09.05.2025 | timp de lectură: ≈ 1 h. 3 min. | vizualizări:

Adevărul despre Marele Război Patriotic de Clasă

Cuprins

Marele Război Patriotic de Clasă este un subiect care deseori este abordat cu neseriozitate de diverși oameni care-și trâmbițează opiniile lor spurcate despre cine, ce și cum s-a întâmplat. Există zeci de mituri, minciuni și interpretări greșite care distorsionează complet imaginea acestui război, făcând Uniunea Sovietică să pară că a dus un front secundar, unde doar se aruncau oameni în fața tancurilor fasciștilor, iar aliații practic i-au cărat în spate și au câștigat războiul. Totuși, adevărul este că aliații, în special Franța și Anglia, sunt principalii vinovați pentru care războiul a luat o așa amploare, iar Uniunea Sovietică a fost lăsată singură să înfrunte o întreagă Europă controlată de fasciști. În realitate, eforturile proletariatului din URSS au fost cele care au câștigat războiul și au eliberat Europa de fascism. Pentru a afla cele mai importante aspecte ale acestui război dintr-un punct de vedere cât mai obiectiv, cât mai proletar, citiți până la final acest articol.

1. Contextul istoric

În urma revoluției, a stabilizării și a instaurării dictaturii proletariatului în Rusia și în câteva țări din jurul acesteia, apoi în urma formării Uniunii Sovietice și a victoriei în războiul civil, partidul comunist planifică meticulos colectivizarea și industrializarea. În această perioadă Uniunea Sovietică începe să înlăture bazele feudale, înapoiate și neproductive, pentru a le înlocui complet cu cele noi, capitaliste. Dezvoltarea capitalismului în URSS a fost un proces foarte rapid și bine pus la punct. În ciuda sabotorilor troțkiști și a inamicilor de clasă ai Uniunii, planurile cincinale de dezvoltare și mișcarea stahanovistă de întrecere au accelerat dezvoltarea în toate sectoarele de producție.

Tot în această vreme, anume în prima parte a perioadei interbelice, numeroase schimbări aveau să apară în Europa și în restul lumii. Puterile Centrale aveau să-și piardă coloniile și să sufere mult din punct de vedere economic, aducând schimbări pe plan politic, mai ales din partea oligarhiei financiare germane și italiene.

Astfel, prima dată în Italia și Germania, iar apoi aproape în întreaga Europă, pe baza intereselor oligarhiei financiare de a suprima muncitorii și de a cotropi alte popoare, mișcările fasciste primesc atenție, fonduri și susținere necondiționată. SPD-ul (Partidul Social Democrat german) însuși favoriza nazismul la fiecare pas, iar asta, alături de incendierea Reichstagului (de către naziști, dar blamată pe comuniști) a rezultat în exploatarea tot mai cruntă a muncitorilor tocmai cu scopul de a suprima interesele de clasă ale proletariatului. Astfel, Finlanda, România, Ungaria, Spania, Bulgaria, Portugalia, Polonia — toate aceste țări ajung să instaureze regimuri fasciste încă din începutul anilor ‘30.

1.1. Relațiile internaționale și pregătirea sovietică

Pe baza creșterii parazitare a fascismului, adică a anticomunismului, numeroase țări au semnat un așa zis „pact anti-Comintern”, prin care se declara agresiunea față de a III-a Internațională comunistă. Într-o asemenea situație, Uniunea Sovietică era silită, ca pentru apărarea păcii și libertății, să se pregătească de război. Numeroase ședințe diplomatice, adunări și conferințe s-au ținut cu scopul înaintării unei alianțe, sau cel puțin o întrajutorare a Uniunii Sovietice cu Franța, Polonia, Anglia și Cehoslovacia. În cazul Angliei și a Franței, însuși ambițiile capitaliștilor care se aflau deja într-o luptă economică au împiedicat acest pact, iar în Polonia, apropierea de imperialismul fascist a împiedicat diplomația.

