18.02.2023 | timp de lectură: ≈ 57 min. | vizualizări:

Din istoria mișcării de stânga

Categorie: Politică

Cuprins

În Rusia de astăzi (nota CȘ: articolul de față este o traducere a publicației rusești a organizației noastre, Știința Marxistă), numărul persoanelor care se autointitulează de stânga este în creștere. O parte dintre aceste persoane se consideră anarhiști, altele comuniști, altele social-democrați, iar altele feministe. Lista poate continua la nesfârșit, însă imaginea tuturor acestor numeroase mișcări și organizații de stânga este, în prezent, cât se poate de rea.

Și nu doar echilibrul lor mintal ne stârnește serioase semne de întrebare. Întrebări ridică, în primul rând, teoria și practica lor, pe care ei le numesc, cu îndrăzneală, progresiste și pe care le flutură ca pe un stindard, fără a se sfii de critică. În acest moment istoric, când problema organizării unui partid comunist este extrem de arzătoare (1), cea mai mare îngrijorare o provoacă acei reprezentanți ai stângii care își afirmă apartenența la marxism, precum Uniunea Marxiștilor, a cărei experiență, de exemplu, a arătat că această organizație este o adunătură lipsită de chip a unor elemente oportuniste (2, 3), care, tocmai din cauza psihologiei lor mic-burgheze (4), nu învață din greșeli, ci doar contribuie activ la dezbinare.

În aceste condiții istorice, comuniștii nu trebuie doar să-și declare opoziția față de toate aceste organizații și alianțe antimarxiste, care se ascund în spatele unei măști roșii, ci și să aducă în prim-plan experiența istorică a mișcării de stânga, deoarece, în prezent, marea majoritate — fie intenționat, fie din necunoaștere — îi asociază pe comuniști cu mișcarea de stânga, deși istoria contrazice în totalitate această poziție. Scopul acestui articol este tocmai acela de a oferi o prezentare materialistă consecventă a stângii și de a scoate la lumină o serie de episoade din istoria ei seculară.

1. Originea termenului

Așadar, pentru început ar fi util să clarificăm originea noțiunilor de „stânga” și „dreapta”.

Cine sunt cei de stânga și cei de dreapta? Împărțirea între stânga și dreapta își are originea în perioada Marii Revoluții Burgheze Franceze din secolul al XVIII-lea, când în cadrul Adunării Legislative Franceze, în partea stângă stăteau reprezentanții Clubului Iacobinilor, susținători ai transformărilor radicale burghezo-democratice care au dus la instaurarea unei republici burgheze, iar în partea dreaptă — susținătorii monarhiei constituționale, de fapt reprezentanți ai forțelor reacționare și conservatoare, care nu doar că doreau să păstreze cât mai multe rămășițe feudale, ci și aspirau, prin forță, să întoarcă societatea la epoca de glorie a feudalismului, închizând-o într-un cadru de relații sociale și mai retrograde. În conformitate cu aceste programe politice s-a format și percepția despre stânga și dreapta ca fiind dușmani ireconciliabili, atât în teorie, cât și în practică: stânga a început să fie percepută ca o forță socială progresistă, care distruge tot ce este arhaic în calea sa, iar dreapta — dimpotrivă, ca o forță conservatoare, al cărei „program minim” constă în menținerea statu-quo-ului, și chiar reacționară, deoarece, așa cum s-a menționat deja mai sus, în perspectivă își dorea nu păstrarea situației existente, ci o revenire decisivă la epoca feudalismului înfloritor, cu cea mai barbară și ecleziastic-obscurantistă suprimare a personalității umane.

Totuși, o asemenea percepție, așa cum va fi demonstrat în continuare, nu este una științifică și marxistă, deoarece rupe definiția mișcării de la baza și caracterul ei de clasă. Analizând, pe parcursul lucrării, evoluția mișcării de stânga, vom urmări cum contradicțiile din interiorul acesteia au dus, în cele din urmă, la degenerarea sa într-un obstacol periculos al progresului social și cum rolul cu adevărat revoluționar și progresist a fost păstrat doar de o singură mișcare — mișcarea proletariatului și a democraților revoluționari ai epocii moderne, adică de mișcarea comunistă.

2. Stânga în perioada revoluției burghezo-democratice

Mișcarea de stânga a luat naștere în epoca victoriei capitalismului în Europa și, într-o anumită etapă a dezvoltării sale, a jucat un rol extrem de progresist.

Este însă important de menționat că nici noțiunea de „dreapta”, nici cea de „stânga” în contextul revoluției burgheze nu reflectă cu adevărat poziția socială: în circumstanțele unei revoluții burgheze sau burghezo-democratice, poate fi considerat de stânga atât un avocat militant din rândurile celei de-a treia stări (tiers état), care, din punct de vedere de clasă, ocupă poziția de mic-burghez, cât și un țăran modest, proprietar individual, oprimat de lipsa totală de drepturi și de obligațiile împovărătoare în favoarea moșierilor feudali și a statului absolutist, dar care, în același timp, este activ atras în relațiile capitaliste, ceea ce îl apropie ca poziție socială tot de mic-burghezi.

În plus, în condițiile unui avânt revoluționar al revoluției burgheze, poate fi considerat de stânga și un țăran zilier (țăranul muncitor fără pământ), care, prin poziția sa socială, se apropie de proletariatul rural. De asemenea, nu trebuie uitată nici o parte a burgheziei industriale mijlocii, care producea bunuri de larg consum și care era puternic constrânsă în inițiativă de restricțiile breslelor și ale comerțului. Din această cauză, aceasta se arăta susținătoare a transformărilor revoluționare. Un sprijin deloc neglijabil pentru mișcarea de stânga în țările aflate în etapa capitalismului premonopolist venea și din partea muncitorilor din întreprinderile industriale dominate de munca manuală (manufacturi) — reprezentanți ai proletariatului în formare. De partea dreptei nu se aflau doar feudalii, ci și mulți reprezentanți ai marii burghezii.

Dar acestea au fost doar câteva afirmații generale, o sinteză de început. Acum să analizăm mișcarea de stânga în toată specificitatea ei, pe exemplul Marii Revoluții Franceze, urmărind cum au fost trase concluziile de mai sus.

Așa cum s-a spus deja, „de stânga” erau numiți membrii Clubului Iacobin, care ședeau în partea stângă a Adunării Naționale. Iacobinii, ca și stânga în ansamblu, erau un partid extrem de eterogen, fapt ușor de demonstrat prin numărul mare de fracțiuni din interiorul Clubului, care încercau prin toate mijloacele să-și impună punctul de vedere: montaniarzii (les montagnards — membrii fracțiunii „La Montagne”), girondinii (girondins — „La Gironde”), ebertiștii (adepții lui Jean-Louis Ebert), dantoniștii (adepții lui Georges Jacques Danton) ș.a.m.d. — toți aceștia erau, în esență, reprezentanți ai diferitelor subclase ale clasei capitaliste.

2.1. Subclasele burgheziei și rolul lor

Deoarece vorbim despre o revoluție cu caracter burghezo-democratic, ceea ce lasă deschisă întrebarea privind hegemonia unei anumite clase în cadrul ei (de exemplu, în revoluția burghezo-democratică din Februarie hegemonul era deja proletariatul), este necesar să analizăm poziția propriu-zisă a burgheziei în ajunul revoluției.

Burghezia este o clasă extrem de eterogenă, iar această eterogenitate a determinat, în epoca revoluțiilor burghezo-democratice, diversele poziții politice ale diferitelor categorii de burghezi.

Clasa burgheză se împarte în numeroase subclase, atât în funcție de dimensiunea capitalului, cât și de locul pe care aceste subclase îl ocupă în sistemul producției sociale (deși mărimea capitalului este inseparabil legată de acest loc). Astfel, în ceea ce privește Franța sfârșitului de secol XVIII, se pot distinge următoarele subclase ale burgheziei:

marea burghezie comercial-industrială;
burghezia industrială mijlocie;
mica burghezie.

2.1.1. Marea burghezie comercial-industrială

Marea burghezie comercială ocupa, prin poziția sa, aproape vârful întregii structuri sociale a societății franceze în perioada Vechiului Regim (așa era denumită Franța prerevoluționară regală). Capitalul comercial acorda activ împrumuturi curții regale și aristocrației de curte, acestui strat al nobilimii feudale implicat în relații marfă-bani, care deținea funcții de stat și, prin urmare, nu mai depindea de moșiile sale ca sursă de trai — sursa existenței lor deveniseră fondurile din trezoreria statului, mita, comerțul cu funcții și titluri etc.

În ciuda veniturilor mari, extravanganța acestor „monsieur” nu cunoștea limite, motiv pentru care adesea apelau la cei mai bogați burghezi pentru împrumuturi. Distrugerea privilegiilor nobilimii ar fi însemnat, pentru marele capital, privarea principalului său debitor de surse de trai și, în consecință, de posibilitatea de a-și plăti datoriile.

În plus, capitalul comercial era principalul cumpărător al produselor agricole provenite din moșiile feudale ale nobilimii de curte. După cum s-a menționat, această nobilime nu trăia din renta funciară feudală, ci din plăți provenite din vistieria statului — trezoreria. Astfel, trebuia să-și valorifice undeva produsele naturale obținute din prestațiile țărănești. Administrarea moșiilor și exercitarea drepturilor senioriale era lăsată administratorilor, de la care se cerea doar să remită sumele necesare în termenele stabilite. Administratorii încercau să stoarcă cât mai mult produs de la țărani, pentru a-l vinde apoi breslelor de comercianți de cereale, care cumpărau ieftin, datorită privilegiilor speciale, și revindeau comercianților mici la prețuri de monopol. Pe de altă parte, capitalul industrial mare depindea adesea de comenzile curții regale sau ale aristocrației — de exemplu, manufacturile de produse de lux.

Dezvoltarea modului de producție capitalist a însemnat o contopire semnificativă a intereselor păturilor superioare ale burgheziei (financiare, comercial-industriale) cu elemente ale „Vechii Orânduiri”, cu statul feudal.

