Războiul face loc capitalului!
Războiul (recent — atât Ucraina–Rusia, cât și SUA–Iran) aduce multe schimbări pe scena mondială, atât economice cât și politice. România, deși nu este direct implicată în vreunul dintre conflicte, are totuși de suportat anumite consecințe. Asta deoarece, în etapa capitalismului în care ne aflăm, orice modificare a sferelor de influență ale puterilor imperialiste aduce repercusiuni economice cu efecte în lanț, simțite de fiecare participant la economia globală, care se găsesc tot mai strâns legați unii față de alții.
Războiul — poartă deschisă pentru migrarea capitalului.
În primul rând, trebuie înțeles că orice război din secolul actual a apărut ca urmare a unui conflict de interese inevitabil în cadrul clasei capitaliste, legat de obținerea de noi supraprofituri prin exploatarea unor noi surse de forță de muncă și de materii prime. Lupta capitaliștilor este dusă pentru a cuceri ceea ce alți capitaliști dețin și întrebuințează deja pentru a-și umple buzunarele (cu alte cuvinte, vorbim despre o luptă permanentă pentru reîmpărțirea resurselor). În cazul Ucrainei, vorbim, pe lângă forța de muncă disponibilă, de resurse precum numeroasele hectare de pământ fertil și zăcăminte de minereuri esențiale care, pentru multă vreme, au fost exploatate de către oligarhii ruși și ucraineni, iar acum s-au arătat și alți doritori (UE), care au creat condițiile prielnice pentru a pune mâna pe ele.
Dar când vine vorba de țara noastră — ce avem noi așa de valoros să le oferim străinilor?
După cum am văzut în ultima perioadă, a devenit tot mai clar că avem o industrie a armamentului ce așteaptă să fie dezvoltată prin capital străin, mai ales european.
În general, odată cu războaiele din ultimii ani ce implică principalele forțe ale lumii, a crescut interesul capitaliștilor străini pentru investițiile în industria grea, inclusiv în cea românească. La noi, aceștia vor investi miliarde de euro în industria extractivă de minerale, infrastructură și energie. Interesele particulare pentru acestea nu sunt întâmplătoare și sunt legate tot de profit și de dinamica conflictelor imperialiste internaționale. Anul trecut, numărul acestor proiecte de investiții cu bani din afară a crescut pentru țara noastră.
Investițiile în zona extractivă și energetică se aliniază cu directiva europeană, pe care burghezia română o respectă și ea cu sfințenie, de a face tranziția spre „energia verde” și de a dobândi „independență” energetică, ca urmare a răcirii relației cu Rusia (care a fost multă vreme principala sursă de gaze pentru UE) și China. La fel de bine știm că China, care și-a consolidat tot mai mult poziția ca putere economică, domină încă ramurile industriei regenerabile, motiv pentru care europenii mai au mult de plătit până la dorita autonomie. Din acest motiv am văzut că chinezii profită de aspectul ăsta — cei de la SANY Group pregătesc o investiție de peste 1 miliard de euro pentru construirea de parcuri fotovoltaice în Timiș. Investiții chineze importante au fost făcute și în Serbia și Ungaria, interesul capitaliștilor chinezi fiind acela de a pătrunde pe piața europeană în mod direct, pentru a evita din restricțiile în creștere impuse pe importurile venite direct din China.
Notabile sunt și investițiile realizate de capitaliștii ucraineni, care au crescut în întreaga UE odată cu războiul de la graniță, iar acestea vizează industriile siderurgică (Metinvest), logistică (NovaPost), IT și mai ales cea de armament — existând mai multe inițiative de realizare de joint-venture-uri ce implică și pe ucraineni, alături de capital european/ american. Cum era de așteptat, chiar și înfocatul nostru pro-occidental Nicușor Dan și-a manifestat interesul pentru o așa inițiativă din partea României. Prin producția într-o țară UE sau prin asocieri cu capital european/ american, dânșii beneficiază de o piață de deschidere mult mai mare.
Despre acest influx de capital străin în țara noastră, care a fost accelerat, unii spun că este prielnic, căci are ca efect punerea în mișcare a industriei, care la noi, ce-i drept, este slab dezvoltată și care produce o economie nesustenabilă, bazată mai ales pe consum.
