Despre filistinism

În trecut, burghezia reprezenta o forță progresistă în cadrul societății feudale în descompunere. Păturile burgheze au reușit să dea naștere unor mari eroi, precum Robespierre și Garibaldi. Dar epoca de avânt a burgheziei, în care aceasta căuta să lupte împotriva vechilor concepții feudale, promovând ideile iluministe și puterea științei și a rațiunii, e de mult apusă. Burghezia a devenit de mai bine de o sută de ani o clasă complet reacționară și antiumană. Reflecția acestei degenerări burgheze se regăsește în figura filistinului. Filistinul este acel om care și-a pierdut umanitatea și care e preocupat doar cu propria sa persoană. El este pasiv, cinic, antisocial și urăște toate progresele făcute de clasa muncitoare. Corpul și intelectul său există doar ca o anexă a clasei burgheze, el este o unealtă a reacțiunii. Gândirea lui este o gândire de sofist, care poate ajunge doar la o singură concluzie — totul este pierdut pentru clasa muncitoare. Dar nu, filistinul greșește amarnic! Proletariatul vede esența jalnică a filistinului. El înțelege că în lupta pentru eliberarea umanității va fi nevoie ca cât mai mulți oameni să dezvolte o conștiință activă, colectivistă, ghidată de știință. Mișcarea comunistă a produs istoric o mulțime de intelectuali ai clasei muncitoare, ingineri ai sufletului, precum Makarenko, Gorki, Maiakovski, Ostrovski etc. În această postare vă prezentăm lucrarea lui Maxim Gorki despre fenomenul filistinismului. Lectură plăcută!

Filistinul este o ființă mărginită de limitele strâmte ale unei gândiri închistate, el judecă mecanic; și numai în aceste limite. Influența familiei, a școlii, a bisericii, a literaturii „umanitariste”, influența a tot ceea ce este „spiritul legilor” și „tradiție” a burgheziei modelează în așa fel creierul filistinului, încât îl face să semene cu un aparat nu prea complicat, care aduce cu mecanismul unui ceasornic. Resortul care pune în mișcare rotițele ideilor filistine este acționat de forța de atracție pe care tihna o exercită asupra filistinului. Toate rugile lui se pot reduce, fără nicio pagubă pentru elocvența lor, la două cuvinte: „Doamne, miluiește!”

Ca pretenție față de stat și de societate, și într-o formă oarecum mai dezvoltată, această rugă sună astfel: „Dați-mi pace, lăsați-mă să trăiesc după placul meu”.

Presa îi amintește și-i sugerează în fiecare zi filistinului ideea că, dacă e englez, este cel mai bun om din lume; dacă e francez, și în cazul acesta e cel mai bun om din lume, iar dacă este neamț sau rus, la fel — este cel mai bun om de pe pământ.

În general, însă, acest cel mai vrednic cetățean al lumii „civilizate” seamănă aidoma cu sălbaticul care, întrebat fiind de un misionar ce-și dorește, a răspuns: „Doresc să muncesc foarte puțin, să gândesc foarte puțin și să mănânc foarte mult”. Filistinul reprezintă acel caz patologic în care tehnica gândirii însușită cu tenacitate oprește dezvoltarea intelectului. Uneori, silit de împrejurări, filistinul își însușește și unele idei, în realitate străine de dânsul, care nu izbutesc să fie pentru el decât un izvor de suferință, ca de pildă, bolile de piele, pietrele la ficat ori la rinichi. În astfel de cazuri, el se tratează foarte adesea cu „analgezice”, ca: religia, pesimismul, alcoolul, desfrâul, huliganismul etc.

Pentru ca afirmațiile de mai sus să nu pară neîntemeiate, să dăm un exemplu. Acum unsprezece ani, prin voința muncitorilor și a țăranilor ruși revoltați, s-a curmat măcelărirea în masă a popoarelor, care durase patru ani, organizată fiind de conducătorii Europei în scopul măririi profitului lor. Filistinii suferiseră și ei foarte mult, atât din punct de vedere fizic, cât și material, de pe urma acestui joc criminal și sângeros al bancherilor și aventurierilor politici. Dar să vedem ce influență au avut aceste suferințe asupra vieții „spirituale” a filistinilor, cum au modificat ele automatismul gândirii filistine?

