24.09.2024 | timp de lectură: ≈ 34 min. | vizualizări:

Istoria „bolșevicului” Troțki. Partea 1 (1903–1907)

Categorie: Politică

Cuprins

Această lucrare este prima parte din seria de articole despre istoria lui Troțki și despre atitudinea lui Lenin față de Troțki. Astăzi, troțkiștii afirmă că Troțki a fost din totdeauna de partea lui Lenin, sau, cel puțin, a ajuns să fie de partea lui Lenin, și să fie „cel mai bun bolșevic!” Acest lucru nu este adevărat, este pur și simplu fals. Întreaga istorie a lui Troțki este o istorie de șovăieli, de calomnie împotriva lui Lenin la orice oportunitate, de apărare fermă a pozițiilor anticomuniste în discuțiile cu Lenin, ș.a.m.d.

„Flecarul” Troțki îl chinuia pe Lenin cu prostiile sale până la moartea acestuia, iar după moartea lui Lenin, Troțki a „descoperit” că era din totdeauna de partea lui (uitând că avea dezbateri înflăcărate antagonistice cu Lenin chiar cu câteva luni înainte ca starea de sănătate a acestuia să devină prea grea pentru ca acesta să-și poată continua lupta activă). Împotriva acestor iluzii și minciuni din partea troțkiștilor — inamicilor eterni ai întregii muncitorimi — se îndreaptă această serie de articole.

1. Cel de-al doilea congres al partidului

În august 1903 a avut loc cel de-al doilea congres al PSDMR (Partidul Social Democrat al Muncii din Rusia). Acesta conținea următoarele grupări:

„iskriștii” (majoritatea);
„economiștii” (Rabocee Delo);
cei din Bund;
grupa ziarului „Muncitorul din sud”.

În prima parte a congresului, iskriștii luptau unit împotriva oportuniștilor deschiși (economiștilor și celor din Bund) și împotriva grupului șovăitor („Muncitorul din sud”). Totuși, când s-a trecut la probleme organizaționale (statutul partidului, componența Comitetului Central și Organului Central de presă) și tactice (atitudinea față de liberali), iskriștii s-au împărțit în două. Majoritatea erau de partea lui Lenin și Plehanov. Minoritatea celor din Iskra, ghidată de Martov, Axelrod și Troțki, au intrat în bloc cu aripa dreaptă a congresului. Aceștia și-au exprimat opoziția față de măsurile organizaționale și planurile majorității iskriștilor.

Lupta principală era dusă în jurul problemei statutului partidului. Cine putea fi membru al partidului? Lenin spunea: cel care intră în vreuna din organizațiile partidului, care muncește cu adevărat în partid. Lenin avea nevoie de un partid puternic, unitar, care ar fi capabil să conducă lupta revoluționară a proletariatului. Martov considera că Lenin impune cerințe prea înalte pentru membrii partidului. Martov și Axelrod aveau nevoie de un partid în care, referitor la activiști, se afirmă: cantitate peste calitate. Axelrod propunea ca membrii partidului să fie și oamenii care nu pot munci, care sunt doar simpatizanți, care doar doresc să se alăture. Ei ziceau: „Dacă un muncitor bătrân nu se poate implica în munca de partid, dar este simpatizant și îl poate ajuta material, de ce să nu fie și el membru al partidului?” Este clar că în scenariul propus de Martov și Axelrod, partidul ar fi prea dezorganizat pentru a duce o luptă militantă în revoluție.

Troțki a trecut complet de partea lui Martov–Axelrod. Acesta îi apăra pe Martov și Axelrod în maniera lui tipică, făcând mici obiecții la lucruri nesemnificative, fără să (dorească să) înțeleagă esențialul:

„Am fost foarte mirat atunci când tov. Plehanov a propus să votăm pentru formula tovarășului Lenin. Eu nu știam că împotriva oportunismului e posibil să faci un statut magic. Eu cred că oportunismul este creat de cauze mai complexe… Eu nu îi ofer statutului o însemnătate mistică, și nu cred că acesta va mișca centrul de greutate al muncii noastre înspre o grădină de minimă cooperare studențească.”

Evident că statutul însuși nu are un caracter mistic, și Lenin înțelegea asta. Dar când statutul rău (al lui Martov) era apărat atât de militant de oameni împotriva statutului bun (al lui Lenin), când jumătate de congres (minoritatea iskriștilor plus toți anti-iskriștii) apăra statutul care deschidea larg ușile partidului pentru elemente neproletare, șovăitoare și inactive, atunci problema statutului se transformă într-o problemă politică despre baza socială și însuși caracterul partidului. Troțki nu a înțeles însemnătatea construcției corecte a partidului.

Iată ce a spus Lenin referitor la cuvintele lui Troțki despre problema statutului:

