau un rol secundar. Această greșeală se datorează cel mai probabil lipsei de material istoric care ar vorbi despre forma exploatării din această perioadă. O astfel de greșeală o regăsim și într-o lucrare de la istoricul Dumitru Tudor, publicată în 1950, unde pe baza surselor istorice existente, aduce argumentul că Dacia era un stat sclavagist. Dar pe parcursul cercetărilor arheologice întreprinse în următorii ani, în special de arheologul Constantin Daicoviciu, se determină că sclavia de pe teritoriul geto-dac avea un caracter patriarhal, nefiind baza economică a societății. În ciuda acestor descoperiri, istoricii români din perioada lui Dej (și țin să menționez că în România în general nu s-a afirmat niciodată dictatura proletariatului, ci dictatura micii burghezii, apoi a marii burghezii), au ajuns la concluzii îndepărtate de marxism legate de caracterul societății de clasă din Dacia. Ei nu au recunoscut posibilitatea dezvoltării relațiilor de producție feudale în această perioadă, deci au afirmat că statul dac era un stat „semisclavagist”. Încadrarea majorității statelor antice ca fiind sclavagiste este o trăsătură clară a revizionismului format de clica lui Hrușciov, și împrumutat apoi de revizioniștii din RPR. În realitate, marxiștii recunosc că trecerea prin toate orânduirile, inclusiv cea sclavagistă, nu este obligatorie; în cazul sclavagismului, majoritatea societăților umane nu au trecut prin aceasta.

O falsificare multă mai gravă și ticăloasă o vedem odată cu consolidarea dictaturii fasciste de pe vremea lui Ceaușescu. La prima vedere, afirmațiile lui Daicoviciu că „În cazul statului dac, am fost totdeauna sigur că sclavii nu puteau forma principala pătură productivă a țării.”, ar dovedi un anumit progres istoric în înțelegerea relațiilor de producție din statul geto-dac. Dar oare este cu putință unui regim cu dictatură burgheză, mai mult, a unui regim fascist, cum era cel de pe vremea lui Ceaușescu, să dezvăluie adevăratele forme de exploatare istorice, conform științei marxiste? Nici într-un caz. Este destul să parcurgem alte porțiuni ale acestei lucrări, publicate în 1972, care expune perspectiva „marxiștilor” ceaușiști despre societatea geto-dacă. Un prim exemplu care dovedește acest revizionism fățiș îl întâlnim în următorul paragraf „nimic nu ne dă deocamdată dreptul să punem o limită numerică rigidă formelor de exploatare și să încadrăm orice stat al antichității într-una din cele două-trei categorii amintite. Cu alte cuvinte, nimic nu ne obligă, dacă ajungem la concluzia caracterului non-sclavagist al statului dac, să afirmăm îndată că statul lui Burebista semăna cu cele ale vechiului Orient sau cu Sparta. Puteau să existe foarte bine și alte forme de exploatare.” Se vede cu ochiul liber că această „metodologie” divizată pe vremea lui Ceaușescu are un singur scop — atacul direct al teoriei orânduirilor social-economice, adică un atac direct asupra materialismului istoric, al marxismului. Încercând să scoată bazele concrete ale studiului relațiilor de exploatare istorice, ei într-adevăr caută să minimalizeze și să ascundă aceste relații de exploatare. Inducând proletariatul în eroare legat de dezvoltarea istorică a exploatării omului de către om pe teritoriul patriei noastre, ei justificau propria lor exploatare burgheză.