Suferințele nu au influențat și nu au schimbat cu nimic activitatea mecanică a gândirii lor golite de conținut. Filistinii au rămas la convingerea că religia este temelia moralei și că fără ea statul nu poate să existe, deși nu încape nici cea mai mică îndoială că statul burghez este imoral, se bizuie pe jaf, pe hoție, pe exploatarea cinică a poporului muncitor. În timpul războiului, filistinul socotea cu totul firesc să invoce în sprijinul mârșavei cauze a uciderii reciproce pe dumnezeul lui care-i poruncește: „Să nu ucizi” și „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți”.

După război, „umanitarismul” filistinilor a rămas tot atât de „iubitor de oameni” în vorbe și rupt de realitate ca și înainte; el mai e în stare și azi să țipe un pic în apărarea individului, dar rămâne cu totul nepăsător față de asuprirea masei, cât și față de suferințele ei. În general, îngrozitoarea lecție a războiului nu a schimbat câtuși de puțin mentalitatea filistinilor, după cum nu a schimbat deprinderile broaștelor, ale țânțarilor sau gândacilor.

Statele capitaliste din Europa se pregătesc intens pentru un nou război. Specialiști militari afirmă într-un glas că viitorul război va fi în primul rând chimic și că distrugerile și grozăviile lui vor întrece neînchipuit grozăviile și distrugerile războiului din 1914–1918. Iată ce scrie în ziarul italian „Mattino”, din 15 ianuarie, comentatorul militar, Due, un general, pare-mi-se, referindu-se la cele spuse de amiralul Bravetta:

Generalul de geniu Bourloin a calculat că vor fi de ajuns 500 de tone de fosgen, aruncate din avion, pentru ca o suprafață de zece mii de hectare, adică suprafața ocupată de orașul Paris, să fie cu desăvârșire otrăvită într-o jumătate de oră.

Iar colonelul Bloch declară:

O bombă de 500 de kilograme de fosgen, care ar cădea asupra unei case, i-ar ucide pe toți locatarii ei. Explozia ar forma un nor de 100 de mii de metri cubi și ar avea o acțiune ucigătoare fulgerătoare. Dacă ne-am închipui o stradă lată de 30 de metri și lungă de 100 de metri, ea ar fi otrăvită până la 35 de metri înălțime, măsurați de la caldarâm în sus. În cazul unui vânt prielnic, toate casele necălăfătuite ar fi otrăvite pe o rază de un kilometru.

Generalul Frie, șeful aprovizionării chimice a armatei SUA, spune:

O bombă de 450 de kilograme de levisită ar face nelocuibile zece cartiere din New York, iar o sută de tone din acest minunat produs ar otrăvi tot ceea ce este viu, apă și alimente, în întregul New York pentru mai mult de o săptămână.

La 11 iulie, lordul Nalsburg a declarat în Camera Lorzilor că 40 de tone de arsen pot să ucidă întreaga populație a Londrei.

Se lucrează de asemenea și la elaborarea mijloacelor războiului bacteriologic. Se caută un microb care să se înmulțească rapid, precum și serul împotriva lui. Astfel, poporul contaminat va trebui să ceară serul pentru combaterea bolii, iar inventatorii serului, adică aceia care l-au îmbolnăvit, vor putea să-și impună condițiile lor poporului contaminat de ei, de pildă, de ciumă.

Presa europeană publică deseori date identice sau similare cu privire la viitorul război, și filistinul european citește, fără îndoială, aceste articole și ar trebui să înțeleagă odată și odată că gazele îl vor otrăvi și pe el, împreună cu copiii, soția și bătrânii lui.

Dacă într-o piață din Londra, Paris sau Berlin, un mic grup de hoți sau bandiți ar discuta în public ce cartier să prade și cum să pornească mai bine la treaba asta, filistinii ar încerca probabil să împiedice într-un fel sau altul modestele dorințe ale acestor cetățeni „social-periculoși”. Dar ei nu fac nimic ca să împiedice intențiile infinit mai distrugătoare ale unor oameni infinit mai criminali și mai periculoși din punct de vedere social, care discută în public proiectele exterminării a zeci de milioane de oameni.