Astfel, marea burghezie comercial-industrială se afla într-o poziție din care nu putea juca niciun alt rol în revoluție decât unul reacționar-conservator. Noii exploatatori ajungeau inevitabil la înțelegeri cu cei vechi. Din punct de vedere politic, marea burghezie ocupa ferm poziția dreptei: constituționaliști (adică partizanii monarhiei constituționale) și alții.

2.1.2. Burghezia industrială mijlocie

Burghezia industrială mijlocie nu se simțea la fel de confortabil: era sugrumată de privilegiile breslelor și ghildelor comerciale, suferea din cauza lipsei de forță de muncă și era chinuită de setea de noi piețe de desfacere. Platforma politică a burgheziei mijlocii era reprezentată de fracțiunea girondinilor din Clubul Iacobin. Nu degeaba girondinii au devenit cunoscuți prin ideea de „export al revoluției” — în realitate, aceasta exprima aspirațiile capitalului industrial de a cuceri noi piețe.

Totuși, girondinii erau apărători liberali ai revoluției, dar inconsecvenți. Liberalismul era caracteristic acelei părți a burgheziei mijlocii și mari din Franța care avea nevoie de un minim progres și de drepturi constituționale fundamentale, dar, în realitate, el reprezintă un conservatorism burghez profund denaturat și o formă mascată de extremism reacționar, deoarece, de îndată ce proletariatul își începe lupta de eliberare de sub jugul capitalului, liberalul devine sălbatic și nu se mai deosebește cu nimic de cel mai fanatic susținător al terorii polițienești.

În condițiile unei revoluții burgheze, liberalul se teme mai mult de mișcarea revoluționară a țărănimii și a proletariatului, de forța și amploarea ei, decât de reacția feudală. La orice pas hotărâtor al mișcării revoluționare, burghezia liberală este cuprinsă de o frenezie a groazei și caută să se împace cu forțele reacționare, aruncându-se astfel în tabăra contrarevoluției.

Burghezia mijlocie și girondinii, care o reprezentau, nu puteau juca un rol cu adevărat revoluționar, deoarece încă de pe atunci începeau să iasă la iveală contradicțiile dintre capitaliști și muncitori, se aprindea scânteia mișcării proletare: muncitorii începeau să conștientizeze că interesele lor sunt diferite de cele ale patronilor de fabrici și începeau să lupte pentru propriile drepturi. Din acest motiv, burghezia mijlocie era interesată de o putere de stat puternică — doar aceasta era capabilă, în viitor, să-i apere pe fabricanți de mișcarea muncitorească.

Girondinii erau, în esență, oportuniștii vremii lor, trădători ai Clubului Iacobinilor, dispuși să încheie un pact cu aristocrația feudală pentru a suprima mișcarea muncitorească.

2.1.3. Mica burghezie

Mica burghezie, spre deosebire de cea mare, nu era contopită cu statul feudal, ci, dimpotrivă, era oprimată de acesta. Statul impunea reprezentanților micii burghezii impozite excesive, îi sufoca prin concurența manufacturilor sprijinite de stat. Comercianții mici erau presați de ghildele privilegiate și jefuiți de bresle.

Tocmai micii burghezi, democrații revoluționari mic-burghezi, au format nucleul mișcării de stânga. Mica burghezie a Franței era numeroasă, oprimată și lipsită de drepturi. Atunci, așa cum îi era caracteristic, ea s-a revoltat și în extazul revoluționar a aruncat în aer, în doar câțiva ani, toată suprastructura socială pe care feudalismul o construise de-a lungul secolelor. Nu putem să nu menționăm și faimoasa fracțiune mic-burgheză din cadrul Clubului Iacobinilor — montaniarzii, al cărei reprezentant proeminent a fost Jean-Paul Marat.

În realitate, desigur, mica burghezie cuprindea un număr mult mai mare de fracțiuni și curente, lucru explicabil prin particularitățile poziției sale materiale și prin psihologia corespunzătoare acesteia, bazată pe interesul personal meschin. Viața micului burghez este guvernată de principiul „vrei să trăiești — te descurci cum poți”, întreaga lui existență fiind dedicată șmecheriilor, uneltirilor și manevrelor mărunte, doar pentru a nu se priva de nimic. Portretul tipic al micului burghez, al orășeanului mărunt, poate fi regăsit în piesele lui Aleksandr Ostrovski sau în opera lui Mamin-Sibiriak, care deseori reflectă viața negustorimii ruse. Egoismul meschin, dorința de a lega interesele mișcării de propriul câștig — acesta este principiul unui astfel de „revoluționar”: scopul său în revoluție este să apuce cât mai mult și cât mai repede. Evident, unitatea în mișcarea mic-burghezilor este imposibilă, fiecare aventurier încercând să se proclame Mesia și fondatorul unei noi „școli revoluționare”. De aici și fracționismul — o trăsătură esențială, indicatoare a caracterului mic-burghez.

Totuși, mica burghezie a fost cea mai numeroasă clasă în timpul Marii Revoluții Franceze, deoarece Franța era o țară predominant țărănească, în care aproximativ 90% din populație lucra pământul.

Țărănimea era și mai profund interesată de transformările burghezo-democratice: pe parcursul întregii sale istorii, țărănimea se îndrepta spre relațiile capitaliste, păstrându-se totodată într-o poziție de subjugare față de feudalismul latifundiar și statul absolutist. Tocmai această situație o împingea cu atât mai mult spre lupta revoluționară.

Chiar înainte de eliberarea de obligațiile feudale, clasa țărănească era deja eterogenă: avea loc o divizare activă a țăranilor și o concentrare a mijloacelor de producție în mâinile burgheziei rurale (chiaburimii).

Țărănimea, apăsată de jugul obligațiilor feudale, întreținea prin munca sa imensul aparat al statului feudal corupt — tocmai pe umerii ei cădea această grea povară. Lichidarea relațiilor feudale reprezenta interesul primordial al tuturor straturilor țărănimii: țăranii mici și mijlocii doreau eliberarea de obligații, cei bogați doreau dreptul la proprietate asupra pământului, abolirea tributului și formarea unei piețe libere a muncii în mediul rural. Acest fapt a determinat amploarea colosală a mișcării țărănești în timpul revoluției.

Democrații revoluționari mic-burghezi ai epocii Marii Revoluții Franceze au fost o forță progresistă care a luptat împotriva jugului tiraniei feudal-absolutiste. Dar totuși, au fost o forță mic-burgheză — ceea ce va juca un rol negativ mai târziu, după cum vom vedea.

2.2. Frontul democratic general

Dacă veți dori să consultați lista bibliografică a acestei lucrări, veți întâlni cu siguranță opere despre istoria Marii Revoluții Franceze. În ele, este posibil să dați peste termenul de „front democratic general”, folosit de fapt ca sinonim pentru „mișcarea de stânga”, ceea ce nu este pe deplin corect. Mișcarea de stânga este o mișcare profund burgheză și chiar mic-burgheză, din care proletariatul nu a făcut niciodată parte. Chiar și în faza capitalismului manufacturier, proletariatul nu a fost parte integrantă a mișcării de stânga, ci s-a alăturat acesteia din cauza unei coincidențe parțiale a intereselor (despre acest aspect se va vorbi puțin mai târziu). Odată cu dezvoltarea ulterioară a revoluției burghezo-democratice, contradicțiile fundamentale dintre stânga și proletariat s-au manifestat din ce în ce mai clar, ceea ce a dus în cele din urmă la prăbușirea acestei alianțe. De aceea, este corect să numim alianța dintre stânga (burghezia mică și mijlocie) și proletariat — frontul democratic general.

Frontul democratic general al stângii (burghezia mică și mijlocie) și al proletariatului în formare a fost posibil în epoca Marii Revoluții Franceze datorită faptului că interesele acestor clase și subclase coincideau, în acel moment istoric, în lupta împotriva rămășițelor feudale din domeniul relațiilor sociale și al suprastructurii politico-juridice.

2.3. Proletariatul și stânga

Deci, ce rol a jucat proletariatul în Marea Revoluție Franceză?

Așa cum s-a menționat deja, clasa muncitoare aflată în formare era un aliat al stângii în cadrul frontului democratic general. Totuși, lipsa de dezvoltare a capitalismului și, în consecință, a clasei muncitoare nu permitea muncitorilor să preia conducerea revoluției. Muncitorii-proletari erau neorganizați, puțini la număr, influențați de o mulțime de prejudecăți burgheze și mic-burgheze. Cu toate acestea, mișcarea muncitorească a jucat un rol important în realizarea transformărilor burghezo-democratice. Convenția Națională a fost, în expresia lui Lenin, „dictatura păturilor inferioare ale proletariatului și ale micii burghezii în Marea Revoluție Franceză”.

Proletariatul acelei epoci nu avea propria organizație, nici propriul partid, și nu putea acționa ca o forță politică independentă, ceea ce a împiedicat transformarea revoluției burghezo-democratice într-una proletară.

Din acest motiv, proletariatul a fost nevoit să încheie o alianță cu stânga — acești șireți escroci mic-burghezi, care se dădeau cei mai înfocați apărători ai „libertății, egalității și fraternității”, dar în realitate erau gata să le vândă fără ezitare. Clasa muncitoare din acea perioadă nu avea altă opțiune decât să se alăture stângii, care la acel moment părea mai progresistă, formând împreună cu aceasta un front democratic general. Proletariatul era mult prea puțin dezvoltat, dezorganizat și lipsit de conștiință de clasă pentru a acționa autonom pe scena politică. Nu avea altă cale de a-și apăra drepturile decât alăturându-se mișcării de stânga. Alegerea era între tirania feudală și republica burghezo-democratică — astfel se punea problema.