„Troțki n-a înțeles deloc ideea fundamentală a tov. Plehanov și de aceea în raționamentele sale a ocolit miezul chestiunii. El a vorbit despre intelectuali și muncitori, despre punctul de vedere de clasă și despre mișcarea de masă, dar a scăpat din vedere o problemă esențială: restrânge oare formula mea noțiunea de membru de partid, sau o lărgește? Dacă și-ar fi pus această întrebare, el și-ar fi dat ușor seama că formula mea restrânge această noțiune, în timp ce formula lui Martov o lărgește, ea deosebindu-se (după expresia justă a lui Martov însuși) prin «elasticitate». Or, este cert că într-o perioadă a vieții de partid ca aceea prin care trecem acum, tocmai «elasticitatea» deschide porțile tuturor elementelor confuze, șovăielnice și oportuniste. Pentru a infirma această concluzie simplă și evidentă, ar trebui să se dovedească că asemenea elemente nu există; tov. Troțki însă nici nu s-a gândit la așa ceva. De altfel, acest lucru nici nu poate fi dovedit, căci toată lumea știe că sunt destule elemente de acest fel, că ele există și în sânul clasei muncitoare. Păstrarea fermității liniei și a purității principiilor partidului devine tocmai acum un lucru cu atât mai imperios cu cât partidul, restabilindu-și unitatea, va primi în rândurile sale foarte multe elemente nestatornice, al căror număr va crește pe măsură ce va crește partidul. Tov. Troțki a dat dovada de o înțelegere foarte greșită a ideii fundamentale a cărții mele «Ce-i de făcut?» atunci când a spus că partidul nu este o organizație conspirativă (această obiecție mi-au făcut-o și mulți alții). El a uitat că în cartea mea eu propun o serie întreagă de organizații de tip diferit, începând de la cele mai conspirative și mai înguste și terminând cu organizațiile relativ largi și «libere» (lose). El a uitat că partidul trebuie să fie doar detașamentul de avangardă, conducătorul masei uriașe a clasei muncitoare, care în întregime (sau aproape în întregime) activează «sub controlul și conducerea» organizațiilor de partid, dar care nu face parte în întregime și nu trebuie sa facă parte în întregime din partid.

Într-adevăr, priviți la ce concluzii ajunge tov. Troțki datorită greșelii sale fundamentale. El ne spunea aici că, dacă rânduri și rânduri de muncitori ar fi arestați și toți acești muncitori ar declara că nu fac parte din partid, ciudat ar mai arăta partidul nostru! Nu cumva dimpotrivă? Nu este oare ciudat raționamentul tovarășului Troțki? El consideră drept regretabil ceea ce pe orice revoluționar cât de cât experimentat nu ar putea decât să-l bucure. Dacă s-ar constata că sute și mii de muncitori arestați pentru greve și demonstrații nu sunt membri ai organizațiilor de partid, aceasta ar dovedi doar că organizațiile noastre sunt bune, că noi ne îndeplinim sarcina, și anume aceea de a face ca un cerc mai mult sau mai puțin restrâns de conducători să lucreze în mod conspirativ și de a atrage în mișcare o masă cât mai largă.” (1)

Lenin a oferit o caracteristică multilaterală celui de-al doilea congres al partidului și a grupărilor reprezentate în acesta în lucrarea sa din 1904, „Un pas înainte, doi pași înapoi”. Lenin vorbește în principal despre Martov, Axelrod și Plehanov (care, între timp, a trecut de partea menșevicilor). Lenin a vorbit despre greșeala lui Troțki într-o notiță de subsol. După ce a evidențiat în text că formularea lui Martov conține în sine „idei greșite în stare să ducă la dezorganizare” și „raționamente oportuniste”, Lenin spune în notiță:

„Printre aceste raționamente, care apar în mod inevitabil atunci când se fac încercări de a motiva formula lui Martov, se numără îndeosebi fraza tov. Troțki (pag. 248 și 346) cum că «oportunismul este generat de cauze mai complexe (sau: este determinat de cauze mai profunde) decât un punct sau altul din statut; el este generat de nivelul relativ de dezvoltare al democrației burgheze și proletariatului»… Aici nu interesează dacă anumite puncte din statut ar putea genera manifestări de oportunism; ceea ce importă aici e să făurim cu ajutorul lor o armă, mai mult sau mai puțin ascuțită, împotriva oportunismului. Cu cât cauzele lui sunt mai adânci, cu atât această armă trebuie să fie mai ascuțită. De aceea, a justifica prin «cauzele adânci» ale oportunismului o formulare care-i deschide porțile înseamnă a da dovadă de codism de cea mai pură speță. Când tov. Troțki era împotriva tov. Liber, el înțelegea că statutul exprimă «neîncrederea organizată» a întregului față de parte, a detașamentului de avangardă față de detașamentul înapoiat; dar când tov. Troțki a trecut de partea lui Liber, el a uitat acest lucru și a început chiar să justifice prin «cauze complexe», prin «nivelul de dezvoltare al proletariatului» etc. slăbiciunea și inconsecvența proprie felului în care noi organizăm această neîncredere (față de oportunism).

Un alt argument al tov. Troțki: «Tineretului intelectual organizat într-un fel sau altul îi este mai ușor să se înscrie (subliniat de mine) în listele partidului». Exact. Tocmai de aceea păcătuiește prin ambiguitate intelectualistă formularea care permite chiar și elementelor neorganizate să se declare membri de partid, iar nu formularea mea, care exclude dreptul de a «se înscrie» în liste.

Tov. Troțki spune că, dacă Comitetul Central «nu recunoaște» organizațiile de oportuniști, aceasta se explică numai prin caracterul persoanelor care le compun, și că din moment ce aceste persoane, ca individualități politice, sunt cunoscute, înseamnă că nu sunt periculoase, deoarece pot fi îndepărtate printr-un boicot general al partidului. Acest lucru e adevărat numai în cazurile când cineva trebuie să fie îndepărtat din partid (și nici atunci nu e decât pe jumătate adevărat, deoarece un partid organizat îndepărtează prin vot, și nu prin boicot). Dar e întru totul neadevărat în cazurile, mult mai frecvente, în care e lipsit de sens să se ia măsuri de îndepărtare și e de ajuns să se ia măsuri de control. În vederea controlului, în anumite condiții Comitetul Central poate în mod deliberat să includă în partid o organizație care nu e întru totul sigură, dar care e capabilă să activeze, pentru a o pune astfel la încercare, pentru a încerca s-o îndrumeze pe calea adevărului, pentru a paraliza prin conducerea lui devierile ei parțiale etc. O asemenea de includere nu este periculoasă dacă în genere «înscrierea» în listele partidului nu este admisă. O asemenea includere va fi adesea folositoare pentru exprimarea (și discutarea) deschisă, controlată, făcută cu simț de răspundere, a unor concepții greșite și a unei tactici greșite.