Dar să nu vorbim de „umanitarism”. S-ar părea că instinctul de proprietate și de conservare ar trebui să-i pună în stare de alarmă, să-i înspăimânte pe filistini; s-ar părea că tendința organică a filistinului spre un trai tihnit ar trebui să-l facă să strige: „Nu vreau război!” Totuși, el nu strigă.

Când Puterea Sovietică a propus guvernelor europene proiectul de dezarmare imediată și apoi de dezarmare în decurs de patru ani, ai fi zis că filistinii nici nu au auzit aceste propuneri. Ba de auzit firește că le-au auzit, dar gândirea lor mecanică, limitată și copleșită de tradiții, i-a făcut să considere această propunere simplă, clară și umană în cel mai înalt înțeles al cuvântului, drept irealizabilă și himerică.

Tot atât de irealizabile și himerice li s-au părut și multe alte lucruri, ca de pildă: vaporul lui Fulton, becul electric al lui Iablocikov și nenumărate alte cuceriri ale rațiunii descătușate și cutezătoare, a acelei forțe care făurește cultura și îmbogățește viața.

Lozinca fundamentală a filistinului este: „Așa a fost — așa va fi”. Sunetul acestor cuvinte amintește oscilațiile mecanice ale pendulei. Filistinismul degenerează într-adevăr. Ca și peștele, el se „împute de la cap”.

Filistinismul socoate irealizabil, fantastic, și țelul pe care și l-au propus muncitorii și țăranii cu gândire revoluționară din Uniunea Sovietelor — de a crea un stat al muncii, fără jefuitori și paraziți.

Presa sovietică mătură sârguitoare secularul „gunoi din casă” în stradă, fapt care procură filistinilor o „hrană spirituală” îmbelșugată. Îndopându-se cu gunoi și putregai, filistinul se înviorează și, făcând cu ochiul celor care-i împărtășesc ideile, chicotește cu răutate: „Nu reușesc. Adevărul nostru învinge.”

Filistinii au de ce să se bucure, doar ei au creat și continuă să creeze gunoiul și tot soiul de porcării; au de ce să se mândrească, doar vechiturile, putregaiul, murdăria și tot ceea ce puterea muncitorilor și a țăranilor se vede silită să măture cu târnul de fier, în fond alcătuiesc „adevărul” lor filistin, produsul creației lor seculare.

În ciuda credinței sale în mila domnului și a încrederii în desfătările paradisiace ale „vieții de apoi”, în ciuda întregului său „idealism” verbal, meschin și fals, filistinul este un „materialist” încarnat și are grijă în primul rând de bunăstarea lui pământeană, economică: „să mănânce foarte mult, să muncească foarte puțin, să gândească foarte puțin”. De aceea, șușotește, bombăne, se tânguie: „Avem mai puțin zahăr, mai puține ouă, mai puțin unt…”

Filistinul a uitat, firește, că toate s-au împuținat încă din 1916 și că aproape întreaga „abundență alimentară” a dispărut de pe vremea când generalii albi și „conducătorii spirituali” ai filistinilor, străduindu-se să „salveze Rusia”, nimiceau poporul ei muncitor și-i distrugeau economia. Parcă filistinii nici nu ar ști că, de pildă, campania lui Napoleon împotriva Moscovei a fost un joc de copii în comparație cu campaniile organizate de alde Kornilov, Denikin, Kolceak, Vrangel și alte bestii patriotarde, inspirate de supracivilizații „patrioți ai propriilor latifundii” și de diverși „idealiști” ai proprietății particulare. Filistinul nu vrea să observe că economia țării, distrusă de un război de șapte ani, este refăcută pe o scară mult mai largă și într-o formă mult mai perfecționată din punct de vedere tehnic decât era în 1914. Nepăsător față de tot ceea ce nu-l privește direct, închistat în cercul aprecierilor obișnuite, el șuieră printre dinți: „Era mai mult… Este mai puțin”. Și-și închide și mai bine ochii, ca nu cumva să vadă că în Uniunea Sovietelor crește cu repeziciune numărul oamenilor cu judecată, culți, ridicați dintre muncitori și țărani. Fenomenul acesta nu-i convine din niciun punct de vedere și, se înțelege că el îi este ostil.