O altă problemă este în general recunoașterea modului de producție „Asiatic”, care nu este făcută întâmplător. Existența modului de producție asiatic a fost abandonată de Marx și Engels în lucrările lor târzii, și recunoscută ca neștiințifică pe vremea dictaturii proletare din URSS (până în 1953). Însăși această teorie a fost reabilitată anume de revizioniștii din URSS, și mai rău, chiar de anticomuniști deschiși. În acest caz se merită de menționat cartea „istoricului”, sau mai degrabă unui agent activ al imperialismului american, Karl Wittfogel — „Despotismul Oriental”. Ideea principală a cărții este nu doar că modul de producție asiatic este un mod de producție de sine stătător, dar că acesta nici nu mai trebuie să aibă caracteristicile principale expuse de Marx. URSS-ul de pe vremea lui Lenin și Stalin, care evident nu era bazată pe o conducere despotică a unei aristocrații care domina societatea prin monopolul său asupra proiectelor de irigare, este numit de acesta „despotism oriental”. Această carte, publicată în 1957, deghizată în limbaj științific, este o operă pur ideologică care aduce cele mai aberante atacuri împotriva comuniștilor, dar în același timp se ascunde pe alocuri după imaginea lui Marx. Văzând aceste fapte, este ușor de înțeles de ce ticăloșii de pe vremea lui Ceaușescu, care deja acceptau și alte teorii antimarxiste, precum teoria sistemului mondial, ar fi ales să aducă în conștiința proletarilor conceptul de mod de producție asiatic. Mai avem acest paragraf foarte frumos din partea lui Daicoviciu, care ne arată cu ce ardoare lupta el să apere știința marxismului: „astăzi, orânduirea proprie unor asemenea state (se referă la modul de producție asiatic) începe să fie tot mai des numită «mod de producție tributar»”. Cine l-ar numi așa? Comuniști sigur că nu, un comunist adevărat nici măcar nu recunoaște existența acestui mod de producție, ci o vede ca o variantă a feudalismului, specifică câtorva țări a căror agricultură era dependentă de mari instalații de irigare centralizate. E clar că revizionismul și antimarxismul burgheziei din RSR nu are limite, aceștia adoptând teze specifice eurocomuniștilor. Eurocomuniștii au fost cei care l-au respins deschis nu doar pe Stalin, cum o făceau hrușcioviștii (aceștia îl respingeau și pe Lenin în esență, dar se prezentau ca cei mai puri leniniști, la fel cum făceau și troțkiști), dar și pe Lenin, negând teoriile sale legate de revoluția proletară. În esență atât troțkiști, hrușcioviștii și eurocomuniștii sunt inamicii comunismului, inamicii proletariatului, indiferent de toate teoriile noi pe care le creează pentru a „îmbogăți” marxismul. Anume aceste teorii caută să slăbească proletariatul, să-l demotiveze și să-l inducă în eroare.

Materialismul istoric, sau pe scurt, marxismul, reprezintă o armă în mâinile proletariatului, care îi permite acestuia să înțeleagă legile obiective de dezvoltare a societății. De asemenea, îi permite să descopere noi moduri de a se organiza și a lupta împotriva inamicului principal, burghezia. O astfel de armă nobilă, care îndrumă clasa muncitoare spre eliberarea ei, și eventual, eliberarea întregii societăți umane, a fost neutralizată de burghezia din RSR, ei transformând-o într-un cadavru care urma să molipsească atât mintea, cât și spiritul proletariatului.

4. Respingerea completă a teoriei orânduirilor după 1989

Dacă marxismul exista în RPR și RSR doar ca un cadavru lipsit de esență, o „știință” pur formală, după acapararea puterii din România de către burghezia compradoră, acest cadavru a fost aruncat de-a dreptul pe gârla istoriei, studierea societății fiind redusă la o colecție de date și personalități trântite în cărțile de istorie. Burghezia compradoră este acea parte a burgheziei care respectă ascultător poruncile și dorințele burgheziei a unei alte națiuni, permițându-i exploatarea clasei sale muncitoare în contextul imperialismului. Odată cu căderea burgheziei naționale a lui Ceaușescu, s-a instaurat în Romania un alt regim burghez, de data asta subordonat imperialismului american. Ca să se încadreze în idealurile „democrației” — adică idealurile impuse de burghezia americană și cea europeană, acești noi trădători ai patriei noastre au început să respingă tot ce era asociat cu vechii trădători de pe vremea lui Ceaușescu. Aceștia au respins atât formal, cât și în esență teoria orânduirilor, lupta de clasă, necesitatea revoluției proletare, și orice putea fi asociat cu comunismul. E clar că în esență se făcea același lucru și în perioada RPR/RSR-ului, dar acum, aparența unui regim care reprezintă interesele clasei muncitoare a fost înlocuit cu unul care promovează deschis doar interesele individuale. Interesele individuale pot fi doar interese burgheze, căci proletariatul are un singur interes, colectiv.