«Dar dacă definițiile juridice trebuie să corespundă relațiilor reale, formula tov. Lenin trebuie să fie respinsă», spune tov. Troțki, vorbind din nou ca un oportunist. Relațiile reale nu sunt moarte, ci trăiesc și se dezvoltă. Definițiile juridice pot corespunde dezvoltării progresive a acestor relații, dar (dacă nu sunt bune) pot «corespunde», de asemenea, unui regres sau unei stagnări. Acesta din urmă este tocmai «cazul» tov. Martov.” (2)

Iată cum îl caracteriza Lenin pe Troțki în următorul deceniu:

„La sfârșitul anului 1903, Troțki devine un menșevic fervent, adică o șterge de la iskriști și se duce la «economiști»; el declară că «între ‘Iskra’ veche și cea nouă este o prăpastie». În 1904–1905, el pleacă de la menșevici și adoptă o poziție șovăitoare: ba colaborează cu Martînov («economist»), ba proclamă lozinca absurdă, stângistă a «revoluției permanente». În 1906–1907, el se apropie de bolșevici, iar în primăvara anului 1907 se declară solidar cu Rosa Luxemburg.

În perioada de destrămare, după îndelungi șovăieli «nefracționiste», el cotește din nou spre dreapta și în august 1912 face bloc cu lichidatorii. Acum îi părăsește din nou, dar nu face în fond altceva decât să repete ideile lor.”

Astfel, putem vedea că Troțki era un fracționar și un element șovăitor de la bun început. Unii troțkiști vor reproșa că acesta s-ar fi schimbat în perioada care urma, însă istoria reală a lui Troțki contrazice direct aceste afirmații. Chiar și în 1917, când el a intrat în partidul bolșevic, acesta afirma că intră în partidul bolșevic doar pentru că partidul s-a „debolșevizat”. Astfel, dacă troțkiștii vor să afirme că Troțki era un bolșevic, aceștia vor fi nevoiți să condamne toată istoria bolșevismului înainte de 1917, ar trebui să aleagă doar cei 10 ani în care Troțki era membru al partidului, adică 1917–1927. Totuși, după cum vom vedea în următoarele părți, chiar și în partidul „debolșevizat”, Troțki iarăși luptă împotriva liniei partidului, preluând poziții șovăitoare asupra diverselor lucruri, din nou și din nou.

2. Lupta în jurul „Iskrei”

Cel de-al doilea congres a ales doi reprezentanți în organele centrale ale partidului prin vot majoritar:

Rozanov (Popov) în Comitetul Central.
Martov în Organul Central, care ar fi compus, astfel, din Lenin, Plehanov și Martov.

Menșevicii nu erau de acord cu faptul că doar doi dintre reprezentanții lor vor fi în organele conducătoare ale partidului. Acestora nu le plăcea faptul că minoritatea din partid (menșevicii) vor fi reprezentați ca o minoritate în organele centrale ale acestui partid!

Menșevicii au boicotat organele centrale, Martov și Rozanov refuzând să participe în acestea, deși erau aleși de Congres. Congresul a ales ca în OC să fie 3 oameni: Lenin, Plehanov și Martov. Astfel puterea în OC i-ar aparține majorității din Congres, bolșevicilor. Menșevicii cereau includerea în OC a oamenilor care nu erau aleși de către Congres: Martov, Axelrod, Starover, Zasulici. În acest caz, puterea în OC i-ar aparține minorității din Congres, menșevicilor.

Pentru a lupta împotriva bolșevicilor, a fost organizată o adunare a celor 17 menșevici care erau în Geneva în septembrie 1903. Această adunare a creat o rezoluție, prima parte a căreia a fost scrisă de Troțki, a doua parte fiind scrisă de Martov.

Iată ce vedem în prima parte a rezoluției:

„La cel de-al doilea Congres al partidului nostru a apărut clar și, pe alocuri, victorios tendința de a schimba drastic tacticile anterioare ale Iskrei și de a consacra legal puterea noii edituri…

Această tendință s-a concretizat în înființarea Consiliului, care a fost doar un mecanism de transfer al puterii administrative a noii edituri a Iskra și un instrument de control al acesteia asupra Comitetului Central…

… O astfel de metodă va duce inevitabil la scindarea partidului în, pe de o parte, o organizație centrală închisă, aleasă într-un mod unilateral și, pe de altă parte, într-o masă largă fără direcție de muncitori social-democrați…

… Victoria formală a tendinței «stării de asediu», fixată de componența aleasă artificial a Comitetului Central, editurii Organului Central și a Consiliului, înseamnă nimic altceva decât lichidarea completă a luptei ideologice înăuntrul partidului și înlocuirea acesteia cu niște evenimente administrative…

… O astfel de organizare a instituțiilor superioare ale partidului este adaptată, așa cum a fost formulată la Congres, pentru aplicarea strictă a tacticii «stării de asediu», a cărei introducere a fost ruperea de acele forțe literare și practice care au jucat un rol conducător înainte de Congres și care au luptat împotriva noului curs la Congres, a căror aplicare imediată nu poate duce decât la metode de excomunicare, excludere și retrogradare, în loc de munca mai dificilă, dar numai pozitivă, de influență sistematică organizațională și ideologică…

Considerăm că este obligatoriu din punct de vedere moral și politic să purtăm o luptă practică și organizatorică activă, cu aplicarea tuturor măsurilor care, fără a ne plasa în afara partidului și fără a compromite nici partidul însuși, nici ideile instituțiilor sale centrale, ne pot duce, în cel mai scurt timp posibil, la o astfel de schimbare în componența instituțiilor superioare ale partidului, care să-i permită să lucreze liber la educația ideologică și organizațională a partidului.”