Filistinul rus a fost educat încă din vechime să privească rațiunea cu neîncredere și chiar cu dușmănie. De faptul acesta s-a îngrijit cu zel biserica, la el a contribuit într-o anumită măsură și literatura. Pornind de la „Corespondența” lui Gogol și până în zilele noastre, printre cei mai mari scriitori ruși nu găsești prea mulți care să fi apreciat puterea creatoare a rațiunii în raport cu foloasele într-adevăr grandioase pe care ea le-a adus omenirii. L.N. Tolstoi scria în „Jurnalul” lui încă din anul 1851: „Conștiința este cel mai mare rău care poate să se abată asupra omului”. Mai târziu, într-o scrisoare adresată Arsenievei, el afirmă: „Prea marea inteligență este dezgustătoare”. Întreaga lui filozofie morală este pătrunsă de această convingere, care s-a reflectat și în uriașa lui activitate artistică. Și Dostoievski era un dușman al rațiunii. El a luptat cu genialitate împotriva ei, dezvăluind malițios forțele distrugătoare ale iraționalului, ale instinctelor. Pentru Leonid Andreev gândirea era dușmanul omului; el o privea ca pe un „principiu senzorial”, ca pe o varietate a emoției. Unul dintre cei mai talentați scriitori contemporani pune în gura eroului său următoarele cuvinte: „Gândirea — iată izvorul suferinței. Pe acela care va nimici gândirea, omenirea îl va preamări în veci.”

Bineînțeles, autorul nu răspunde pentru sentimentele, ideile și acțiunile eroilor săi, cu condiția ca el să nu le inspire, să nu le impună propriile sale sentimente și idei — așa cum făcea de pildă L. Andreev — ci să zugrăvească în mod obiectiv inevitabilitatea logică a dezvoltării acestor sentimente și idei, după cum au știut s-o facă Stendhal, Balzac, Flaubert. Nu vorbim despre cutare sau cutare autor, ci despre un fapt esențial, și anume că atitudinea ostilă față de gândire există și astăzi, în clipa când gândirea cu adevărat și profund revoluționară, organizând voința clasei celei noi, proclamă că existența este o acțiune rațională de muncă și creație, un proces de reconstruire a întregii culturi, a întregii vieți pe bazele colectivismului. Dar iată că pe lângă procesul acesta se profilează clar un curent ostil rațiunii. Nu arareori în cărțile scrise pe un ton de stimă sau chiar de simpatie față de revoluție simți tendința, poate involuntară și inconștientă, a scriitorului de a coborî rolul gândirii, de a arăta neputința ei în fața „iraționalului” sau a „subconștientului”. Dacă lucrul este bine făcut, el este instructiv, și prin urmare, folositor: Dar pesemne că există o lege în virtutea căreia cele mai multe cărți sunt prost scrise. În ele, datorită slăbiciunii tehnice a autorilor, se observă extraordinar de clar influența filistinismului, care emană, din „lăuntrul lui”, un gaz toxic nu prea activ, totuși în stare să otrăvească mai cu seamă tineretul.

Există destule cărți care, când le citești, îți amintesc fără să vrei de o veche anecdotă: un chel îl întreabă pe unul pletos: „De ce ți-ai lăsat plete atât de bogate?”, la care celălalt răspunse: „Craniul meu este și el gol pe dedesubt”.

Răspunsul nu este prea spiritual, dar se potrivește. Există oameni care se împodobesc în chip grosolan cu stufoasa podoabă a unor fraze așa-zise revoluționare, nu pentru că ar voi să-și acopere goliciunea exterioară a craniilor, ci pentru a-și ascunde, uneori chiar de ei înșiși, goliciunea minții și inimii lor. Desigur că tocmai la cărțile unor astfel de oameni se referea un corespondent voluntar din Donbass:

Deschizi cartea, citești zece–douăzeci de pagini și te plictisești. Vorbele sunt ale noastre, dar sunt lipsite de miez. Pentru mine astfel de cărți sunt — nor de praf în zare, zurgălăi care vestesc sosirea lui Alexandru Zaharîci. La noi, în județul Lipețki, trăia pe vremuri un stanavoi, Alexandru Zaharîci, o bunătate de om și un mare bețiv; îi plăcea să petreacă cu noi, tineretul, juca gorodki (1), apoi mai trăgea oleacă la măsea și începea să-l suduie pe țar, și pe noi laolaltă. „Draci împielițați, de v-ați răscula odată, că așa cum stau lucrurile acum, nu-i nici cald, nici rece, trăiești și tremuri.” Visa la constituție, zicând că „sub constituție” și țarul ar avea o viață mai ușoară.