În 1938, la Munchen, s-a semnat un acord prin care Cehoslovacia avea să cedeze Germaniei teritoriile sale în care se aflau majorități de etnie germană. Etnia germană a fost pretextul în spatele căruia ambiția expansionistă a imperialiștilor germani se ascundea, iar din această ascunzătoare a chemat la acest acord ambasadori din Franța, Anglia și Italia, dar doar pe cei din Cehoslovacia nu i-a chemat. Cine a chemat Cehoslovacia? Uniunea Sovietică a chemat-o, oferind chiar și ajutor armat. Dar atunci de ce nu a început al doilea Război Mondial în 1938? Pentru că acest ajutor al Uniunii Sovietice a fost condiționat printr-un acord de diplomații francezi, deci practic, Franța a oprit ajutorul sovietic (The Soviet Union and the Origins of the Second World War). Prin faptul că Franța refuza să asiste Cehoslovacia, Uniunea Sovietică nu se putea să înceapă un război pe cont propriu și fără ajutor împotriva Axei. Împreună cu Regatul Ungariei și Polonia, Germania fascistă a început ocuparea Cehoslovaciei, fiecare partiționând teritorii și creând statul Slovac și Protectoratul Boemiei și Moraviei, asta nu la mult timp distanță de declarația lui Neville Chamberlain, prim-ministrul Angliei, conform căreia Germania nu avea să ocupe restul Cehoslovaciei.

Așa s-a găsit Uniunea Sovietică izolată și lăsată să se pregătească singură de război, asta rezultând la formarea grăbită a tacticii și a armamentului interbelic sovietic. Fiecare mareșal sovietic avea propria lui viziune diferită asupra cum trebuie teatrat frontul, iar fiecare birou de proiectare a adus numeroase prototipuri care mai de care de tunuri, tancuri, avioane și arme. În această perioadă Koșchin proiectează tancul revoluționar T-34 și apar tancurile grele precum KV-1 și SMK, tancuri cu un blindaj considerabil față de toate celelalte tancuri din jurul lumii din acea perioadă.

Serghei Mironovici Kirov, tanc sovietic, camuflat pe un drum din Finlanda

În serie, de la stânga la dreapta, BT7, A20 și două variante de T34

Fabrica de tractoare Celiabinsk, cu linia de producție de tancuri grele KV1

Totuși, această perioadă de încercări și de dezvoltare treptată a experienței sovietice au reprezentat un bun pregătitor pentru luptele ce aveau să urmeze. Nu doar industria militară a luat un avânt în perioada interbelică, dar și abilitățile diplomatice ale funcționarilor sovietici, pregătind, cărămidă cu cărămidă, Uniunea de război.

1.2. Experiența Halân Gol, Lacul Khasan și Madrid

În anul 1938, conflictele de graniță ale Uniunii Sovietice cu Japonia au dezvoltat experiența noilor generații de soldați, generali și teoreticieni militari sovietici. În ciuda faptului că forțele militare japoneze cunoșteau documente secrete sovietice procurate de trădătorul Ghenrih Lyușcov, armata japoneză a fost zguduită în aceste două conflicte de superioritatea armamentului sovietic, pierzând bătălie după bătălie în fața diviziilor blindate sovietice. Burghezia Japoneză, deși se afla în acordul anti-Comintern, s-a găsit silită să semneze pacea, să cedeze agresiunea și să semneze un pact de neagresiune cu Uniunea Sovietică, astfel, sovieticii asigurându-se că nu vor duce un război pe două fronturi. Tot în anii 1938 și 1939, voluntarii sovietici în războiul civil din Spania aveau să întâlnească prima dată în luptă noile trupe germane și italiene, în special la bătălia pentru Madrid, care a adus de asemenea o importantă dezvoltare militară. Aici, tancurile sovietice și cele fasciste și-au dat întâlnire pentru prima dată.

În stânga — tancheta nemțească Panzer 1A. În dreapta — tancul sovietic T-26 Mod. 1933 și șoferul său

Deși bătălia de la Madrid, iar apoi chiar războiul civil, avea să fie pierdută de republicani și de voluntarii sovietici, exclusiv pe baza superiorității numerice naționaliste și mai ales a distrugerii unității frontului republican de către troțkiști, multă experiență avea să fie câștigată, rezultând în perfecționarea artileriei și tunurilor sovietice. În urma acestei experiențe, mai exact a luptelor între tancuri, sovieticii au început să acorde mai multă importanță prototipurilor de tancuri medii și grele.

1.3. A fost Războiul de Iarnă un război just?

Finlanda se dovedește încă din anii ‘30 ca fiind un stat aplecat în fața jugului imperialismului german. Trupele Suomi și jagerii finlandezi erau toți antrenați de germani și după tactici nemțești, pe când guvernul și însuși conducătorul său, Carl Gustaf Mannerheim, lucrau în interesele lui Hitler, escaladând conflictul împotriva Uniunii Sovietice. Pacifiștii burghezi nu sunt capabili de a vedea dualitatea războiului, dreptatea sau nedreptatea acestuia, dar adevărul este că războaiele de eliberare, războaiele pentru interesele proletariatului și războaiele revoluționare sunt drepte, juste, iar războaiele de cotropire și anexare, războaiele prădalnice pornite de către burghezie sunt toate nedrepte, de nejustificat.