Însă nu este chiar așa. Deși acesta are într-adevăr avantajul de a crește numărul locurilor de muncă, în cele din urmă aduce mult prea puțini bani la bugetul statului român, întărind și mai tare dependența și subordonarea acestuia față de capitalul străin, care ajunge să controleze tot mai multe ramuri esențiale ale producției. În România, lucrul acesta este deja valabil pentru industriile siderurgică, de telecomunicații, auto, petrol și gaze.
În tot acest timp, diverși producători locali și însuși statul român (care acționează tot ca un capitalist, colectiv, ce urmărește profit) prin activele sale, în absența contopirii cu monopolurile străine, reușesc să facă investiții inconsecvente și minore. Degeaba vorbește burghezia română de nevoia de industrializare și degeaba introduce asta în programele de guvernare, căci prea multe nu a realizat. Iar adesea investițiile realizate sunt legate de diverse împrumuturi, care dacă nu sunt folosite cu cap, anume pentru dezvoltarea armonioasă, planificată a industriei autohtone, ajung doar să îndatoreze și mai tare statul și, implicit, pe muncitorii români. Practic, această folosire a împrumuturilor sau a banilor proprii, preponderent pentru achiziții de mărfuri produse în străinătate — ceea ce face burghezia română de atâția ani buni, fix asta a creat: deficit bugetar și creșterea continuă a datoriilor externe, fără a dezvolta prea multe proiecte industriale. Lucrul acesta este inevitabil într-o dictatură a burgheziei, clasă care are în tărtăcuță nimic mai mult decât profitul.
Deci, în mod cert, la momentul actual există o dependență în creștere a țării noastre față de investițiile străine pentru dezvoltarea industriei, precum și pentru capital sub formă de împrumut pentru investiții proprii, sau altfel spus „este nevoie de o direcție pro-europeană”. Această ultimă misiune este și-așa îngreunată de faptul că noi suntem supuși uneia dintre cele mai mari dobânzi din UE.
Un alt aspect al acestui influx de capital este inegalitatea mare de distribuire, care reproduce anarhia în producție, cu dezvoltare neuniformă și instabilitate. Interesul capitaliștilor străini pentru profituri rapide atrage capitalul întocmai acolo unde acesta are potențialul cel mai mare de a le satisface nevoia. Chinezii vin și investesc în energia verde, având deja materia primă proprie; ucrainenii vin și preiau fabrici siderurgice lăsate în paragină de alții și se folosesc de infrastructura existentă, în țara lor ele fiind dezagregate de război ș.a.m.d. Nevoile majorității populației nici nu apar în discuție când se fac investiții, pot fi neglijate atât timp cât „nevoile pieței” sunt satisfăcute.
Costul? Crearea unui mozaic în producție — câte o companie pe ici pe colo care investește masiv, care consumă resurse enorme ale țării noastre (în primul rând munca umană!), fără a avea un plan de a dezvolta ceva durabil. Astfel, ori de câte ori este nevoie, au loc restructurări, care se soldează cu scăderea numărului de muncitori sau chiar cu închiderea întreprinderii atunci când activitatea acesteia devine neesențială (neprofitabilă), iar domnii capitaliști își iau tălpășița către alte meleaguri, lăsând muncitori pe drumuri și lăsând lanțul de producție fără verigi (temporar).
Spre exemplu, închiderile de fabrici din industria chimică din UE au lăsat aproximativ 20.000 de muncitori fără loc de muncă și au afectat lanțul de aprovizionare pentru alte companii la rândul lor (mai ales construcții). Adient, Azomureș, Dacia și combinatul siderurgic din Galați sunt câteva exemple pentru țara noastră, care au avut aceleași efecte. Lucrurile acestea sunt grave, însă convin burgheziei, căci existența unei rezerve de proletari (unei mase de oameni fără loc de muncă, dar care caută unul cu disperare) îi permite să mențină salariile la un nivel mizerabil.
Per total, cele mai bine reprezentate și influente în țara noastră sunt capitalurile europene și americane, care vedem că odată cu conflictele imperialiste ce se desfășoară, își mențin încă poziția. Capitalul chinez și cel ucrainean sunt și ele prezente și profită pe seama conflictelor pentru a face mutări, însă rămân inferioare.