Am citat acest pasaj din scrisoare nu pentru că el ar ilustra un joc interesant și plastic al gândirii unui om din masa muncitoare, ci pentru a arăta că omul din masă devine tot mai sensibil față de lipsa de sinceritate a cărților. Desigur, asta nu-i o noutate, dar nu strică s-o mai amintim. Da, filistinismul crește, prinde aripi, și primim tot mai des scrisori în care oamenii se plâng:

„Îți vine greu să trăiești în atmosfera ofensivei victorioase a filistinismului.”

E declarația unei bătrâne literate, fără de partid, și ea nu este prima dintre cei fără de partid care-și dau seama că filistinul infectează atmosfera. Un alt corespondent, tot fără de partid, bombăne cu haz:

„Au compus un «imn», în care se cere milă pentru o «precupeață particulară». Ce trivialitate.”

Treptat, treptat, filistinismul își făurește o literatură a sa în care filistinul apare ca „erou”. Asta se face cât se poate de simplu: autorul îl ia pe insignifiantul Akaki Akakievici din „Mantaua” lui Gogol, îl înzestrează cu psihologia lui Ivan Ilici sau a eroului din „Gîndirea” de L. Andreev, îl plasează pe acest omuleț artificial în condițiile vieții contemporane și își închipuie că a creat un caracter nou. Iar filistinul citește și se delectează: „Tiii, ce «frământări adânci» mă răscolesc?!” În cărțile noi a reînviat de zeci de ori vechea noastră cunoștință, Makar Devușkin, și o mulțime de alți „umiliți și obidiți”, care suferă nu în sens dostoievskian, ci pentru că „e prea puțină glucoză, sunt prea puține ouă, prea puțin unt”.

În literatura contemporană apare tot mai des „personalitatea incomparabilă”, atât de îndrăgită de filistin, omul care dorește cu nesaț libertate absolută întru manifestarea propriului său „eu”, și nu numai că nu vrea să aibă nicio legătură cu realitatea, ci o și disprețuiește. După ce citește o carte despre un erou fabricat din materialul împrumutat de la marii noștri maeștri ai cuvântului, filistinul contemporan cade într-un fel de sfânt extaz față de propria sa persoană și-i scrie cuiva, descriindu-se astfel:

Tot drumul vieții mele este individual, incomparabil, inimitabil, nimeni în lume și în viață nu va mai străbate acest drum, nu va mai trece prin aceleași etape, așa după cum nici înainte de mine nu l-a mai străbătut nimeni.

Și încă ar fi bine dacă acest triplu „în…” ar exprima autoadmirația numai într-o scrisoare particulară, căci uneori filistinul scrie o carte întreagă, împănată cu revelații, ca de pildă:

… Creația mea era pentru mine mai sus de beția vinului, mai tare ca dragostea, mai dulce ca somnul.

Și fără să se simtă stingherit de construcția gramaticală îndoielnică a acestei fraze continuă:

N-o să încerc a-i convinge pe sceptici, care îl consideră pe artist drept un om obișnuit, că în clipe de beție „creatoare” mă ridicam mai sus de omul obișnuit și știam totul. O, dacă aș fi legiuitor! Aș concepe un articol de lege care ar conferi artistului dreptul de prioritate de a zbura cu avioane și trenuri, ca să străpungă cu ochiul lui ager întinderile pământului.

Autorul nu este în stare să observe cât de ridicolă și de naivă este năzuința spre efemer și superficialitate exprimată cu atâta putere de absurdul lui erou pe care el, autorul, îl privește cu simpatie. Și nici critica nu observă asta. Autorii au și început să se socoată „aristocrați ai spiritului”, editorii generoși sunt convinși că totul merge de minune și oferă cititorului din ce în ce mai multe paie literare, iar criticii, preocupați de bătăliile verbale dintre ei și de corectarea liniei ideologice, nu văd cum filistinul „100%” se vâră cu cizme cu tot în literatură.