Mulți ar spune că Războiul de Iarnă a fost unul nedrept. De ce armata lui Stalin să cotropească bravul popor finlandez? Doar asta a dus la darea afară a Uniunii Sovietice din Liga Națiunilor, nu? Ca să cităm anumiți sceptici burghezi ce regurgiteaza niște fraze stupide: „S-a meritat distrugerea relațiilor Uniunii Sovietice, moartea a mii de soldați și multe alte pierderi doar pentru 11% din teritoriul Finlandei?”.

Dezmembrând acest argument, de la bun început putem sublinia că ieșirea Uniunii Sovietice din Ligă a fost doar o formalizare a faptului că deja relațiile britanicilor și francezilor erau acre față de sovietici, iar păstrarea Ligii practic nu ar mai însemna nimic. Deci, a fost acest război drept? Normal că da! În fața amenințărilor fasciste din aproape întreaga Europă, Uniunea Sovietică s-a găsit cât se poate de forțată să-și asigure, extindă și întărească granițele. Totuși, motivul pentru care acest război este drept nu este situația în care sovieticii se aflau, ci interesul clasei muncitoare de a distruge armele prietenilor vrăjmașilor, înainte ca înșiși aceștia să deschidă pe neașteptate un al doilea front de luptă și să pună în pericol însuși muncitorimea. Prin acest război ce a durat doar 3 luni, Uniunea Sovietică a căpătat 11% din teritoriul Finlandei, teritoriu ce avea să se facă simțit când în 1941, prietenii fasciștilor chiar au îndrăznit să atace, dar pe baza fortificațiilor sovietice construite între timp, armata lui Mannerheim nu a reușit să ajungă prea departe și nici să pătrundă marele oraș Leningrad, chiar și cu foarte mult ajutor nemțesc.

Mitul despre pierderile sovietice în Războiul de Iarnă este deja ridicol, comic. Trecând la analizarea surselor celor ce aduc acest argument, majoritatea citează echipa lui Krivoșeev (practic, prima sursă de pe Wikipedia). În 1997, Ministrul Apărării al Uniunii Sovietice, mareșalul Yazov, a ordonat comisiei generalului Krivoșeev să „recalculeze” pierderile din război, iar rezultatele lor „arată” că generalii sovietici au aruncat pur și simplu cu bucăți de carne spre buncărele și cuiburile de arme finlandeze. Pierderile în oameni, după sursele fabricate la comanda lui Yazov, sunt în număr de 265 de mii pe partea sovietică, iar pe cea finlandeză, 25 de mii. De parcă fiecare soldat finlandez a omorât câte 10 soldați sovietici înainte să moară el însuși! Tot Krivoșeev și echipa sa sunt și cei care au umflat numărul pierderilor umane sovietice din al Doilea Război Mondial, de la 7 milioane, la numărul incredibil de 27 de milioane. Această echipă meschină de falsificatori ai istoriei își crease tradiție și prestigiu în umilirea poporului sovietic, practic mânjind cu sânge din pix toate terenurile care au fost vreodată patrulate de Armata Roșie.

Calculele despre război și pierderi nu se fac la 40 de ani distanță de respectivul război, ci de fapt, trebuie făcute în fiecare zi a războiului. De ce s-ar calcula așa? Pentru că oricărui garnizon, oricărei divizii, îi va trebui soldați noi în urma fiecărei bătălii cu pierderi. Cât despre aceste calcule de pierderi ale sovieticilor în timpul Războiului de Iarnă, este cert că echipa lui Viaceslav Molotov indică un număr de o mie de ori mai aproape de realitate, căci ei se ocupau cu acest calcul zilnic. Sursele sovietice arată că în acea perioadă s-au pierdut 48 de mii de soldați sovietici, nicidecum 265 de mii. Totuși, acest număr încă este de două ori mai mare decât pierderile finlandezilor, deci cum s-a putut întâmpla așa ceva? Chiar au fost băieții finlandezi așa de ageri și bine pregătiți? Chiar reușeau ei să distrugă tancurile sovietice cu molotovuri? Chiar a ucis Simo Hayha, mărețul lunetist Suomi, 500 de soldați sovietici?!