Totuși, istoria a demonstrat că stânga nu a fost capabilă să consolideze transformările burghezo-democratice pe care chiar ea le obținuse și nici să apere revoluția împotriva forțelor reacțiunii. Mica burghezie era prea fragmentată, dezbinată, egoistă și nedisciplinată pentru a fi capabilă — și mai ales interesată — de continuarea revoluției. Mic-burghezul nu va duce niciodată revoluția burghezo-democratică spre una proletară, căci se teme de ea mai mult decât de orice și nu vede mai departe de propriul interes: odată ce mica burghezie își atinge scopul principal — distrugerea instituțiilor feudale — se oprește pentru a „trage aer în piept” după un mare efort, iar apoi începe imediat să se certe intern cu și mai mare intensitate.

Rezultatul este că revoluția burghezo-democratică rămâne fără apărare și urmează ofensiva forțelor reacțiunii. Această ofensivă este condusă, pe de o parte, de aristocrația feudală temporar învinsă, iar pe de altă parte, de burghezia mijlocie și mare. Într-un astfel de context, mica burghezie nu reușește să păstreze puterea — se sperie, se agită și ajunge să colaboreze cu forțele reacționare. În această confuzie, nu mai poate fi vorba de o apărare coerentă a câștigurilor democratice, iar mica burghezie este zdrobită sub călcâiul forțelor unite ale reacțiunii, la care se alătură, în cele din urmă, chiar o parte semnificativă a micii burghezii.

Democrația mic-burgheză este anihilată, fiind înlocuită de un nou regim de stat, mai moderat, care acționează în interesul straturilor superioare ale marii burghezii. Principalii perdanți ai acestui proces sunt muncitorii salariați, care pierd drepturile și libertățile democratice obținute în timpul revoluției.

În ciuda stării sale incipiente, proletariatul realiza în mod practic că stânga, această mică burghezie „progresistă”, nu era interesată să apere drepturile și libertățile democratice ale clasei muncitoare, că prefera mai degrabă să încheie compromisuri cu reacțiunea decât să apere cuceririle revoluționare, că ceea ce dorea, de fapt, nu era „egalitate și fraternitate”, ci libertatea de a exploata clasa muncitoare, că întreaga burghezie a înlăturat jugul feudal doar pentru a-l înlocui cu unul capitalist.

Proletariatul a fost trădat de mica burghezie, a fost trădat de stânga, iar frontul democratic general s-a destrămat sub greutatea propriilor contradicții. „Dictatura păturilor de jos ale proletariatului și ale micii burghezii” s-a dizolvat, iar situația a regresat cu una sau mai multe trepte — către o republică burgheză moderată sau o monarhie burgheză.

Rezultatul oricărei revoluții burghezo-democratice fără hegemonia proletariatului este dictatura burgheziei, ostilă clasei muncitoare.

„Asta a demonstrat cursul general al revoluțiilor, în care au existat dictaturi de scurtă durată ale muncitorilor, sprijinite temporar de țărănime, dar care nu au dus niciodată la o consolidare a puterii clasei muncitoare; totul a regresat rapid. Regresul s-a produs tocmai pentru că țăranii, muncitorii, micii producători nu pot avea o politică proprie, iar după o serie de ezitări trebuie să dea înapoi. Așa a fost în Marea Revoluție Franceză, așa a fost și, la scară mai mică, în toate celelalte revoluții”, spunea Lenin la Congresul Tuturor Transportatorilor din Rusia.

Engels, în lucrarea sa „Despre materialismul istoric”, scria despre acest fenomen astfel: „Un fenomen original: în toate cele trei mari revoluții burgheze, armata de luptă a fost constituită din țărani. Și tocmai țăranii sunt acea clasă care, după victoria obținută, ajunge inevitabil să fie ruinată de consecințele economice ale acelei victorii… Și totuși, doar datorită intervenției acestui element yeoman (micii proprietari rurali) și plebeu urban, lupta a fost dusă până la capătul decisiv, iar Carol I a ajuns pe eșafod. Pentru ca burghezia să poată culege chiar și doar roadele cele mai coapte ale victoriei, a fost nevoie ca revoluția să fie dusă mult dincolo de acest scop; exact același lucru s-a întâmplat în 1793 în Franța, în 1848 în Germania. Se pare că acesta este, de fapt, unul dintre legile dezvoltării societății burgheze. După acest exces de activitate revoluționară a urmat inevitabil o reacție, care, la rândul ei, a mers dincolo de obiectivul propus. După o serie de oscilații s-a stabilit, în cele din urmă, un nou punct de echilibru, care a servit ca punct de plecare pentru dezvoltările ulterioare”.

Astfel descrie Engels una dintre legile dezvoltării revoluției burgheze, care are loc într-o perioadă în care proletariatul nu este suficient de matur pentru a juca un rol politic independent. În această situație, revoluția este preluată de mica burghezie, capabilă să intre temporar într-o stare de furie revoluționară, dar fără nicio noblețe sau stabilitate în poziția sa față de drepturile și libertățile cucerite — dimpotrivă, interesele sale sunt în opoziție cu cele ale proletariatului.

2.4. Sfârșitul stângii ca forță progresistă

De ce, odată cu începutul epocii revoluției proletare, vorbim despre sfârșitul stângii ca mișcare progresistă?

Vorbim despre acest lucru deoarece prin „stânga” înțelegem mișcarea burgheză și mic-burgheză care, în faza inițială a dezvoltării sale, a luptat pentru distrugerea lanțurilor feudale ce împiedicau modul de producție capitalist și dezvoltarea sa ulterioară. Stânga este un concept concret-istoric, specific unei anumite epoci. În esență, ar trebui deja să fie clar că atunci când vorbim despre dreapta și stânga în contextul revoluției burgheze, desemnăm de fapt două fețe ale aceleiași monede: dacă dreapta reprezintă în epoca revoluției burgheze expresia intereselor feudale aristocratice și ale marii burghezii comercial-industriale — care urmăreau menținerea poziției lor sociale avantajoase —, atunci stânga, la rândul său, reprezenta interesele micii și mediei burghezii care, în cadrul ordinii existente, nu aveau posibilitatea de a dezvolta exploatarea capitalistă a clasei muncitoare în mod deplin și, prin urmare, doreau să distrugă această ordine.

Cu alte cuvinte, atât dreapta cât și stânga își au originea în burghezie, exprimând prin ideile și acțiunile lor interesele materiale ale diferitelor straturi ale acestei clase parazitare.

Dintre toate clasele care au compus frontul democratic general, doar proletariatul rămâne o clasă cu adevărat revoluționară, în timp ce celelalte clase fie decad și dispar, fie devin deschis contrarevoluționare. Odată cu încheierea revoluției burghezo-democratice, burghezia mijlocie devine conservatoare, deoarece acum, grație noilor oportunități, poate parazita pe munca socială și, prin urmare, tinde să își conserve poziția și să consolideze opresiunea și exploatarea clasei muncitoare.

Mic-burghezii devin cu adevărat reacționari, apărând cu sfințenie mica lor gospodărie privată producătoare de mărfuri, urmărind să atingă statutul de burghezie mare și, din această cauză, privesc revoluția proletară fie ca pe o amenințare, fie ca pe un mijloc de îmbogățire.

Țărănimea, după cum s-a spus deja, odată cu dispariția obstacolelor pentru pătrunderea completă a relațiilor bani-marfă în mediul rural, începe să se diferențieze rapid: inegalitatea socială din sate crește vertiginos, acel strat mediu țărănesc — clasa micilor producători de marfă rurali, care a fost o forță motrice esențială a Marii Revoluții Franceze — se epuizează tot mai mult, în mare parte se proletarizează, iar în mică măsură se transformă în chiaburi.

În aceste condiții, în condițiile victoriei economiei capitaliste, nu se mai poate vorbi despre caracterul progresist al burgheziei, nici în general, nici în particular, și, prin urmare, nicio mișcare burgheză — fie mare, mijlocie sau mică — nu poate fi considerată progresistă. Aceasta nu poate fi decât conservatoare sau reacționară. Mișcarea de stânga devine dintr-o mișcare progresistă o mișcare reacționară: noua poziție materială dictează acestor clase componente o nouă poziție socială și o nouă strategie politică.

Stânga devine principalul dușman al mișcării muncitorești, împotriva căreia comuniștii vor declanșa, la timpul potrivit, lupta.

2.5. Concluzii ale secțiunii

Este momentul să aducem secțiunea despre mișcarea de stânga din epoca revoluțiilor burghezo-democratice la concluzia sa logică și să prezentăm tezele principale sub forma unui rezumat.

Împărțirea între stânga și dreapta a apărut în timpul Marii Revoluții Franceze, când în Adunarea Națională, de partea stângă stăteau susținătorii republicii, mai radicali, iar de partea dreaptă — susținătorii monarhiei constituționale. De atunci, prin „stânga” au început să fie desemnați susținătorii progresului radical, iar prin „dreapta” — forțele conservatoare. Totuși, o asemenea împărțire este superficială și nu poate fi folosită de către marxiști.
Stânga în cadrul Marii Revoluții Franceze era reprezentată politic de iacobini, iar din punct de vedere de clasă — de mica și media burghezie urbană și rurală. Totodată, stânga nu acționa izolat, ci profita de posibilitatea unei alianțe cu proletariatul în formare în cadrul frontului democratic general.
Dreapta, în schimb, era reprezentată de aristocrația feudală, de Biserica Catolică și de marea burghezie comercial-industrială. Cei mai influenți burghezi ai epocii nu erau inamici ai vechii ordini, ci dimpotrivă, căutau să se alipească acesteia și să profite de avantajele ei.
Pe măsură ce revoluția burghezo-democratică se încheie, iese la iveală opoziția de interese dintre clasa muncitoare și stânga, ceea ce duce la destrămarea frontului democratic general și la o reacție contrarevoluționară ulterioară, care instituie un centru de greutate mai moderat sub forma dominației marii burghezii printr-o republică sau o nouă monarhie de tip burghez (iar în cazul în care proletariatul este suficient de puternic, dar burghezia nu s-a stabilizat încă la putere, se instaurează o dictatură bonapartistă).
Odată cu victoria politică a burgheziei, stânga încetează definitiv să mai fie o forță progresistă, deoarece, fiind o mișcare mic-burgheză, rămâne totuși o mișcare burgheză. Iar orice mișcare burgheză, în etapa revoluției proletare, este ostilă clasei muncitoare.