Deși minciuna mai trăiește, numai adevărul se perfecționează. Minciuna s-a consolidat pe pozițiile pe care și le-a creat demult, ea nu se mai dezvoltă, nu devine mai șireată, ci-și dezvăluie tot mai vădit fondul trivial și inconsistent. Iată, au trecut cincizeci de ani, dar gândirea burgheză nu a creat niciun „sistem social-filozofic” nou, destul de convingător pentru burghezie însăși, care să-i demonstreze că tocmai ea, burghezia, a fost creată în mod special de natură, de dumnezeu și de istorie, ca să domine lumea. După deznădăjduita și nereușita încercare a lui Nietzsche de a dovedi că viața este absurdă, că minciuna este o necesitate și că dictonul „omul este un lup pentru semenul său” nu cuprinde nimic nefiresc, nimic rușinos, cartea lui Spengler, „Asfințitul Europei”, și alte cărți de același gen au descris cu sinceritate epuizarea intelectuală și volitivă a burgheziei și au constatat mersul ei mecanic, în virtutea inerției, spre o degenerare completă. Faptul acesta este dovedit de multe alte argumente și în afară de cele citate în „Asfințitul Europei”. În literatura occidentală se precizează tot mai mult influențe, care altădată îi rămâneau cu totul străine, ca de pildă, influența lui Tolstoi, Dostoievski și a mult ridiculizatului Ibsen, „Nora”, „Femeia mării” și toate celelalte femei descrise de el ajung tot mai des eroine ale romanelor și dramelor scrise în Anglia, Franța și Germania, ceea ce demonstrează că „temelia statului” — familia burgheză unită — se clatină. Literații Occidentului descriu tot mai des „femeia liberă”, care o rupe curajos cu tradițiile filistine, pentru a duce o viață independentă, ceea ce constituie o adevărată „emancipare”, nu în vorbe, ci în fapte. Femeia ajunge în fruntea marilor întreprinderi comerciale, devine ziaristă, politiciană, pornește spre aventuri speculative. În Germania, doctor în filozofie, Eleonora Kun, propovăduiește „ginecrația” — dominația femeilor. Și odată cu acestea, crește desfrâul sexual, „dragostea” unisexuală este recunoscută ca fiind aproape un fenomen natural, se editează reviste care o propagă, există cluburi și restaurante oficiale pentru „homosexuali”, în cercurile marii burghezii crește criminalitatea și se înmulțesc sinuciderile. Despre toate acestea presa burgheză scrie cu nepăsare aproape în fiecare zi. Și așa cum au început să procedeze și filistinii de la noi, scriitorii din Europa Occidentală își făuresc eroi din materialul unor artiști și înțelepți ca Stendhal, Balzac și alții, care au văzut demult și perfect de bine minciuna realității burgheze. Trebuie să mai semnalăm și creșterea atitudinii critice față de condițiile vieții sociale contemporane — creștere foarte rapidă mai ales la literații din Statele Unite ale Americii.

Adevărul crește și se desăvârșește sub forma adevărului științific, care-i împinge cu repeziciune pe oamenii muncii spre stăpânirea forțelor naturii, și sub forma adevărului constituției maselor muncitoare, a conștiinței priorității lor sociale și dreptului lor la puterea politică. Acestor două forțe creatoare, care în viitorul apropiat al Uniunii Sovietelor trebuie să se contopească într-una singură — vechea minciună socială nu le poate opune nimic, împotriva lor nu se poate apăra cu nimic, afară de tunuri și gaze toxice — acestea din urmă trebuind să fie luate și în sensul propriu al cuvântului, și ca „ideologie” filistină.

Ideologia și morala filistinilor tind să încătușeze cât mai strâns și mai puternic voința și rațiunea omului, când acestea se îndreaptă spre colectivism. La noi, morala aceasta se destramă și piere. Procesul este brutal și dureros, căci omul este silit să lupte și împotriva mediului, și împotriva lui însuși, ceea ce prilejuiește apariția unui fenomen trist, dar, pesemne, inevitabil: oamenii cu același fel în viață, tovarășii de muncă pentru un viitor comun, viitorul lor, se arată neglijenți în raporturile dintre ei, lipsiți de sensibilitate, subapreciază meritele celorlalți și subliniază prea pripit, cu răutate, lipsurile altora. Colec­tiviști din convingere, ei se comportă de multe ori prea individualist în relațiile cu tovarășii lor, și mai ales cu femeile. Fenomenul este preluat, bineînțeles, de la filistini, el este moștenirea lor nefastă. Însă omul nu este în stare să renască în decurs de zece ani, să-și elaboreze în acest răstimp o morală nouă, noi „reguli de conduită”.