În partea rezoluției care îi aparținea lui Martov vedem măsurile practice propuse pentru lupta cu bolșevicii. Pe lângă altele, vedem următoarele măsuri în privința „Iskrei”:

„În ceea ce privește O.C. în forma sa actuală, opoziția întreprinde un boicot sub forma refuzului de a coopera în orice fel, a refuzului de a ajuta la livrarea de materiale etc.”

Această rezoluție a fost publicată pentru prima dată la 20 ani după scrierea ei, în „Scrisorile lui P.B. Axelrod și I.V. Martov”, publicate în Berlin de către menșevici.

Vedem astfel, că primul document fracționar menșevic a fost scris, în partea lui principială, de L. Troțki. Acest document este tipic pentru menșevism și în acest document Troțki și-a formulat întreaga tactică fracționară pentru restul vieții sale: „să purtăm o luptă practică și organizatorică activă, cu aplicarea tuturor măsurilor care, fără a ne plasa în afara partidului […] ne pot duce, în cel mai scurt timp posibil [la scopurile noastre fracționare]”.

Atragem atenția la cum vede Troțki rolul partidului: toată munca de partid se reduce la „educația ideologică și organizațională a partidului”. Troțki nu înțelege rolul de conducător și de organizator al partidului. El nu își dorește un astfel de partid. Lui Troțki îi pare că un partid care organizează și conduce este un partid ce folosește „metode de excomunicare, excludere și retrogradare”, el crede că un partid leninist „consacră legal puterea” conducătorilor săi. Troțki (și menșevicii) nu înțelegeau că partidul care dorește să conducă lupta istorică a proletariatului trebuie să unească, să lege instituțiile sale centrale și locale. Pentru a atinge aceste scopuri „ruperea de acele forțe literare și practice care au jucat un rol conducător înainte de Congres” era necesară, fiindcă acele forțe literare și practice s-au dovedit a fi incompetente să conducă un partid cu adevărat revoluționar.

De ce majoritatea de la Congres, condusă de Lenin, nu i-a ales pe Troțki, Axelrod, Starover, Zasulici ș.a. în organele de conducere, în CC și OC? Deoarece această majoritate a fost capabilă să depisteze oportunismul lor organizațional, a înțeles că aceștia nu știu despre rolul și sarcinile partidului în revoluția care vine. Lenin dorea să încheie etapa de cerc definitiv, creând un partid centralizat, un partid capabil de luptă. Acțiunile simple de bază întreprinse de Lenin pentru a atinge acest scop au fost văzute de Troțki ca un fel de „centralism nefiresc”. Troțki și prietenii lui menșevici simțeau o ură adevărată față de faptul că organele centrale primesc mai multă putere, deși aceasta era necesară pentru construcția de partid. Minoritatea contrapunea acestui „centralism nefiresc” idei mic-burgheze de „autonomie” a grupurilor de studiu și organizațiilor locale. Troțki nu ajuta, ci încetinea progresul și dezvoltarea partidului, încercând să-l păstreze la etapa de cerc, prin care organizația deja trecuse, care era deja în spate.

De la bun început, Troțki demonstrează caracteristici anarhiste, fiindcă se opune irațional unei necesități, iar, în comparație cu frazele antiautoritare ale lui Bakunin din cadrul primei Internaționale, frazele lui Troțki au numai, posibil, o culoare un pic mai roșie, fiind însă identice în conținut.

Aceste poziții organizaționale de-ale lui Troțki nu s-au schimbat în perioada întregii lui vieți și activități. În orice lucrare de-a lui Troțki în care acesta vorbește despre probleme organizaționale se expun poziții care nu sunt diferite esențial de acestea. Troțki niciodată nu a fost bolșevic și nici nu a încercat să fie.

Să ne întoarcem, totuși, la problema „Iskrei”. În faimoasa sa lucrare „Un pas înainte, doi pași înapoi”, Lenin expune un caz din lupta în jurul „Iskrei” astfel:

La 6 octombrie, Plehanov și cu mine am adresat tuturor vechilor redactori ai „Iskrei”, precum si unuia dintre colaboratorii ei, tov. Troțki, o scrisoare oficială cu următorul cuprins:

„Stimați tovarăși! Redacția Organului Central consideră de datoria sa să-și exprime oficial regretul că refuzați să colaborați la «Iskra» și la «Zarea». În pofida repetatelor noastre invitații la colaborare, pe care vi le-am adresat chiar îndată după Congresul al II-lea al partidului și pe care le-am repetat de nenumărate ori după aceea, n-am primit nici un articol de la dv. Redacția Organului Central consideră că n-a determinat cu nimic refuzul dv. de a colabora. E de la sine înțeles că nici un resentiment de ordin personal nu trebuie să constituie o piedică pentru activitatea dv. la Organul Central al partidului. Dacă însă refuzul dv. a fost determinat de unele divergențe de păreri între dv. și noi, considerăm că o expunere amănunțită a acestor divergențe ar fi cât se poate de utilă pentru partid. Mai mult chiar, considerăm că ar fi cât se poate de dorit ca adâncimea și caracterul acestor divergențe să fie lămurite cât mai curând în fața întregului partid, și anume în coloanele publicațiilor redactate de noi

După cum vede cititorul, nouă nici atunci nu ne era încă de loc clar dacă în acțiunile «minorității» precumpănește resentimentul de ordin personal sau dorința de a da organului (și partidului) o orientare nouă, care anume era acea orientare și în care anume privință urma să fie promovată. Eu cred că și astăzi chiar, dacă am pune 70 de experți să clarifice această problemă pe baza indiferent cărui material publicistic și a indiferent căror depoziții de martori, nici ei n-ar fi în stare să descurce vreodată acest ghem încâlcit. Nu știu dacă în genere ar putea fi descurcat vreodata ghemul încâlcit al unei ciorovăieli: trebuie ori să-l tai în două ori să te ții cât mai departe de el.