Asupra stângii, ca asupra oricărui fenomen social, trebuie să privim într-un mod concret-istoric, aplicând metoda științifică în analiză. Nu putem vorbi despre niște „stângi” abstracte, care militează pentru „libertate, egalitate și fraternitate” la modul vag. Nu putem examina mișcarea de stânga în sine, izolată de baza sa de clasă și de condițiile istorice. Dacă vorbim despre stânga din epoca revoluției burghezo-democratice, atunci o considerăm o forță progresistă; dar dacă vorbim despre stânga în contextul revoluției proletare, o considerăm o forță reacționară. Iar noi, comuniștii științifici, tragem aceste concluzii nu pe baza unor „legi universale ale dezvoltării”, în jurul cărora să forțăm realitatea materială să se conformeze, ci pe baza studiului acestei realități materiale în unitatea, contradicțiile și dezvoltarea ei. În acest caz, examinăm mișcarea de stânga în condițiile istorice concrete, scoatem la iveală natura sa de clasă și contradicțiile sale.

3. Stânga în perioada revoluției proletare

După ce am analizat în secțiunea precedentă principalele trăsături ale dezvoltării mișcării de stânga în perioada revoluțiilor burghezo-democratice, dorim în sfârșit să trecem la experiența istorică a stângii în secolul XX.

Această experiență, dacă extragem din ea cele mai elocvente exemple relevante pentru articolul nostru, poate fi împărțită convențional în următoarele categorii:

stânga celei de-a II-a Internaționale;
stânga rusă din perioada 1900–1922;
stânga din Uniunea Sovietică până în 1953;
stânga din Uniunea Sovietică după 1953.

Desigur, experiența reală a mișcării de stânga din acea perioadă este mult mai vastă, însă este puțin probabil să o putem aborda pe deplin într-o singură lucrare. Mai mult decât atât, chiar și analiza stângii în URSS ar necesita un articol separat. Prin urmare, în cadrul acestei lucrări vom încerca să abordăm această chestiune în câteva paragrafe concise.

3.1. Stânga celei de-a II-a Internaționale

Discuția despre stânga celei de-a II-a Internaționale o vom începe, oricât de paradoxal ar părea, cu Rusia, mai precis cu poziția bolșevicilor din anul 1914. Această poziție a fost formulată clar de Lenin în articolele „Sarcinile social-democrației revoluționare în războiul european”, „Războiul european și socialismul internațional”, „Războiul și social-democrația rusă”. Poziția consta în recunoașterea Primului Război Mondial drept un război imperialist, purtat în interesul burgheziei și îndreptat împotriva clasei muncitoare. Bolșevicii au pledat pentru unitatea internațională a proletariatului împotriva naționalismului burghez și a șovinismului, pentru transformarea războiului imperialist într-un război civil, adică pentru transformarea războiului burgheziei într-un război împotriva ei.

În același timp, social-democrații celei de-a II-a Internaționale au acționat exact invers. Fiecare partid din cadrul Internaționalei a II-a, cu excepția bolșevicilor, și-a sprijinit propriul guvern în război, trădând astfel clasa muncitoare, pe umerii căreia a căzut întreaga povară a conflictului. Proletarii mureau pe front, munceau peste măsură în condiții de lege marțială, plăteau impozite și amenzi tot mai mari în fabrici. Toate acestea serveau intereselor burgheziei. Dar partidele celei de-a II-a Internaționale nu păreau deranjate de acest fapt. Și nu întâmplător.

Ceea ce noi numim aici trădarea clasei muncitoare, într-o terminologie marxistă mai precisă, se numește oportunism.

În prezent, comuniștii sunt adesea acuzați că folosesc cuvântul „oportunist” ca pe o etichetă negativă fără fond. Însă, stimați cititori, când numim pe cineva oportunist, noi avem în vedere aspecte foarte concrete:

Oportunismul este politica compromisului mișcării muncitorești cu burghezia.

Baza de clasă a oportunismului o reprezintă mica burghezie și aristocrația muncii — adică vârful corupt al proletariatului, cumpărat de burghezie. Din oportunism decurge și revizionismul, deoarece, pentru a justifica teoretic o politică favorabilă burgheziei, e necesară denaturarea marxismului și eliminarea din el a tuturor elementelor incomode, înlocuite cu interpretări proprii și deformări.

Revizionismul reprezintă o denaturare și vulgarizare a fundamentelor științifice ale marxismului, constituind unul dintre mijloacele oportunismului.

Existența oportunismului și revizionismului este în mod conștient trecută sub tăcere de stânga contemporană, așa cum în vremea sa era trecută sub tăcere de către stânga celei de-a II-a Internaționale, și toate acestea pentru că, atât unii, cât și alții, sunt ei înșiși oportuniști și revizioniști.

Stânga din epoca revoluției proletare este alcătuită în parte din socialiști burghezi, dar în primul rând din socialiști mic-burghezi, care, prin demagogie socială și mascarea sub forma marxismului, parazitează mișcarea muncitorească, folosind-o pentru a-și atinge scopurile. Mișcarea de stânga (adică mulțimea mic-burgheză speriată și isterică), vopsită în roșu, devine bastionul oportunismului. A fi de stânga înseamnă a fi oportunist, deci antimarxist.

Marxiștii analizează orice curent politic în context istoric concret, în condiții istorice specifice, și nu pe baza unor abstracții de tip „stânga–dreapta”, ale căror criterii sunt inventate arbitrar. Partidele Internaționalei a II-a întruchipau întocmai această stângă: mica burghezie și aristocrația muncii, îmbrăcate în cortina marxismului. Dar adevărata lor esență răzbătea clar de sub această mască, nu doar prin activitatea lor practică, ci și prin dogmele teoretice pe care le promovau (5).

Oportuniștii Internaționalei a II-a afirmau că proletariatul nu poate și nu trebuie să ia puterea acolo unde nu reprezintă majoritatea populației. Nu prezentau nicio justificare teoretică — părea că această idee decurge „natural” din marxism. Practica revoluționară a contrazis însă acest lucru: istoria revoluțiilor rusă, maghiară, chineză și altora a arătat că proletariatul nu doar că poate, dar și trebuie să preia puterea atunci când apare o astfel de oportunitate — faptul că nu este majoritar în societate nu o anulează, ci dimpotrivă: în țările unde proletariatul nu este majoritar, burghezia este adesea mai slabă și mai neexperimentată, iar moștenirile feudale persistă, ceea ce permite crearea unei alianțe revoluționare între proletariat și țărănime. Cine ar avea interesul să afirme contrariul, dacă nu burghezia?

Oportuniștii Internaționalei a II-a afirmau și că proletariatul nu trebuie să preia puterea atâta timp cât nu există cadre administrative pregătite pentru dictatura proletariatului. Practica a infirmat și acest postulat: experiența revoluției din Rusia și din alte țări a demonstrat că asemenea cadre se formează mult mai rapid după înlăturarea dictaturii capitalului decât în cadrul ei. Puterea sovietică a rezistat unor grele încercări, chiar dacă nu avea astfel de cadre pregătite inițial. Ele s-au format și s-au călit nu în școli, ci în luptă, cu cartea și sabia în mână. Cui folosește concepția contrară, dacă nu burgheziei?

Oportuniștii Internaționalei a II-a erau împotriva metodelor extraparlamentare de luptă, considerându-le periculoase și dăunătoare. Și această teză a fost demontată în practică. Experiența revoluției ruse a arătat că, în condițiile imperialismului, lupta parlamentară este doar un instrument auxiliar, incapabil să joace un rol decisiv. Burghezia, mai ales cea consolidată sub monopoluri, nu va permite niciodată partidului proletariatului să ajungă la putere prin parlament — va falsifica alegerile, le va anula, va interzice partidul comunist sau nu îl va accepta în alegeri. Revoluția din 1905 demonstrează clar acest fapt. Numai revoluția poate aduce proletariatul la putere. Cui îi convine să afirme contrariul, dacă nu burgheziei?

În ceea ce privește revizioniștii Internaționalei a II-a, aceștia au ajuns la putere prin parlament nu în ciuda, ci cu sprijinul burgheziei. Partidele social-democrate s-au dovedit a fi cei mai periculoși dușmani ai proletariatului, trădându-l de nenumărate ori, atât din interiorul puterii, cât și din afara ei. În ajunul Primului Război Mondial, social-democrații au lansat lozinci criminale de sprijinire a guvernelor imperialiste, incitând proletarii să se lupte între ei, votând credite militare în parlamente, agravând situația muncitorilor prin suspendarea drepturilor legate de condițiile de muncă, suprimând libertățile democratice, dreptul la grevă și la manifestație. Astfel, și-au arătat adevărata față, iar toate lozincile frumoase de genul „război războiului” au devenit brusc lipsite de valoare.

Chiar și după război, social-democrații și-au continuat sabotajul, devenind de această dată complici ai unei reacțiuni și mai feroce — fascismul. Guvernul social-democrat din Germania a sancționat reprimarea revoluției proletare din ianuarie–mai 1919; în Italia, socialiștii au stins practic revoltele spontane ale muncitorilor din anii „biennio rosso”, care au fost însoțite de ocuparea fabricilor, iar printr-un acord cu burghezia au reușit să împiedice transformarea acestora într-o revoluție. Clasa muncitoare și țărănimea, care la acel moment nu dispuneau de o organizație cu adevărat revoluționară, au fost nevoite, sub influența oportuniștilor socialiști, să capituleze — fapt ce a dus ulterior la consolidarea forțelor reacțiunii și la instaurarea regimului fascist.