Normal că toate aiurelile acestea sunt fabricații, mascarade și invenții ale fasciștilor lăudăroși. Istoricul Piotr Balaev dezmembrează destul de meticulos aceste minciuni. El explică în cartea sa „Calomnie împotriva Armatei Roșii” cum Hayha, poreclit moartea albă, nici în vise nu ar fi putut să ucidă atâția soldați sovietici. De ce?

Finlandezul obosit nici măcar nu era un lunetist, el folosea cătări lucitoare metalice pe pușca lui, nicidecum o lunetă, căci „așa era stilul său, iar o lunetă s-ar fi aburit și l-ar fi dat de gol”. Totuși, fără o lunetă, cum putea presupusul lunetist să nimerească la 600 de metri, iar apoi să mai și determine eficiența loviturii? Simplu! Nu putea! Fiecare foc pe care el l-a tras putea de fapt să fie în van, dar cu siguranță că el și-a zgâriat tocul puștii de fiecare dată când a „nimerit” vreun Ivan ca să știe pe câți dintre ei i-a trimis la porțile iadului.
În vreme de 3 luni el a ucis 500 de soldați? Nu că nu ar exista posibilitatea, dar haideți să analizăm sursele finlandeze despre asta (anume zgârieturile lui Hayha) contra surselor sovietice. Pe data de 21 decembrie 1939, Hayha și-a atins recordul, 25 de soldați sovietici uciși. Sursele sovietice subliniază: 8 uciși, 54 răniți, pe întreg frontul! Deci, moartea albă ucidea mai mult decât întreg batalionul său zilnic? Asta stă la baza creării eroilor de carton ai fasciștilor, atribuirea meritelor unui întreg batalion doar unui singur om.
Scepticii ar spune că de fapt, Hayha nu avea nevoie să țintească la 600 de metri, dar mai degrabă la 100 sau 200. Culmea, asta ar fi putut fi adevărat dacă Hayha ar fi luptat într-un oraș, dar în ce orașe sovietice a luptat el? Întocmai, niciunul. Iar tot după logica asta, trebuie să ținem minte că, pentru un lunetist, camuflajul și distanța sunt cele mai importante lucruri, căci un lunetist depistat de inamici este echivalent cu un lunetist mort.

Totuși, de ajuns cu povestea morții albe, căci mai avem mituri din partea fasciștilor de demontat, dar acum, scurt pe doi, căci acestea sunt mai simple:

„Cucii” finlandezi — simpli soldăței urcați în copaci cu pistoale, care „mereu au luat prin surprindere Armata Roșie, cauzând mari pierderi”. Acești cuci erau mai degrabă niște țânțari agasanți, căci toate armele lor nu aveau cartușe puternice precum PPSH-urile sovietice, ci chiar cartușe nemțești de pe MP-38 „Schmeisser”. Deși ambele feluri de gloanțe aveau aceeași viteză la ieșirea din țeavă, gloanțele nemțești erau semnificativ mai slabe. Din memoriile ofițerului politic junior Kulypin, un mitralior sovietic a fost lovit în spatele capului de la mică distanță de gloanțele „cucilor”. Ce a pățit mitraliorul? Doar o rană superficială.
Tancuri arse cu molotovuri? Se explică de la sine, dar de reținut este că, pentru armata finlandeză, fiecare tanc abandonat de sovietici înseamnă de asemenea că suportul și echipajul tancului au murit. O sticlă cu alcool nu poate opri un tanc, niciun radiator nu s-ar încălzi, niciun rezervor n-ar exploda și niciun tanc nu a fost oprit vreodată așa. Mannerheim iarăși recunoaște că soldații săi se speriau de tancurile sovietice (Piotr Balaev. Calomnie împotriva Armatei Roșii, p. 18)
Bătălia de la Raate? Wikipedia s-a întrecut pe sine însăși în minciuni moștenite de la falsificatorii burghezi ai istoriei! O retragere a soldaților și abandonul unei mâini de tancuri (vechi de un deceniu chiar) nu reprezintă în nicio zi un masacru.
Însuși Mannerheim recunoaște în memoriile sale că armata finlandeză nu avea tunuri antitanc, mortare de 120 mm și mitraliere cu un calibru mai mare de 12. 7mm. Cu siguranță Dumnezeu a fost de partea finlandezilor, căci altcumva nu se explică „victoria” lor.