Proporțiile acestea — mai bine zis, influența pe care o exercită un capital în cadrul unei țări — nu se manifestă doar în cadrul economic, ci și în cel politic, pentru că cele două se influențează reciproc. Servitudinea burgheziei autohtone este relevată de diversele legi care caută să faciliteze cât mai mult influxul de capital străin. Un exemplu recent pentru noi este cel al directivei Omnibus, care vizează mai multe aspecte, printre care scutirea de impozit reținut la sursă și scutirea de anumite cheltuieli administrative.
În cazul Ucrainei, lucrurile sunt și mai rele (pentru proletariat) acolo unde burghezia ucraineană servește fără vreo ezitare burgheziei europene. Chit că Zelenski mai „sfidează” burghezia europeană rupând dopurile de la sticle, dânsul n-are de gând să o rupă deloc cu UE. În ultimii ani s-au luat nenumărate decizii complet antipopulare (e.g., 1, 2, 3, 4, 5, 6) care au dereglementat mult condițiile de lucru ale muncitorilor, au băgat în paragină sistemele sociale și au căutat să liberalizeze cât mai mult economia prin eliminări și reduceri de taxe (pentru capitaliști), privatizarea activelor statului și oferirea de asigurări (financiare) pentru siguranța investițiilor străine (adică angajamentul urmării depline a liniei „pro-europene”).
Dar dacă așa stau lucrurile, ce soluție avem? Suveranismul, ca în SUA, sau izolarea economică?
Răspunsul este „nu” la ambele variante. Suveranismul ca mișcare politică urmărește concentrarea puterii politice în mâinile burgheziei naționale, care este tot o burghezie și care urmărește în primul și în primul rând același profit, deci va fi capabilă să genereze aceleași probleme — condiții de trai proaste pentru muncitori și producție anarhică. Asta, desigur, dacă nu îi va opri iubirea față de țară și popor (ironic). Mai bine ar fi să nu uităm că suveranismul are și el tatăl său, care la noi se numește „capitalul american”, față de care își păstrează subordonarea.
Cât despre izolarea economică — în primul rând, aceasta e mult mai greu de realizat decât crede majoritatea, ținând cont de trăinicia influenței capitalului străin în România. Apoi, aceasta ar fi în nesustenabilă atât pentru o țară care are nevoie de o dezvoltare industrială serioasă, cât și pentru una matură economic, căci comerțul este mereu necesar pentru un stat, cel puțin pentru furnizarea acelor mărfuri necesare lui, dar care nu pot fi realizate pe măsura nevoilor în plan intern.
Prin toate cele expuse ne-am lămurit că în vreme de război investițiile nu se opresc, și nici măcar nu scad, ci sunt îndreptate masiv înspre anumite ramuri și mai ales înspre anumite noi piețe. Am văzut că ele nu sunt nici întâmplătoare, ci urmăresc profitul și resursele din alte părți, iar conflictele inter-imperialiste aflate în desfășurare fac ca influxul de capital să crească în țările nou-subordonate sau subordonate mai tare.
În timp ce românii au fost condamnați la austeritate, la un trai din ce în ce mai greoi, burghezia română este sfidător de ipocrită făcând cheltuielile enorme pe lucruri ce nu sunt de interes imediat pentru proletariat și, ba mai mult, permițând burgheziei străine (europene, americane, chineze, ucrainene) să facă fix același lucru în țara noastră. Și face acestea ținând tot felul de discursuri despre necesitatea redresării economiei, despre nevoia de menținere a liniei pro-occidentale sau despre pericolul unei cutare invazii. Burghezia noastră ori nu știe ce face, ori crede că îi poate prosti pe muncitori la nesfârșit.
Comuniștii nu pot fi de acord cu aceste lucruri. Nici cu războiul imperialist care produce suferință pentru proletariatul de pretutindeni și care vinde tot mai mult din țările proprii către străini, nici cu anarhia în producție, reprodusă de acesta. Dar ambele sunt consecința aceluiași lucru — al capitalismului sălbatic care face tot ce poate pentru supraviețuire, și împotriva căruia trebuie să ne îndreptăm forțele. O dezvoltare reală a societății poate fi realizată doar de către proletariatul care ia puterea în mâinile sale și care înțelege că economia planificată, dezvoltarea industriei proprii și nevoile muncitorilor nu sunt deloc lucruri de neglijat doar pentru un profit mai mare.
Dacă îți dorești să te implici pentru a schimba societatea în interesele proletariatului, te așteptăm alături de noi! Sunt deschise din nou înscrierile pentru CTM (Cursul Tinerilor Marxiști)!