Ulterior, un rol similar l-au jucat și social-democrații germani: au încurajat în mod tacit național-socialiștii și au împiedicat muncitorii înșelați să ia parte la lupta împotriva acestora. Consecința a fost că mișcarea muncitorească, infectată de oportunism, nu a fost în stare să opună nicio rezistență reală amenințării fasciste în creștere, amenințare generată de radicalismul mic-burghez și alimentată de marele capital. De altfel, chiar dacă marele capital recunoștea că oportuniștii social-democrați reușeau să abată clasa muncitoare de la lupta revoluționară, el era conștient că mișcarea muncitorească se afla totuși într-un avânt și că, în anii următori, odată dezamăgită de oportuniști, aceasta se va uni cu comuniștii — ceea ce ar fi însemnat sfârșitul dominației burgheze.

Această conștientizare a dus burghezia la nevoia de a schimba forma dictaturii sale. A mizat pe fascism — o dictatură teroristă deschisă a capitalului, fără aparența democratică sau parlamentarism de fațadă. Victoria fascismului este dovada slăbiciunii burgheziei, dar și a slăbiciunii mișcării muncitorești, parazitate de oportuniști (6). Se poate aminti și de o altă „favoare” pe care stânga a făcut-o fasciștilor: astfel, în mai 1936, în timpul războiului civil din Spania, când clasa muncitoare avea nevoie de o unitate puternică pe front și în spatele său, anarhiștii și troțkiștii au declanșat o revoltă în Barcelona, plasându-se, practic, de partea fasciștilor generalului Franco (7).

În concluzie, privind la stânga Internaționalei a II-a, nu putem să nu facem o paralelă cu actualul Partid Comunist din Federația Rusă (KPRF), și atunci totul devine limpede. Ba chiar KPRF și-a depășit predecesorii europeni ai secolului trecut — pentru că nici măcar Karl Kautsky nu a apucat să scrie articole la fel de spectaculos absurde precum „Cele 12 «D» ale lui Ghenadi Ziuganov”, în care autorul laudă în mod exaltat albinele, vorbește despre numere divine și abordează chiar teme de nutriție dietetică (8).

3.2. Stânga rusă între 1900–1922

Desigur, mișcarea de stânga din Rusia a apărut cu mult înainte de secolul XX, mai exact luând naștere la mijlocul secolului al XIX-lea, prin revoluționarii de origine mic-burgheză, precum Cernîșevski, Herzen și, ulterior, narodnicii, inspirați de ideile acestora. Totuși, stângiștii din acea perioadă erau încă democrați revoluționari și jucau un rol progresist, fapt explicat prin nivelul scăzut de dezvoltare al capitalismului în Rusia. Prin urmare, pentru a nu ne lungi prea tare, vom sări peste această etapă și vom trece direct la stânga rusă din primul sfert al secolului XX.

Înainte de a analiza această perioadă, trebuie remarcat faptul că bolșevicii nu au folosit termenul „stânga” în mod complet corect, deoarece îl foloseau în afara contextului istoric și a naturii sale de clasă.

Pentru bolșevici, „de stânga” însemna „progresist”. Un „stângist” — în înțelegerea unui comunist din secolul trecut — era un democrat revoluționar. De aceea, iacobinii erau considerați de bolșevici ca făcând parte din stânga, pe când eserii și menșevicii nu erau incluși. Tot din acest motiv, bolșevicii se considerau ei înșiși o forță de stânga. Logica era următoarea: iacobinii au fost o forță progresistă a epocii lor și au fost numiți „de stânga”; comuniștii reprezintă, la rândul lor, forța progresistă a epocii lor — deci și ei sunt „de stânga”. Cu alte cuvinte, pentru bolșevici, împărțirea între „stânga” și „dreapta” nu avea o natură de clasă.

Stalin, în discursul său „Despre industrializarea țării și devierea de dreapta în cadrul PC(b)”, spunea despre acest lucru următoarele:

„Dar dacă tendința troțkistă este o deviere «de stânga», nu înseamnă oare că cei «de stânga» sunt mai de stânga decât leninismul? Nu, nicidecum. Leninismul este curentul cel mai de stânga (fără ghilimele) din mișcarea muncitorească mondială. Noi, leniniștii, am făcut parte din Internaționala a II-a înainte de perioada începutului războiului imperialist, ca fracțiunea de extremă stângă a social-democraților. Noi n-am rămas în Internaționala a II-a și am preconizat scizionarea Internaționalei a II-a tocmai pentru că, fiind o fracțiune de extremă stângă, nu voiam să fim în același partid cu trădătorii mic-burghezi ai marxismului, cu social-pacifiștii și social-șoviniștii.

Această tactică și această ideologie au stat ulterior la baza partidelor bolșevice din întreaga lume. În partidul nostru, noi, leniniștii, suntem singurii de stânga fără ghilimele. De aceea noi, leniniștii, nu suntem nici «de stânga» și nici de dreapta în propriul nostru partid. Suntem partidul marxist-leninist. Și luptăm în partidul nostru nu numai împotriva acelora pe care noi îi numim pe față deviatori oportuniști, dar și împotriva acelora care vor să fie «mai de stânga» decât marxismul, «mai de stânga» decât leninismul, ascunzându-și sub fraze sforăitoare, «de stânga», natura lor oportunistă, de dreapta.” (9)

După cum se vede din citat, conceptul de „stânga” la Stalin este lipsit de conținut de clasă și poate fi ușor înlocuit cu cuvântul „progresist” sau cu expresia „democrat revoluționar” fără ca sensul să se schimbe: nu poți fi mai progresist decât marxismul, la fel cum nu poți fi „mai în afara” unui cerc decât cercul însuși — ori avem cercul, adică o figură plană în care toate punctele sunt la aceeași distanță de centru, ori avem ceva diferit. Ori acționăm în interesul proletariatului și suntem astfel progresiști, ori acționăm în interesul burgheziei și suntem astfel reacționari.

În același timp, bolșevicii nu au încetat niciodată lupta împotriva diverselor partide și grupări mic-burgheze care încercau să se deghizeze în marxism și să împiedice revoluția proletară. Și dacă luăm în considerare faptul că stânga este o mișcare mic-burgheză, ajungem la concluzia că, de fapt, bolșevicii au luptat împotriva stângii epocii lor.

În epoca bolșevicilor, stânga în Rusia era reprezentată de mai multe partide și organizații, cele mai mari și cunoscute fiind socialiștii-revoluționari (eserii) și menșevicii.

Eserii și menșevicii erau stânga epocii imperialismului și a revoluției proletare, adică mic-burghezii care și-au pierdut orice urmă de progresism.

Acești stângiști, ca orice mic-burghezi, erau în marea lor majoritate incapabili să creeze o teorie proprie, din cauza orizontului lor limitat, impus de poziția pe care clasa mic-burgheză o ocupă inevitabil în epoca imperialismului și a producției industriale dezvoltate. Această incapacitate de a dezvolta o teorie proprie nu diminua însă necesitatea micii burghezii de a-și justifica ideologic pretențiile la o viață comodă, ceea ce se traducea prin eclectism — o combinație specifică a teoriilor burgheze cu știința proletară (marxismul). Acest eclectism justifica într-un fel sau altul economia micii producții de mărfuri, nega rolul progresist al producției industriale mari, nega centralismul — pe scurt, totul culmina cu propagarea anarhismului ascuns sau deschis, probabil singura teorie mic-burgheză în care întreaga viziune asupra lumii a proprietarului mic, zdrobit de marii concurenți, apare în formă cât se poate de brută, fără straturi suplimentare de cosmetizare.

Acest eclectism mic-burghez se deosebea doar prin proporția în care erau amestecate componentele, dar pretutindeni și întotdeauna stânga nega un lucru fundamental — necesitatea și inevitabilitatea dictaturii proletariatului ca rezultat al luptei de clasă.

Poate că ei nu neagă în mod direct lupta de clasă, dar chiar dacă negarea ei directă nu este făcută publică, asta nu înseamnă că ea nu a existat cu adevărat.

Dictatura proletariatului este întotdeauna legată de lupta de clasă, pentru că burghezia răsturnată, sprijinită de capitalul internațional, încearcă să-și restabilească puterea, iar lupta de clasă într-o societate dominată de burghezie duce inevitabil la dictatura proletariatului.

Un exemplu de negare a dictaturii proletariatului și de luptă deschisă împotriva instaurării acesteia a fost sloganul de susținere a propriului guvern în războiul imperialist, proclamat în preajma Primului Război Mondial nu doar de cunoscuții membri de stânga ai celei de-a II-a Internaționale, ci și de menșevici (adică „de stânga” sub masca marxismului), de socialiștii-revoluționari (eserii, adică „de stânga” fără masca clară a marxismului, dar care parazitează pe atributele și cererile comuniștilor), precum și de alte grupări de stânga ale vremii.

Această trădare perfidă a intereselor clasei muncitoare era justificată de ei prin faptul că capitaliștii autohtoni „nu sunt chiar atât de răi și crunți” în comparație cu cei străini, că „nu trebuie să creezi dezacord în societate” în timpul războiului ș.a.m.d. Astfel, stânga ajungea să apere imperialismul național. În acest punct, stânga se solidariza complet cu dreapta, ceea ce demonstra clasei muncitoare artificialitatea problemei în care stânga și dreapta erau puse ca dușmani iremediabili. Bolșevicii nu doar că au denunțat stânga pentru sprijinul direct acordat țarismului și capitalului rus, dar, așa cum s-a spus deja, le-au opus teza despre înfrângerea propriului guvern în războiul imperialist. Slăbirea imperialismului național deschidea o posibilitate pentru clasa muncitoare de a răsturna tirania moșierilor și capitaliștilor.

Continuând să analizăm diferențele dintre stânga și dreapta, ajungem la concluzia că ele sunt la fel de diferite precum capul și pajura unei monede.

Pe măsură ce situația de pe fronturi se înrăutățea, stânga Imperiului Rus a decis verbal să renunțe la ideea susținerii războiului, încercând să-și câștige popularitatea în rândul clasei muncitoare. Totuși, după ce a preluat puterea, stânga nu a renunțat deloc la politica guvernului țarist, practic la politica dreptei, și a continuat să ducă războiul „până la o victorie decisivă”, lucru anunțat fără echivoc în „nota Miliukov”.