La scrisoarea din 6 octombrie, Axelrod, Zasulici, Starover, Troțki și Kolțov ne-au răspuns prin câteva rânduri în care arată că nu participă la activitatea «Iskrei» din momentul în care aceasta din urmă a trecut în mâinile noii redacții.” (3)

Unul din cele mai importante evenimente a luptei între fracțiuni în PSDMR s-a întâmplat la congresul Ligii din străinătate a social-democrației ruse. Majoritatea acestei Ligi a fost de acord cu minoritatea congresului al II-lea al PSDMR (menșevicii). Lenin s-a expus cu un raport. Troțki, împreună cu Leo Deutsch și alții a propus Ligii o rezoluție, conform căreia majoritatea din congres ar fi condamnată, iar poziția majorității ar fi respinsă. Într-o altă rezoluție, scrisă de Axelrod și Co., majoritatea congresului a fost învinuită de „centralism birocratic”, în utilizarea unui sistem „autocratico-birocratic de conducere a partidului”.

Deîndată după congresul Ligii, Plehanov a început să șovăie și a votat pentru întoarcerea vechilor redactori ai Iskrei în editură. Lenin declară că pleacă din editură. Astfel, editura Iskrei a fost supusă menșevicilor, minorității.

Troțki s-a dovedit a fi foarte activ în noua editură. În curând, publică lucrarea de care s-au dezis chiar și troțkiștii, care nu au înțeles însă că aceasta reflectă perfect esența anticomunistă a troțkismului. Este vorba de infama „Sarcinile noastre politice” (Our political tasks). În aceasta, Troțki oferă diverse caracteristici lui Lenin, precum „conducătorul aripei reacționare a partidului nostru”. Troțki, Martov, Axelrod ș.a. se făleau cu „noua” Iskra, spuneau că au eliberat-o de la opresiunea totalitară a lui Lenin, făcând-o esențial diferită de vechea Iskra. E adevărat că noua Iskra și vechea Iskra erau complet diferite. Iată ce spunea Lenin despre noua Iskra:

„Vechea «Iskra» propaga adevărurile luptei revoluționare. Noua «Iskra» propovăduiește banala maximă a intelepciunii practice cotidiene: fii conciliant și învoiește-te cu toată lumea. Vechea «Iskra» a fost organul ortodoxismului militant. Noua «Iskra» ne oferă o recrudescență a oportunismului, mai ales în problemele organizatorice. Vechea «Iskra» a binemeritat onoarea de a fi detestată atat de oportuniștii ruși, cât și de cei din Europa occidentală. Noua «Iskra» s-a «cumințit» și în curând nu-i va mai fi rușine de laudele cu care o coplesesc ultra-oportuniștii. Vechea «Iskra» mergea neabătut spre țel; la ea vorba nu se despărțea de faptă. La noua «Iskra» falsitatea lăuntrică a propriei sale poziții duce în mod inevitabil la ipocrizie politică, independent chiar de voința și de conștiința cuiva, oricare ar fi el. Ea tună și fulgeră împotriva spiritului de cerc, pentru a camufla victoria spiritului de cerc asupra spiritului de partid. Ea condamnă în mod fariseic sciziunea, ca și cum într-un partid cât de cât organizat, care-și merită cât de cât numele, s-ar putea imagina împotriva sciziunii un alt mijloc în afara de supunerea minorității față de majoritate. Ea proclamă necesitatea de a se ține seama de opinia publică revoluționară și, ascunzând laudele Akimovilor, se îndeletnicește cu meschine bârfeli împotriva comitetelor aripii revoluționare a partidului. Ce rușine! Cum au dezonorat ei vechea noastră «Iskra»!” (4)

3. „Excelenta broșură a lui Troțki”

Broșura lui Troțki „Sarcinile noastre politice”, publicată în noua „Iskra”, a fost caracterizată de Lenin ca o broșură „excelentă (din punctul de vedere al majorității)”. De ce ar fi numit-o „excelentă”? Deoarece aceasta a descris amănunțit viziunea menșevicilor, a explicat toate nuanțele pozițiilor lor, ușurând bolșevicilor sarcina de a demasca și de a critica menșevicii.

Centrul atenției pe atunci fu chestiunea organizațională. Iată ce scria Troțki despre aceasta:

„În genere, tactica noastră la momentul actual se reduce la domeniul tacticii politice. Noi, așa-numita «minoritate» nu ne creăm sarcini independente organizaționale; noi credem că cele mai urgente dintre aceste sarcini se rezolvă în procesul luptei politice însăși. În acest sens specific suntem într-adevăr «oportuniști în chestiuni organizaționale». Trebuie, totuși, să ținem minte că rigoarea în chestiunile organizaționale care este opusă oportunismului nostru nu e nimic decât cealaltă parte a monedei de miopie politică.”