Totuși, cred că ar fi timpul să începem chiar de pe acum elaborarea unei igiene biosociale, care, într-o zi, poate că va sluji drept temelie unei morale noi. Iar ca o primă etapă a acestui proces să fie năzuința conștientă spre o unire cât mai strânsă și prietenească între cei care și-au luat una din sarcinile cele mai grandioase: reeducarea câtorva zeci de milioane de mici proprietari și transformarea lor în lucrători ai culturii, în constructori conștienți ai unui stat nou. Cred că nu e nevoie să spun că publicistica și criticii sunt datori să se ocupe tocmai de dezvoltarea acestei igiene, de umanizarea oamenilor, de lupta împotriva otrăvitoarei „ideologii” filistine, împotriva transformării în „eroi” a „umiliților și obidiților” filistini.

Eroul zilelor noastre este omul ieșit din „masă”, lucrătorul de rând pe tărâmul culturii, membru de partid obișnuit, corespondentul muncitor și sătesc, corespondentul din Armata Roșie, conducătorul casei de lectură, muncitorul promovat în muncă de răspundere, învățătorul de la sate, tânărul medic și agronom, țăranul activist și „experimentator”, muncitorul inovator, într-un cuvânt — omul din masă! Atenția principală trebuie să fie îndreptată tocmai asupra masei, asupra educării în mijlocul ei a unor astfel de eroi. Este oarecum neplăcut să amintești de lucrul acesta, și totuși mi se pare că trebuie să-l amintim. La noi se editează o mie de reviste, ba poate chiar mai multe. Numărul lor crește, dar între ele există multe reviste paralele prin materialul și sarcinile ce și le propun. Cea mai mare parte dintre ele nu sunt scrise pe înțelesul cititorului de masă, nu mai spun că pentru el nu s-a scris nici până astăzi „Istoria războiului civil”, care-i este absolut indispensabilă. Și tot atât de necesară îi este „Istoria dezvoltării claselor sociale din Rusia”. Ar fi timpul să-l facem pe cititorul de masă să cunoască dezvoltarea științei și a tehnicii.

Nu mai putem să educăm oamenii cu broșurele, ei le privesc cu îndoială și cer „o carte mai groasă, mai serioasă”. Avem puține reviste pentru cititorul de masă. Ceea ce oferă cititorilor ziarele „Raboceaia gazeta” (2) și „Kresteanskaia gazeta” (3) este, după părerea mea, excelent, dar trebuie să mergem mai departe. Satele au nevoie de o revistă care să le prezinte viața Occidentului contemporan, modul de trai al burgheziei lui, arătându-le în același timp și viața oamenilor muncii de acolo. Masele au nevoie de foarte multe. Eu susțin că li se dau prea puține cărți. Lor nu le trebuie hrana siropoasă a elocinței literare, ci pâinea sățioasă a adevărului spus clar și răspicat cu privire la viața lumii contemporane și lupta poporului muncitor pentru un viitor mai bun în toate țările lumii.

Inițiind agitația în folosul reportajelor, tovarășul Jiga dovedește că a înțeles perfect necesitatea cititorului de masă de a cunoaște viața din Uniunea Sovietelor. „Cetățenii mecanici” nu vor pierde, probabil, prilejul să-mi reproșeze că sunt „împotriva libertății cuvântului, a libertății individuale” și a altor tradiții sacre. Așa e, sunt împotriva libertății, începând de la hotarul de la care ea se transformă în deșănțare, iar, după cum se știe, transformarea aceasta începe acolo unde omul, pierzând conștiința adevăratei sale valori social-culturale, dă frâu liber străvechiului și trainicului său individualism filistin, strigând în gura mare: „Sunt un om atât de minunat, atât de original, de incomparabil, și totuși, nu sunt lăsat să trăiesc cum aș vrea”. Și e bine dacă se mulțumește să strige doar, fiindcă atunci când trece la acțiune, după voia sa, ajunge fie contrarevoluționar, fie huligan, ceea ce este aproape același lucru, și în orice caz tot atât de mârșav și de vătămător.