Aceasta este o confirmare practică a tezei, o parte din care s-a reflectat în ultimele propoziții ale citatului lui Stalin: stânga nu este altceva decât dreapta care își ascunde esența reacționară și contrarevoluționară sub o frazeologie „revoluționară” exagerată și o simbolistică la fel de „revoluționară”.

În esență, stânga este aceeași cu dreapta, diferențele lor constând doar în platformele și metodele folosite. Dreapta, chemând muncitorii să susțină războiul imperialist, adesea urlă despre patriotism și moartea pentru „credință, țar și patrie”, apelând la teza că există un popor natal abstract, al cărui reprezentanți au un interes comun unic, independent de poziția lor de clasă, că există o țară natală care aparține tuturor claselor simultan și, prin urmare, toți trebuie să se unească și să nu agite barca cu grevele și lupta pentru drepturi, căci toate acestea ajută inamicul. Stânga, la rândul ei, procedează mai divers. Într-o situație, își dezvăluie imediat natura, vorbind despre necesitatea de a sprijini propriul guvern în război, deoarece acesta „nu e chiar atât de reacționar” și, în general, în cazul înfrângerii în război, oamenii muncitori vor suferi, așadar tot același îndemn — trebuie să ne unim cu toții. În altă situație, stânga, văzând nepopularitatea sentimentelor de război, se învăluie în cortina progresismului, renunțând verbal la sprijinul războiului, dar doar pentru a continua activitatea sa distructivă în rândul clasei muncitoare, consolidând astfel pozițiile burgheziei.

Un exemplu contemporan pentru această a doua categorie este Partidul Revoluționar al Muncitorilor (PRM), o organizație deschis troțkistă, care „a condamnat ferm” operațiunea specială din Ucraina și și-a trimis activiștii la bătaie sub bastoanele OMON-ului sub pretextul „protestelor împotriva războiului”, care, în realitate, sunt complet inofensive pentru autorități (datorită numărului foarte mic de participanți) și care nu fac altceva decât să ajute la identificarea celor nemulțumiți (printre participanți putând fi și proletari lipsiți de conștiință de clasă, care, dintr-un motiv sau altul, au căzut pradă provocărilor). Pentru PRM, aceasta este o modalitate de a câștiga „puncte politice”, de a se juca de-a politica mare, pentru a putea apoi să-și „bată adversarii în cap” cu această „activitate practică a partidului”. Astfel, deși vorbim despre stânga și dreapta ca două fețe ale aceleiași monede, trebuie totuși să recunoaștem că diferența dintre ele există și constă în metodele și tehnicile specifice pe care le folosesc.

Revenind la politica bolșevicilor față de stânga, trebuie din nou subliniat faptul că comuniștii și stângiștii sunt dușmani ireconciliabili. Bolșevicii au admis compromisuri tactice cu stânga în preajma revoluției burghezo-democratice, întrucât mica burghezie mai putea, pe atunci, juca un rol favorabil mișcării muncitorești. În această perioadă au pătruns în rândurile partidului bolșevic și elemente instabile provenite din foștii eseri și menșevici — în special Lev Troțki. Însă, de îndată ce s-a încheiat prima etapă — prăbușirea țarismului în urma Revoluției din Februarie — stânga, în mod firesc, a devenit o forță profund reacționară.

Deja la începutul revoluției proletare din octombrie 1917, stânga și dreapta s-au unit într-un front comun contrarevoluționar. Orice divergențe dintre dreapta și stânga s-au risipit pe loc, ieșind la iveală înrudirea lor de sânge: liberalii, conservatorii, monarhiștii (sutenegriștii/ cernosotențî — membrii mișcării ultranaționaliste, monarhiste și reacționare din Rusia țaristă ce sprijinea autocrația țaristă), naționaliștii, eserii, menșevicii — toți s-au unit într-un singur avânt de ură față de puterea sovietică, intrând sub steagurile mișcării albe. Ulterior, elementele mic-burgheze, ascunzându-se iarăși sub fraze de stânga, au lovit dictatura proletară. Astfel a fost în timpul rebeliunii de la Kronstadt, când alb-gardiștii (membrii mișcării albe) au înțeles că pot lupta împotriva puterii sovietice folosindu-se chiar de sloganurile acesteia, la fel a fost în lupta troțkiștilor împotriva comuniștilor din partid. Troțkiștii foloseau frazeologie marxistă, încercau să inducă în eroare membrii partidului, provocând daune ireparabile revoluției, iar mai apoi, pretinzând că acceptă linia generală a partidului, au trecut la lupta clandestină împotriva comuniștilor, nefiind străini nici de colaborarea cu serviciile de informații ale statelor fasciste, nici de terorism.

Așa cum s-a spus deja, revizuirea marxismului, adică denaturarea sa în favoarea burgheziei, este o trăsătură inseparabilă a stângii care se ascunde sub masca comunismului.

Stângiștii tind să paraziteze mișcarea muncitorească, căutând să o subordoneze și să-i stoarcă toate puterile. Din acest motiv, ea se vopsește frecvent în roșu și se declară marxistă. Așa a fost în partidele social-democrate europene ale celei de-a II-a Internațională, care cu Marx pe buze predicau pacea de clasă și negau dictatura proletariatului.

Așa a fost și în Rusia de la începutul secolului XX. „Economiștii”, cei care se limitau să urmeze pasiv masele, fără să le conducă, și alte elemente menșevice încercau cu încredere să dea peste cap revoluția, dorind ca clasa muncitoare să hoinărească în întuneric, fără un partid comunist puternic și conducător, astfel încât, dacă un astfel de partid exista — să fie fragmentat, neclar, iar partidul să nu meargă în avangarda luptei, să nu conducă muncitorii, ci să rămână în urma celor mai retrograde părți ale proletariatului. Bolșevicii au demascat această încercare a menșevicilor de a dezorganiza mișcarea muncitorească și au zdrobit stânga atât pe plan teoretic-științific, cât și în practica luptei revoluționare.

În ciuda încercărilor menșevicilor de a deraia protestele și grevele, de a deturna mișcarea revoluționară spre reformism, bolșevicii au condus cu încredere clasa muncitoare spre revoluție. Lenin, în lucrările sale „De unde să începem?”, „Ce-i de făcut?” și „Două tactici ale social-democrației”, a zdrobit pozițiile stângismului menșevic mascat în marxism, iar în lucrările „Imperialismul, stadiul cel mai înalt al capitalismului”, „Războiul și social-democrația rusă”, „Revoluția proletară și renegatul Kautsky” a demascat oportunismul partidelor celei de-a II-a Internațională și a arătat că revizionismul (denaturarea teoretică a marxismului în interesul burgheziei) și oportunismul (trădarea practică a clasei muncitoare) sunt inseparabil legate, că ambele fenomene sunt în mare parte de natură mic-burgheză și că datoria comuniștilor este să lupte împotriva oricărui revizionism și oportunism, împotriva stângii.

3.3. Stânga în URSS

Anul 1922 a trecut, războiul civil s-a încheiat. Atunci, oare, stânga și-a încetat existența în țara noastră? Nicidecum.

Așa cum s-a spus deja, lupta de clasă continuă chiar și după ce proletariatul a cucerit puterea politică, ceea ce înseamnă că și stânga, ca slujitori ai capitaliștilor, continuă să existe.

Un reprezentant clar al deformării stângiste a marxismului este troțkismul, și nu doar în sensul greșit în care mulți îl înțeleg. Troțkismul nu înseamnă doar opiniile și ideile lui L.D. Troțki, ci o mișcare mic-burgheză aflată în serviciul imperialismului mondial, având scopul de a dezorganiza mișcarea proletară, de a submina activitatea comuniștilor, de a păstra sau restaura capitalismul prin diferite metode, de la simpla revizuire a marxismului până la activități teroriste cu sprijinul unor state străine.

Această problemă a fost discutată de mai multe ori în literatura marxistă, în special în Secțiunea 4 a articolului „Natura troțkistă a MSPR”, unde se clarifică noțiunea de troțkism.

Ulterior, după slăbirea serioasă a dictaturii proletariatului ca urmare a atacului Germaniei hitleriste asupra URSS, troțkiștii au reușit să comită lovituri de stat în interiorul partidului și al statului în URSS (1952–1953), apoi și în alte țări socialiste și de democrație populară în construcție. După aceasta, regimul instaurat al revizioniștilor hrușcioviți și brejneviți a început să denatureze marxismul în interesul social-imperialismului sovietic.

Despre aceasta s-a scris în articolele noastre despre lovitura de stat din martie, contrarevoluția din interiorul PCUS și despre cum revizioniștii au transformat marxismul într-o religie. Astfel, nu vom poposi mai mult aici, deoarece tema stângii în URSS este foarte vastă și merită o atenție separată.

Marxiștii au arătat că singura clasă revoluționară a vremurilor moderne este proletariatul — o poziție exprimată încă din mijlocul secolului al XIX-lea în „Manifestul Partidului Comunist” și care a fost demonstrată practic după mai bine de jumătate de secol, când comuniștii au condus clasa muncitoare a Rusiei spre revoluția proletară, în timp ce forțele vechiului regim — chiaburii, fabricanții, bancherii, micii producători, birocrații, moșierii — adică forțele burgheze de toate mărimile și culorile, purtau o luptă nemiloasă împotriva proletariatului și a partidului său.

Însă partidul clasei muncitoare ieșea mereu biruitor din această confruntare, până când forțele unite ale imperialismului mondial au lovit țara sovietică. Aceasta a subminat puterea comuniștilor. Troțkiștii, care au comis lovituri de stat contrarevoluționare în URSS și în alte țări ale dictaturii proletariatului în perioada 1953–1985, au adâncit mișcarea proletară în mlaștina revizionismului și oportunismului. Experiența contrarevoluției din mijlocul secolului trecut a devenit o lecție tragică pentru comuniști, demonstrând încă o dată că lupta de clasă nu se oprește nici măcar o clipă până la victoria comunismului. În această luptă, proletariatul nu poate conta pe nimeni în afară de el însuși, deoarece numai el este singura clasă socială capabilă să deschidă calea viitorului întregii omeniri.