Așadar, organizarea constantă nu este necesară pentru proletariat. Rolul principal îl au „tacticile politice”: platforma, lozincile, manifestele, declarațiile. Când va trebui, spune Troțki, proletariatul s-ar organiza el singur, sub lozincile noastre. „Cele mai urgente” sarcini organizaționale se rezolvă „în procesul luptei politice însăși” — iar Troțki trebuie doar să facă niște proclamații. Observați atitudinea arogantă a unui burghez intelectual: „Eu dau comenzi — muncitorii se gândesc singuri cum să le îndeplinească”. Această atitudine este complet opusă atitudinii lui Lenin, care dorea să-i organizeze pe muncitori, să îi ghideze și să îi conducă pe aceștia. Totuși, oare pot oamenii atât de „importanți” și „deștepți” ca Troțki să se ocupe cu lucruri mărunte precum organizarea constantă a proletariatului?

„Oricare ar fi stadiul mișcării la care ne surprinde revoluția, proletariatul, unit sub lozinci precise, va avea ceva de spus. În aceste condiții, revoluția însăși îl va împinge înspre unificarea lui politică.”

Așadar, logica lui Troțki este că revoluția, care i se pare ceva spontan și ceva ce poate „surprinde” avangarda proletariatului, îl va împinge singură pe proletariat înspre unificare politică! Fantastic, domnul Troțki trebuie doar să înainteze lozinci, să fie surprins când se întâmplă revoluția, și să continuie să înainteze lozinci, iar unificarea proletariatului va fi înfăptuită de „revoluția însăși”.

Broșura este cu adevărat excelentă, fiindcă dovedește că menșevicii nu au înțeles importanța organizării constante a proletariatului din partea avangardei sale. Proletariatul, după părerea lui Troțki, nu trebuia să se unească în jurul partidului său revoluționar, ci în jurul unor „lozinci precise”. Dar lozincile pot fi înaintate de orice jurnalist, iar campaniile pot fi organizate de orice grup de oameni. Dacă proletariatului îi este necesar să existe campanii și lozinci pentru ca acesta să se mobilizeze, atunci proletariatul nu are un rol conducător. Nefiind organizat, acesta depinde firește de lozinci și campanii. Fiind organizat, proletariatul nu depinde de lozinci, nu se unește în jurul acestora, pentru că el este deja unit în jurul partidului, ba chiar își înaintează el însuși propriile lozinci. Mai mult, întocmai proletariatul este cel care înfăptuiește aceste lozinci, datorită faptului că este organizat. Astfel, tactica lui Troțki nu ar ajuta proletariatul să fie conducător, ci l-ar subordona burgheziei, aceasta controlând lozincile și campaniile.

Bolșevicii luptau pentru un partid unit și închegat, fiindcă ei îi destinau proletariatului rolul de hegemon, de conducător al revoluției. Menșevicii doreau să transfere burgheziei rolul conducător în revoluție, proletariatul fiind doar un stâlp de sprijin pentru aceasta. Chiar nu era nevoie pentru clasa muncitoare să își aibă propria organizație revoluționară, dacă tot ce trebuie să facă este să sprijine cadeții…

Dar poziția lui Troțki nu demonstra numai faptul că acesta este un oportunist menșevic care nu dorește să ghideze proletariatul spre lupta istorică împotriva țarismului și burgheziei. Pe lângă asta, poziția lui Troțki a demonstrat caracterul lui de intelectual burghez, căruia, din cauza „superiorității” sale, nu i se potrivesc ramurile stricte și „înguste” ale unei organizații proletare, care nu se poate subordona disciplinei, ș.a.m.d.

Subestimarea rolului problemelor organizaționale s-a dovedit a fi o trăsătură persistentă a lui Troțki. Această trăsătură s-a manifestat cel mai clar în discuția din iarna 1923–1924 (vezi broșura lui Troțki „Noul Curs”).

Lenin a criticat substanțial chestiunile scrise în „excelenta broșură” a lui Troțki în articolul său „Vorbele frumoase nu țin de cald”. Răspunzând unui muncitor menșevic, care cerea garanții că muncitorii vor fi într-adevăr incluși în comisii, Lenin scria:

„Ce garanție putem avea că revoluționarii, adunându-se laolaltă la congresul partidului, nu vor începe după aceea, de supărare că n-au fost aleși de congres, să spună în gura mare că congresul a fost o încercare reacționară de a statornici concepțiile iskriste (Troțki, în broșura publicată sub îngrijirea celor din redacția noii «Iskre»), că hotărârile congresului nu au un caracter sacrosanct, că la congres n-au participat muncitori proveniți din masă? Ce garanții putem avea că hotărârea generală cu privire la formele și normele de organizare a partidului — hotărâre care poartă denumirea de statut organizatoric al partidului și care nu poate să existe altfel decât sub forma unui asemenea statut — nu va fi apoi călcată, de niște oameni lipsiți de caracter, în acea parte a ei care nu le este pe plac, sub pretextul caracterului birocratic și formalist pe care-l au niște lucruri cum sunt statutele? Ce garanții putem avea că cei care au călcat regulile de organizare adoptate în comun nu vor începe apoi să spună că organizarea este un proces, că ea este o tendință, este o formă care merge în pas cu conținutul și că, de aceea, este absurd și utopic să ceri respectarea regulilor de organizare?” (5)

4. Despre fraza „revoluționară”

În 1905, Troțki formulează (împreună cu Parvus) teoria „revoluției permanente”. În ce consta această teorie? Rolul conducător îi va aparține proletariatului, iar în țară nu există democrație burgheză. Țărănimea și intelectualii nu vor fi o forță semnificativă în revoluție. De aici urmează că răscoala victorioasă poate duce doar la un guvern proletar și socialist, care va începe îndată să înfăptuiască socialismul.