Tovarășilor n-o să le placă, probabil, că am amintit de abundența revistelor sovietice docte inaccesibile maselor și, cred, destul de nerentabile. Ce să-i faci! Părăduiala anormală a hârtiei nu a fost sesizată numai de mine și nu sunt eu primul care afirm că literatura nu servește masele cu destulă pricepere și succes. Eu n-am uitat distihul:

Reviste multe dă-ne, GIZ,
Ele formează cititorii…

dar în același timp cred că revistele noastre nu țin seama îndestul de nivelul înțelegerii cititorului de masă și nu sunt în stare să fecundeze cunoștințele acestuia în măsura în care ar trebui s-o facă.

În schimb, ele nu se scumpesc la polemici, din care, chiar dacă ai fi om de cultură, nu ai putea să pricepi totdeauna despre ce este vorba. De ce tovarășul Z polemizează cu tovarășul X, ca și cum i-ar fi dușman? De unde și până unde la amândoi tonul ciudat și nepotrivit de ură personală și de ce se împroașcă atât de furioși unul pe altul cu apa clocotită a ambiției?

De ce trebuie să se etaleze în fața dușmanului neînțelegeri chiar și numai de terminologie într-o formă care dovedește la polemiști lipsa vădită de respect reciproc, pe lângă lipsa de civilizație?

În fața mea se află o mulțime de cărți scrise pe tema disputelor literare. Vechii marxiști care polemizau cu critica burgheză, demascând tendințele ei, știau să o facă pe un ton calm, fapt care atribuia articolelor lor o foarte mare putere de convingere. Nu s-ar putea spune că tinerii critici urmează acest exemplu în „corectarea liniei ideologice” reciproce, linie care de la bun început posedă calitatea de a fi absolut dreaptă și absolut clară. În a sa înfierbântare, tânăra critică pierde din vedere faptul că elocința ei prolixă umbrește de multe ori „linia de bază”, și că polemica pe care o duce este și ea puțin accesibilă maselor de tineret, mai ales celui din provincie. Tot mai des se aud plângeri împotriva „obscurității”, „confuziei”, „contradicțiilor” criticii literare.

„Cei de acolo, de la Moscova, vorbesc ca în familie, de parcă în afară de dânșii nu ar mai fi nimeni pe lume”, scrie din Ural un literat „începător”. Altul ironizează: „Fiecare susține că el este cel mai ortodox marxist. Foarte bine, toți sunt ortodocși, atunci de ce se mai ceartă?”

Astfel de afirmații sunt destule. Iată una foarte caracteristică: „Noi, corespondenții voluntari, ne descurcăm greu printre zecile de articole, așa că am avea nevoie de un vade mecum în genul «Abecedarului» lui Buharin pentru problemele de bază ale istoriei literare. Atunci ne-ar fi mai ușor să ne descurcăm în contradicțiile subiective.”

Nu ar fi oare mai practic și mai folositor dacă tovarășii critici și-ar rezolva de aici încolo controversele și disputele mărunte de grup în consfătuiri, și nu în paginile revistelor, unde se întâlnesc atât de des și sunt întotdeauna deplasate articolele scrise „sub imperiul furiei, al iritării”? Părerea mea este că însuși „spiritul vremii” impune convocarea unor mici consfătuiri ale criticilor și scriitorilor, în care să se desfășoare discuții tovărășești, legate de problemele literaturii.

Note

1. Joc asemănător cu popicele (n. ed.).

2. „Raboceaia gazeta” (Gazeta muncitorească) — organ al CC al PC(b) din URSS. A apărut la Moscova între 1922 și 1932 (n. ed.).

3. „Kresteanskaia gazeta” (Gazeta țărănească) — ziar de masă, destinat satului, organ al CC al PC(b) din URSS. A apărut la Moscova între 1923 și 1939. A jucat un rol important în lupta partidului pentru ridicarea conștiinței maselor țărănești și socializarea agriculturii (n. ed.).

Comentarii