3.4. Concluzii pentru acest capitol

Este momentul să tragem concluziile și pentru această parte.

La începutul secolului XX, stânga în Europa era reprezentată de oportuniștii celei de-a II-a Internaționale, care predicau pacea între clase, au alimentat șovinismul în timpul Primului Război Mondial, iar apoi au devenit complici ai reacțiunii și promotori ai fascismului. Bolșevicii au demascat acești slujitori ai imperialismului și au ridicat steagul autenticei democrații revoluționare a epocii noastre.
În Rusia, stânga a apărut la mijlocul secolului XIX și era reprezentată de democrații revoluționari mic-burghezi, în persoana revoluționarilor din rândurile clasei mijlocii intelectuale (raznocințî — categorie socială în Rusia țaristă, reprezentând oamenii din diverse straturi sociale, care nu aparțineau nici nobilimii, nici țărănimii — adesea intelectuali, meșteșugari, funcționari de rang mic — Dobroliubov, Belinski, Herzen, Cernîșevski ș.a.), care combinau idei de socialism utopic și revoluție țărănească. În acea perioadă, stânga avea un rol progresist, burghezo-democratic, deoarece relațiile capitaliste nu erau încă dezvoltate suficient, iar exploatarea clasei muncitoare părea minoră față de barbaria iobăgiei.
Odată cu intensificarea luptei de clasă dintre proletariat și burghezie, interesele micii burghezii au intrat în conflict cu cele ale clasei muncitoare, iar mișcarea de stânga și-a pierdut caracterul progresist, acest proces în Rusia finalizându-se definitiv în pragul Marii Revoluții din Octombrie.
În Uniunea Sovietică, stânga era reprezentată în principal de troțkiști (existau și buhariniști), care în anii 1952–1953 au comis lovituri de stat în interiorul partidului și statului, după care în URSS s-a instaurat dictatura burgheziei, moment în care Uniunea Sovietică a devenit un stat social-imperialist, iar PCUS — un bastion al oportunismului, deformând marxismul.

În timpul luptei împotriva stângismului menșevic, Lenin și bolșevicii au prezentat următoarea teză:

„Înainte de a ne uni, și pentru a ne uni, trebuie să ne delimităm în mod categoric și riguros.” (10)

Această teză este absolut logică și corectă, deoarece nu poți conduce clasa muncitoare la luptă având în tabăra ta trădători, capitulanți și duplicitari, așa cum erau întocmai stângiștii. Bolșevicii au subliniat corect necesitatea delimitării clare față de stângismul mic-burghez reprezentat de menșevici, care erau sabotori, și față de oportuniștii străini din cadrul celei de-a II-a Internaționale, pentru a construi un partid revoluționar unit și consolidat al clasei muncitoare.

Istoria mișcării muncitorești din Rusia este istoria luptei comuniștilor împotriva stângiștilor, este lupta marxismului cu eclectismul mic-burghez mascat sub înveliș marxist, lupta împotriva revizionismului și a oportunismului. Fără eliberarea mișcării muncitorești de tentaculele stângismului, este imposibilă organizarea proletariatului într-o forță politică unitară.

4. Înțelegerea vulgar-burgheză a stângii

Acum merită să spunem câteva cuvinte și despre interpretarea burgheză a împărțirii în stânga și dreapta. Pe site-ul masa.media este oferită următoarea justificare a împărțirii în stânga și dreapta:

„Împărțirea inițială între «dreapta» și «stânga» în politică a apărut în timpul Revoluției Franceze (1789–1799), în cadrul Convenției Naționale (parlamentul local). Atunci, felienii — susținătorii monarhiei constituționale și ai menținerii ordinii existente — stăteau în partea dreaptă a sălii. În mijloc se aflau girondinii — susținători moderați ai republicii. În stânga se poziționau iacobinii, care pledau pentru schimbări radicale. De atunci, cei care doreau să păstreze starea de fapt, statu-quo-ul, au fost numiți de dreapta; iar cei care pledau pentru transformări — de stânga.”

Ceea ce este cel mai interesant în această afirmație nu este faptul că susținătorii monarhiei constituționale (!) — felienii — ar fi stat în Convenția Națională, care în Franța a existat după căderea monarhiei și în timpul căreia oricine era suspectat de simpatii monarhiste putea nu doar să fie judecat, ci și ghilotinat pentru că era monarhist (nota CȘ: se face referire la perioada dictaturii iacobine). Aceasta nu e partea cea mai interesantă, deoarece asemenea erori sunt obișnuite în popularizarea științifică burgheză și nu provoacă prea multă mirare, pentru că un autor într-o lucrare științifică burgheză probabil nu ar confunda Adunarea Legislativă cu Convenția Națională. Ceea ce este cu adevărat interesant aici este ambiguitatea formulărilor. Dar, pentru o înțelegere mai clară, merită să analizăm definiția care urmează:

„La sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX, mișcările politice au început să se manifeste mai clar și între ele au apărut diferențe mai evidente. Stânga susținea interesele clasei muncitoare și ale țăranilor. Valorile principale pentru ei erau egalitatea socială și economică. Ei luptau împotriva diviziunii societății în clase, pentru un rol activ al statului în economie și pentru limitarea sau abolirea proprietății private. Dreapta reprezenta interesele aristocrației și burgheziei. Valoarea supremă pentru ei era libertatea personală, din care deriva ideea inegalității naturale. Ei susțineau ideile capitalismului și apărau un rol minimal al statului în economie.”

Într-adevăr, încă din secolul al XIX-lea mișcările politice devin mai bine definite: ele nu mai poartă nici toga antică, nici mantia predicatorilor creștini, așa cum era, de exemplu, în timpul revoluției burgheze engleze. Totodată, autorii articolului susțin că stânga lupta pentru drepturile clasei muncitoare și ale țăranilor, iar scopul principal pentru ei era realizarea egalității sociale și economice. Aici se ascunde întreaga esență a manipulărilor.

Conform acestei interpretări, în „stânga” pot fi încercați a fi incluși comuniștii, anarhiștii și social-reformiștii, ceea ce înseamnă că se amestecă în aceeași oală, să zicem, Stalin cu Troțki, Lenin cu Kautsky, Engels cu Dühring, Marx cu Proudhon. Toți aceștia, după propriile lor vorbe, pot fi înscriși ca opozanți ai capitalismului. În acestă oală se amestecă știința și ideologia (în sensul gândirii false), materialismul și idealismul, dialectica și metafizica. În final, publicului îi este prezentată o masă puturoasă și amorfă, pe suprafața căreia plutește o etichetă cu inscripția „stânga”. Aceasta se întâmplă pentru că oamenii de știință burghezi sunt întotdeauna înclinați să judece o mișcare politică după propriile ei cuvinte. Absurditatea și vulgaritatea unui astfel de mod de gândire se poate vedea, cel puțin, din faptul că o persoană experimentată nu va judeca o altă persoană pe baza a ceea ce acea persoană însăși crede despre sine. Așa cum nu se poate judeca obiectiv o persoană pe baza autobiografiilor sale, la fel nu se poate judeca științific o mișcare politică pe baza propriilor ei lozinci. Aceasta este o cale directă spre înșelare. „Oamenii au fost și vor fi întotdeauna victime stupide ale înșelării și ale autoînșelării în politică atâta timp cât nu vor învăța să caute îndărătul fiecărei fraze, declarații și făgăduieli cu caracter moral, religios, politic sau social interesele unor clase sau ale altora” (11) scria Lenin.

Marxismul a demonstrat că ideile politice nu apar din eter și nu sunt entități independente, ci, dimpotrivă, apar într-o anumită paradigmă socială, sub influența unor anumite forțe sociale, reprezentate în societate de clase. Politica însăși ar fi imposibilă și inutilă dacă nu ar exista activitatea economică a oamenilor. Politica este o sferă a vieții sociale, inseparabil legată de stat. Nu putem vorbi despre politică, adică despre distribuirea puterii a unui om asupra altui om, în lumea primitivă, așa cum nu putem vorbi despre existența unghiurilor într-un cerc. Însă dacă analizăm destrămarea societății comunei primitive, vom vedea o legătură directă între apariția diviziunii claselor sociale, pe de o parte, și apariția statului, pe de altă parte. Statul și, prin urmare, politica drept sferă a guvernării asupra oamenilor apar doar atunci când ajungem la diviziunea economică și productivă a societății în clase antagoniste. Politica este un produs al relațiilor economice, un produs al luptei de clasă. Aceasta este abordarea științifică, care privește politica și statul nu în vid, nu izolat de natura și istoria lor, ci întocmai în legătura lor cu acestea.

Abordând politica prin această metodă, în final trebuie să ajungem la ideea că orice curent politic are un caracter de clasă. Deoarece societatea este împărțită în clase opuse, deoarece există o societate de clasă în care poziția economică a unui strat social nu doar îi permite să exploateze oamenii din alt strat, dar face această exploatare singurul mijloc de susținere a existenței sale, ajungem la concluzia că orice curent politic reflectă interesele unei anumite clase. Și aici nu este importantă doar partea formală a chestiunii, pentru că o abordare formală, superficială, nu poate determina corect al cui interes exprimă un anumit curent, mai ales când toți declară verbal că susțin ce este mai bun. Comunismul științific definește asta pe baza unui set de factori: mediul de origine al mișcării, compoziția socială, sursele de finanțare, istoria, fundamentul teoretic și, mai presus de toate, practica în care s-a manifestat mișcarea respectivă. Această abordare științifică a fost demonstrată de mai multe ori în capitolele anterioare ale acestei lucrări.

Pe hârtie, în rezoluții și lozinci, toate mișcările sunt împotriva capitalismului, dar în practică lucrurile stau altfel. Asemenea lucruri se aplică și anarhiștilor, care de aproape două secole s-au folosit și se folosesc în continuare într-un mod parazitar de mișcarea muncitorească. Politologii burghezi îi numesc fără jenă „partide muncitorești”.