Dar, scria Troțki în broșura lui „Rezultate și prospecte”, „fără sprijinul de stat direct al proletariatului european, clasa muncitoare din Rusia nu poate rămâne la putere și nu poate transforma dominația sa temporară într-o dictatură socialistă durabilă” (subliniat de Troțki). Ce ne facem atunci? Troțki răspunde:

„În cazul în care proletariatul rus va ajunge la putere, fie și numai ca rezultat al unei conjuncturi temporare de circumstanțe în revoluția noastră burgheză, acesta se va confrunta cu ostilitatea organizată a reacțiunii mondiale și, pe de altă parte, va găsi o disponibilitate din partea proletariatului mondial de a-i oferi sprijin organizat.

Lăsată la propriile resurse, clasa muncitoare din Rusia va fi în mod inevitabil zdrobită de contrarevoluție în momentul în care țărănimea îi va întoarce spatele. Ea nu va avea altă alternativă decât să lege soarta regimului său politic și, prin urmare, soarta întregii revoluții ruse, de soarta revoluției socialiste din Europa. Acea putere politică colosală de stat care i-a fost conferită de o conjunctură temporară de circumstanțe în revoluția burgheză rusă va fi aruncată în balanța luptei de clasă din întreaga lume capitalistă. Cu puterea de stat în mâini, cu contrarevoluția în spate și reacțiunea europeană în față, va trimite tovarășilor săi din întreaga lume vechiul strigăt de mobilizare, care de data aceasta va fi un apel pentru ultimul atac: Muncitori din toate țările, uniți-vă!”

Ce frază „revoluționară”, ce foc! Iată împotriva căror fraze „revoluționare” lupta constant Lenin. Esența problemei constă în faptul că Troțki nu înțelegea rolul țărănimii, că nu o vedea ca una dintre forțele principale din spatele revoluției burgheze, nu o vedea ca un aliat al proletariatului. Pentru Troțki, proletariatul era pe cont propriu, fără nimeni să-l ajute, acesta neavând aliați în Rusia. De aici și a apărut „teoria” revoluției permanente, în esență o teorie a disperării absolute. „Cu puterea de stat în mâini, cu contrarevoluția în spate și reacțiunea europeană în față”… Asta este disperare. În astfel de condiții, „apelul pentru ultimul atac” este apelul disperat, fără nădejde. Într-adevăr, dacă țărănimea „i-a întors spatele” proletariatului în condițiile în care nu există revoluție în Europa, dar există „contrarevoluția în spate și reacțiunea europeană în față”, atunci ce mai poate salva revoluția?

Ignorând țărănimea revoluționară, din cauză că doar ignorând-o schema lui Troțki ar avea sens, Troțki încerca să sară peste revoluția burghezo-democratică. Ca și oricărui deviaționist, lui îi era prea frică de dificultăți, lui i-ar fi fost prea neplăcut să muncească pentru înfăptuirea mai întâi a revoluției burghezo-democratice, fiindcă nu ar fi destul de „revoluționar” asta! Autocrația se distruge, guvernul proletar ajunge la putere… Nu s-a ratat vreo etapă în această schemă? Ba da. Acest fel de sărituri peste etapele necesare de dezvoltare erau criticate cel mai aspru de Lenin și bolșevici. Guvernul care apare după guvernul autocratic țarist nu poate fi unul muncitoresc, fiindcă sarcinile revoluției burghezo-democratice, sarcinile necesare pentru revoluția proletară, nu au fost încă îndeplinite. Proletariatul va ajunge la un guvern socialist abia după ce vor fi îndeplinite sarcinile revoluției burghezo-democratice. Numai după asta revoluția se va transforma într-una proletară — așa cum a fost și în 1917. Mai întâi era revoluția din februarie, apoi revoluția din octombrie. Cea din februarie era burghezo-democratică, cea din octombrie era socialistă.

„Câteva luni de dictatură revoluționară a proletariatului și a țărănimii vor aduce mai mult decât decenii de pașnică și abrutizantă atmosferă de stagnare politică… În condițiile dictaturii revoluționar-democratice vom mobiliza zeci de milioane de oameni din rândurile sărăcimii de la orașe și de la sate, vom face din revoluția politică rusă prologul revoluției socialiste europene.” (6)

Așa scria Lenin în martie 1905. Viziunea lui Lenin era că revoluția rusă va fi prologul revoluției europene. Viziunea lui Troțki, pe de altă parte, era că revoluția europeană va salva revoluția rusă. Două viziuni complet și fundamental opuse.

Criticând pozițiile lui Parvus–Troțki, Lenin scria în 1905:

„La fel de greșite sunt… tezele lui Parvus că «în Rusia guvernul revoluționar provizoriu va fi un guvern al democrației muncitorești», că «dacă social-democrația se va afla în fruntea mișcării revoluționare a proletariatului rus, acest guvern va fi un guvern social-democrat», că guvernul provizoriu social-democrat «va fi un guvern unitar, cu o majoritate social-democrată». Așa ceva e cu neputință dacă avem în vedere nu episoade întâmplătoare, trecătoare, ci o dictatură revoluționară cât de cât durabilă, cât de cât capabilă să lase o urmă în istorie. Așa ceva e cu neputință, pentru că numai o dictatură revoluționară care se sprijină pe imensa majoritate a poporului poate fi cât de cât trainică (desigur nu în mod absolut, ci relativ). Proletariatul rus însă constituie în momentul de față minoritatea populației din Rusia. El poate deveni o majoritate uriașă, covârșitoare, numai unindu-se cu masa semiproletarilor, a semiproprietarilor, adică cu masa sărăcimii mic-burgheze de la orașe și de la sate. Iar această compoziție a bazei sociale a dictaturii revoluționar-democratice, care este posibilă și de dorit, se va răsfrânge, desigur, și asupra componenței guvernului revoluționar, va impune ca în acest guvern să intre, poate chiar într-un număr precumpănitor, cei mai diferiți reprezentanți ai democrației revoluționare. Ar fi extrem de dăunător să ne facem vreo iluzie în această privință.