Odată cu nulificarea materialismului istoric atât în fapte, cât și prin vorbe, a fost abandonată total și teoria orânduirilor social-economice. Pentru a dovedi asta vom prezenta un material publicat de Mircea Brie în 2005, care este mai calitativ decât majoritatea surselor legate de Dacia, dar care totuși rămâne în esență neștiințific. În această lucrare vedem descrise diversele relații de producție între clasele antagoniste din societatea geto-dacă, anumite indicații despre structura socială și economică din Dacia, dar totuși vedem și cât de denaturate sunt acestea. Rolul dezvoltării forțelor de producție în schimbarea societății este ignorat, de asemenea lupta de clasă este văzută ca un fenomen izolat, neimportant, în loc să fie înțeles ca fiind într-adevăr motorul revoluțiilor sociale. Valoarea acestei lucrări reiese mai mult din cauza materialului istoric care este prezentat aici, care este o colecție de informații extrase de la istoricii și arheologii din RPR și RSR. Dar sistematizarea lor într-o analiză coerentă a forțelor de clasă, conform principiilor științifice, lipsește total, la fel ca și la istoricii de la care Brie a extras aceste date. Brie, conform spuselor lui, încearcă să dezvolte o înțelegere istorică a „socialului”, care mai degrabă se prezintă ca o fațadă care îi permite să lege diverse fenomene istorice fără a crea o continuitate sau coerență între ele. Orânduirile sunt foarte rar menționate în această lucrare, și când sunt menționate apar de asemenea ca un factor secundar în viața societății geto-dace sau românești. Avem și mot-à-mot repetate aberațiile istoricilor de pe vremea „comunistă”, de exemplu „Cum am mai precizat, este imposibil să plasăm în timp acest fenomen. P.P. Panaitescu plasează obștea sătescă între orânduirea antică și cea medievală, socotind-o ca o etapă de trecere spre feudalism.” Din nou, care orânduire antică? Sclavagismul? Dar nu, mai devreme aflăm de la dumnealui că „Chiar dacă există sclavi, în societatea geto-dacă nu putem vorbi despre o instituție a sclaviei. Societatea nu este împărțită în sclavi și stăpâni de sclavi. Din această perspectivă caracterul de «stat sclavagist» nu mai poate fi acceptat. În statul lui Burebista se conturează un mod particular de dezvoltare social-economică.”, din nou luată de la Daicoviciu. Vedem mai degrabă în această lucrare o ciorbă de interpretări decât vreo sistematizare serioasă a materialului istoric existent, autorul nostru nu ajunge la nici o concluzie concretă despre caracterul societății geto-dacice. Acest fapt este foarte dezamăgitor, dar nu ne surprinde deloc venind de la un cercetător burghez ca Brie, care de asemenea lucrează în strânsă legătură cu burghezia europeană pentru promovarea „diversității”. Acest Brie este caracterizat și de „diverse” abordări în studiul istoriei, dar se pare că la el lipsește anume cea științifică.

5. Concluzie

Analizând concret relațiile de producție care se dezvoltau pe teritoriul geto-dacic în perioada comunei de cartier, putem deduce că prima formă a societății de clase de pe teritoriul nostru avea un caracter feudal. Noua clasă dominantă, formată din rândurile șefilor militari de trib, au început să subjuge oamenii de rând prin intermediul dărilor, date în muncă sau în produse naturale. Oamenii puteau fi exploatați individual, lucrând pe terenurile nobililor, sau deseori colectiv, unde triburile rămase din perioada comunei de cartier plăteau dări colective, care erau strânse de șefii tribului. Sclavia exista doar într-o formă foarte limitată. Aceste relații de producție nu puteau fi dezvăluite de burghezia fascistă din RPR și RSR, care au căutat mai degrabă să stâlcească înțelegerea proletariatului față de originile exploatării omului de om. Denaturarea marxismului a fost metoda aleasă de acești burghezi pentru a-și ascunde caracterul lor anticomunist în spatele unor fraze și lozinci „revoluționare”; oare nu vedem și în ziua de azi astfel de atentate? Mai vedem de asemenea cum burghezia compradoră, care a pus mâna pe putere după 1989, încearcă să-și spele mâinile de istoria murdară a regimului lui Dej și Ceaușescu. Este însăși evident că această „democrație” în care trăim e în esență aceeași dictatură burgheză de pe vremea lui Ceaușescu.

Bibliografie

Karl Marx. Bazele criticii economiei politice, „Forme premergătoare producției capitaliste”.
Mihail Roller. Istoria României, manual unic pentru clasa a VIII-a secundară. 1947.
Dumitru Tudor. Despre sclavaj în Dacia inferioară. 1950.
Hadrian Daicoviciu. Dacii. 1972.
Istoria antică și medie a României, manual pentru clasa a VIII-a. 1984.
Mircea Brie. O istorie socială a spațiului românesc, de la începuturile statalității dacice până la întrezărirea modernității. 2005.