Metoda politologiei burgheze, când ne bazăm pe o analiză pur superficială a lozincilor și garanțiilor, după care inventăm niște criterii de „stânga–dreapta” pentru a sorta curentele politice într-un sistem cartezian, este o speculație totală. Aceasta are doar scopul de a pune marxismul științific pe același plan cu urlătorii, oportuniștii și pur și simplii idioții. Această speculație creează iluzia că nu este vorba de lupta de clasă, de caracterul de clasă al curentelor politice, ci doar de o combinație de poziții și teorii, pentru că afirmația contrară ar distruge aparența pluralismului politic, care creează iluzia alegerii: „Uitați-vă, trăim într-o lume în care orice este posibil, puteți organiza societatea așa cum doriți, alegeți-vă convingerile, apoi determinați ce curent politic vă reprezintă! Și nu uitați că toate sunt egale și coexistă pe același plan”.

O asemenea abordare dezbină capul de trup, politica de modul de producție și condițiile istorice concrete, iar esența ei este să prezinte societatea ca fiind lipsită de legi obiective, schimbându-se doar în funcție de ideologia dominantă. Aici capul nu doar se desprinde de trup, ci întreaga construcție dezmembrată se întoarce cu susul în jos. Procesul de dezvoltare socială apare ca și cum ar depinde el de conștiința oamenilor, nu invers. Se creează iluzia că omenirea poate schimba modelele sociale ca pe mănuși, doar prin simpla dorință. În realitate, aceasta este o exagerare a gândirii burgheze, care își poate schimba ideologia cum vrea: „Trebuie să răsturnăm puterea feudalilor? — Să adoptăm materialismul filozofic. Trebuie să ținem muncitorii în frâu? — Vor veni în ajutor idealismul și clericalismul. Nu merge? — Să jucăm un spectacol al luptei politice între diverse curente în cadrul sistemului parlamentar. Situația este gravă, muncitorii bat cu puștile în porțile palatelor noastre? — Atunci trebuie să «uniți națiunea» sub steagurile fascismului (adică liberalism terorist, condimentat cu demagogie socială ascuțită) și ale sutenegriștilor, iar «dușmanii» să fie trimiși în pământ umed”. Iată așa arată diversitatea politică și pluralismul în dictatura capitalului. Când este necesar să se reducă securitatea socială și să se privatizeze profiturile, liberalismul vine în ajutor, dar când este timpul să se naționalizeze pierderile și să se înrobească sindicatele, burghezia se îmbracă în etatism de toate soiurile. Când mișcarea muncitorească se ridică, burghezia recurge la demagogie socială, răspândind peste tot social-democrați, social-liberali și alte curente de stânga. De fapt, așa cum a spus odată Lenin, sunt ca ridichile obișnuite — roșii pe dinafară, albe pe dinăuntru.

Dacă revenim la ideea că, folosind metoda politologiei burgheze, ajungem la concluzia că societatea se schimbă din cauza unor schimbări haotice ale ideologiilor dominante, trebuie să subliniem că acesta este un rezultat maximal de neistoric și antiștiințific.

„În Evul Mediu, viața omului era grea și plină de lipsuri doar pentru că oamenii nu știau să administreze corect gospodăria. Dacă regii ar fi înțeles că trebuie să introducă bani în economie, iar feudalilor le-ar fi convenit să renunțe la iobăgie, transformând țăranii în muncitori angajați, dizolvând gospodăriile țărănești și înființând agroholdinguri moderne, iar pe restul pământurilor ar fi construit fabrici, atunci omenirea ar fi avansat cu mult și ar fi economisit câteva secole!” — iată până la ce absurdități se poate ajunge gândind astfel. Cheia acestei afirmații este elementul „ar fi”, care presupune că istoria ar fi putut să ia o altă turnură fundamentală, de parcă istoria ar fi o sumă de probabilități independente și voința unor personalități istorice, și nu domeniul acțiunii unor legi obiective ale dezvoltării. Și multe edituri burgheze practică exact această abordare condițional-optativă a istoriei, pe care istoria, după cum se știe, nu o tolerează.

Istoria dezvoltării științei istorice și critica idealismului istoric este o temă pentru un alt articol, care va apărea în curând, așa că aici nu vom insista.

Tragând o concluzie rezonabilă despre politologia burgheză, este clar că ea este antiștiințifică și complet subordonată intereselor capitalului (uite ce noutate!). Una dintre cele mai importante sarcini ale acestei pseudoștiințe este de a egala marxismul (adică știința) cu tot felul de gunoaie ideologice burgheze, inclusiv prin includerea marxismului în rândul stângii. Politologii burghezi pun pe același nivel marxiștii, anarhiștii, social-democrații și pseudomarxiștii. Politologii burghezi „independenți” și „deasupra claselor” compară diferitele curente politice (fără a se recunoaște ca fiind politologi burghezi). Absurditatea unei astfel de egalizări este comparabilă cu a pune pe același plan matematica și numerologia, astronomia și astrologia, analizându-le „independent” ca ansambluri de doctrine teoretice. Totuși, în astfel de comparații trebuie să adoptăm fie o poziție științifică, fie una antiștiințifică — fie să refuzăm să egalăm matematica cu numerologia și astronomia cu astrologia, fie să adoptăm o poziție „centristă” care, de fapt, înseamnă o poziție antiștiințifică.

Același lucru se întâmplă în privința curentelor politice. Orice „deasupra claselor”, inclusiv în activitatea științifică, este de fapt o poziție de clasă în interesul burgheziei. Ori alegem poziția materialismului istoric consecvent, ori ne poziționăm în speculații idealiste.

Socialismul științific, sau marxismul, este știința proletariatului. Proletariatul, datorită poziției sale de clasă, este interesat să cunoască lumea așa cum este ea, fără distorsiuni. Ideologia, care reflectă subiectiv și deformativ realitatea, servește interesele exploatatorilor burghezi. Ideologia burgheză, fie că vorbim de liberalism, conservatorism sau oportunism, a fost întotdeauna menită să apere sistemul capitalist și burghezia de mișcarea muncitorească, să ascundă lupta de clasă și contradicțiile capitalismului. Și în conformitate cu acest scop se construiesc „cercetările științifice” ale acestei ideologii. Iată diferența dintre marxism și orice altă ideologie.

Nici nu mai este nevoie să vorbim despre metafizica politologiei burgheze: pentru ea, orice curent politic este ceva fix și de neschimbat. Astfel, unii politologi burghezi consideră marxismul etatist, iar alții îl consideră adversar al etatismului. În realitate, marxismul nu este nici unul, nici altul.

Pentru un marxist nu există un stat abstract pe care să-l susțină sau să nu-l susțină, să-l întărească sau să-l slăbească, așa cum îl prezintă apărătorii burgheziei. Pentru un marxist există ori statul burghez, dictatura burgheziei, ori statul proletar, dictatura proletariatului. Marxistul, în etapa revoluției socialiste, spune: „avem nevoie de stat proletar, dar pentru a-l construi trebuie să distrugem statul burghez, iar în etapa finală a revoluției comuniste societatea, cunoscând știința marxistă, va «dizolva» statul, transformându-l dintr-un aparat de conducere a oamenilor într-un aparat de conducere a proceselor de producție, moment în care statul, practic, încetează să mai existe”. Această finețe concretă și dialectică a poziției marxiste nu poate fi încadrată în conceptul metafizic și îngust al oamenilor de știință burghezi.

În concluzia acestei secțiuni merită spus că comuniștii stau în afara oricăror coordonate politice: nu aparțin nici stângii, nici dreptei, nici susținătorilor etatismului, nici opozanților săi, pentru că însăși modelul unei astfel de viziuni asupra societății este profund antiștiințific, iar stânga și dreapta reprezintă doar două fețe ale aceleiași monede.

5. Concluzie

Ce concluzie poate fi trasă pe baza celor expuse mai sus? Este evident că această schiță nu poate fi cel mai puternic argument împotriva interpretării burgheze a „stângii și dreptei”, însă materialul oferă suficientă bază pentru reflecție. De asemenea, este clar că cel interesat să studieze problema nu se va mulțumi cu acest material, ci va săpa mai adânc.

Scopul acestui articol a fost să ofere cititorului o reprezentare materialistă generală a stângii, evidențiind opoziția fundamentală dintre aceasta și comuniști. Deși o serie de întrebări importante au fost fie omise, fie atinse superficial, considerăm această lucrare pe deplin adecvată acestui scop. Mai mult, multe dintre problemele abordate vor primi o analiză mai aprofundată în viitor.

În final, vrem să adăugăm că sarcina fiecărui proletar conștient, a fiecărui comunist și marxist, este să muncească necontenit la cunoașterea teoriei, pentru că fără cunoașterea teoriei nu poți fi sigur că nu vei ajunge în mlaștina de discipoli ai lui Kautsky, Rudoi și Ziuganov. Numai devenind purtător al viziunii comuniste asupra lumii și stăpânind pe deplin marxismul, o persoană poate deveni un luptător avansat pentru viitorul umanității.

Cât despre stângiști, locul lor este în dulapul istoriei mondiale.

Note

Ș. Mammaev. Cum se construiește partidul?
Știința Marxistă. Nu tăiați, băieți!
A.A. Hudaiberdiev. De ce ignorarea teoriei este fatală: exemplul Uniunii Antimarxiștilor.
Declarația Noilor Roșii.
I.V. Stalin. Despre bazele leninismului.
Gh. Dimitrov. Ofensiva fascismului și sarcinile Internaționalei Comuniste în lupta pentru unitatea clasei muncitoare împotriva fascismului.
G. Furr. Lev Troțki și Zilele de Mai din Barcelona.
KPRF. Ceasul arată deja 12 fără 5 sau 12 „D” al lui Ghennadi Ziuganov.
I.V. Stalin. Opere, vol. 11, p. 308.
V.I. Lenin. Opere complete, vol. 6, p. 21.
Ibid., vol. 23, p. 48.
Comisia CC al PCUS(b). Curs scurt de istorie a PCUS(b).

Întrebări?

Alătură-te chat-ului nostru de Telegram.