Dacă flecarul de Troțki scrie acum (din păcate, alături de Parvus) că «preotul Gapon s-a putut ivi o singură dată», că «nu este loc pentru un al doilea Gapon», aceasta se datorește exclusiv faptului că e flecar. Dacă în Rusia n-ar fi loc pentru un al doilea Gapon, n-ar fi loc la noi nici pentru o revoluție democratică cu adevărat «mare», care să meargă până la capăt. Pentru a putea deveni mare, pentru a putea reedita anii 1789–1793, iar nu anii 1848–1850, și pentru a-i depăși, ea trebuie să ridice la viață activă, la eforturi eroice, la «creație istorică temeinică» mase uriașe, să le ridice dintr-o beznă cumplită, dintr-o umilință fără seamăn, dintr-o stare de nemaipomenită sălbăticire și totală abrutizare. Ea le și ridică și va reuși să le ridice definitiv; însuși guvernul prin împotrivirea lui convulsivă înlesnește aceasta, dar e de la sine înțeles că nici vorbă nu poate fi de o conștiință politică matură, de o conștiință social-democrată a acestor mase și a numeroșilor lor lideri ridicați «spontan» din rândurile poporului și chiar ale țărănimii. Ele nu pot deveni dintr-o dată social-democrate, fără să treacă printr-o serie de încercări revoluționare, și nu pot nu numai pentru că sunt neștiutoare (revoluția, repetăm, luminează mințile cu o repeziciune uimitoare), ci și pentru că situația lor de clasă se deosebește de cea a proletariatului, pentru că în momentul de față logica obiectivă a dezvoltării istorice pune în fața lor sarcinile revoluției democratice și nicidecum ale celei socialiste.

La această revoluție proletariatul revoluționar va participa cu toată energia, respingând fără ezitare jalnicul codism al unora și frazeologia revoluționară a altora, introducând în vârtejul amețitor al evenimentelor orientare și conștiință de clasă, mergând înainte cu fermitate și curaj, fără a se teme de dictatura revoluționar-democratică, ci dorind-o cu pasiune, luptând pentru republică și libertate republicană deplină, pentru reforme economice radicale, spre a-și crea astfel o arenă de luptă pentru socialism cu adevărat largă și cu adevărat demnă de secolul al XX-lea.” (7)

5. Congresul de la Londra

La congresul de la Londra (mai 1907), Troțki stătea pe o poziție de „centru” (șovăitoare). Bolșevicii și menșevicii aveau voturi aproximativ egale la congres. De aceea, problema acceptării rezoluției bolșevicilor sau rezoluției menșevicilor era în mâinile grupurilor naționale (polonezii, letonii) și a grupului de „centru”.

Cea mai importantă problemă la congres era problema subordonării fracțiunii parlamentare. Vorbitorul acestei fracțiuni, Tsereteli, spunea la congres: „nu putem lupta pentru libertate fără a colabora într-o măsură oarecare cu democrația burgheză” (a se citi: cu cadeții, liberali reacționari din Rusia). Lenin a caracterizat această teză drept revizionism curat. El învinuia fracțiunea de șovăieli politice. Poziția lui Troțki este descrisă, în parte, de observația pe care Lenin a făcut-o în timpul discursului său la congres:

„Și acum câteva cuvinte despre Troțki. El a vorbit în numele «centrului», exprimând vederile Bundului. El ne-a criticat cu vehemență pentru că am prezentat o rezoluție «inacceptabilă» și ne-a amenințat de-a dreptul cu sciziunea, cu retragerea de la congres a fracțiunii din Dumă, pe care am fi jignit-o prin rezoluția noastră. Subliniez aceste cuvinte. Vă rog insistent să recitiți cu atenție rezoluția noastră.

Să consideri o jignire constatarea calmă a unor greșeli fără nici un fel de cuvinte aspre de mustrare, să folosești acest pretext pentru a amenința cu sciziunea nu este oare un lucru scandalos?? Oare aceasta nu arată boala de care suferă partidul nostru, teama de a-și recunoaște greșelile? teama de critică a fracțiunii din Dumă?

Chiar numai faptul că a fost cu putință să se pună problema în felul acesta arată că în partidul nostru există ceva nepartinic. Acest ceva nepartinic constă în relațiile dintre fracțiunea din Dumă și partid. Fracțiunea din Dumă trebuie să fie mai partinică, mai strâns legată de partid, mai subordonată întregii munci proletare. Atunci vor dispărea lamentările pe tema jignirii și amenințările cu sciziunea.

Când Troțki a spus: rezoluția voastră inacceptabilă împiedică promovarea ideilor voastre juste, i-am strigat: «în cazul acesta prezentați rezoluția voastră!» Troțki a răspuns: nu, mai întâi să vă retrageți voi rezoluția.

Ce părere aveți despre poziția «centrului»? Pentru o greșeală («lipsă de tact») săvârșită de noi (după părerea lui Troțki), el pedepsește întregul partid, lipsindu-l de expunerea «plină de tact» a acelorași principii așa cum o concepe el! De ce n-a fost adoptată rezoluția voastră? ne vor întreba tovarășii din organizațiile locale. Pentru că centrul s-a supărat pe rezoluție și de supărare a refuzat să-și expună principiile!! Aceasta nu este o poziție principială, ci expresia lipsei de principii a centrului.”

A fi continuat…

Note

V.I. Lenin. Opere complete, vol. 7, pp. 281–282.
Ibid., vol. 8, subsolul pp. 259–260.
Ibid., pp. 342–343.
Ibid., pp. 402–403.
Ibid., vol. 9, p. 163.
Ibid., vol. 10, pp. 30–31.
Ibid., pp. 17–19.