Totuși, mari pierderi au existat în acest război de partea sovietică pe baza troțkismului multor generali sovietici care, din fericire, au fost rapid epurați (în cea mai mare parte). Acești generali, dădăciți de mareșalul Tuhacevski și apărați de Voroșilov, au mințit constant: „Avem tancuri, avem mitraliere, avem mortare și soldați”. Generalul Kiril Merețkov câștigase înainte lupte împotriva finlandezilor în anii 1920, atunci când Finlanda a invadat Karelia, ucigând civili (în special ruși), însă tacticile generalului deveneau învechite. Tancurile T-28 și T-35 ale lui Tuhacevski erau sicrie pe roți pentru echipaje mari, iar neacordarea importanței camuflajului a adus și ea la pierderi mari. Ca răspuns, Armata Roșie a decomisionat toate tancurile lui Tuhacevski, aruncându-le acolo unde le este locul, în rezervă și paradă, căci pe câmpul de luptă ar fi fost rușinos să mai fie văzute.

1.4. Dar anexarea țărilor Baltice?

Imediat după victoria împotriva Finlandei, Uniunea Sovietică s-a pus pe „anexarea” țărilor Baltice, în 1940. Cu siguranță această „anexare”, considerată ilegală de majoritatea puterilor lumii de atunci, a fost nedreaptă, nu? Culmea face că această mișcare strategică sovietică a fost de asemenea una briliantă. Estonia, Letonia și Lituania aveau fiecare câte un front popular care era deja relativ mare și bine-cunoscut, iar singurul lucru care împiedica cooperarea și mai strânsă cu Uniunea Sovietică erau anume fasciștii din guvern. Anterior, la presiunea acestor fronturi, ambasadorii din aceste trei țări au semnat tratate de mutualitate cu Uniunea Sovietică, dar fasciștii încercau să violeze aceste tratate la fiecare pas. Vilnius (capitala Lituaniei) a cedat teritoriul Memel imperialismului fascist german, fără nici măcar o consultare cu sovieticii. Deci, în iunie 1940, în urma ultimatumului sovietic, guvernele fasciste au fost exilate. Totuși, ar întreba un liberal curios, de ce s-au folosit tancuri? Pentru a asigura stabilitatea și a speria bandele și milițiile fasciste din a teroriza proletariatul baltic! Totuși, din partea noastră reiese întrebarea retorică: De ce sovieticii au avut așa de mare încredere încât să trimită cei mai de seamă politicieni în ajutorul guvernelor baltice dacă acestea erau pur și simplu ocupate strategic? Tocmai Andrei Jdanov a asistat Estoniei; oare nu ar fi obiectat poporul estonian împotriva ocupației sovietice? Nu ar fi putut orice bandă mare de fasciști să dea peste Jdanov? Nu! Pentru că rezistența antisovietică nu era populară, doar moșierii, capitaliștii și fasciștii au obiectat acestei mișcări. Uniunea Sovietică a lărgit astfel distanța de la Leningrad la cea mai apropiată graniță străină (cu excepția Finlandei) de la 160 de kilometri la mai mult de 900 de kilometri.

Proteste comuniste în Riga

Tanc sovietic BT-7 M pe străzile din Kaunas

1.5. Dar ocuparea Iranului și a Poloniei?

Ocuparea Poloniei pe data de 17 septembrie 1939 a fost de asemenea o mișcare tactică bună, căci a ajutat în formarea liniei strategice defensive „Molotov” și a ajutat formarea unei forțe partizane care să slăbească forțele nemțești din spatele frontului. De asemenea, teritoriile preluate de URSS în acea perioadă erau de fapt și de drept teritoriu sovietic, căci în anii 1920, Polonia, susținută de capitalul financiar britanic (în principal), pornise un război de cotropire împotriva Belarusului și a Ucrainei, pe atunci aflate sub Republica Sovietică Federală Socialistă Rusă. Până și când fasciștii au invadat Polonia, Uniunea Sovietică cerea mereu să ajute cu trupe, dar „aliații” Franța și Anglia doar au declarat război Germaniei în formă, împiedicând astfel ajutorul sovietic și practic cedând Polonia fasciștilor exact la fel cum a fost cedată și Cehoslovacia. Pactul Molotov-Ribbentrop a fost o mișcare genială, dar liberalii de astăzi insistă că acest tratat a fost un semn de prietenie fascist comunistă, căci „în partea secretă” a tratatului, sovieticii acceptau să partiționeze Polonia. Este extrem de amuzant să vedem măscărici care abia iscălesc bloguri și opinii pe internet comentând asupra acțiunilor guvernului sovietic, pretinzând că, în respectivele situații, ei ar fi știut mai bine ce să facă. În plus, partea secretă a tratatului este o fabricație ulterioară, căci sovieticii aveau tot interesul în apărarea păcii și a unei Polonii independente (Grover Furr. Did the Soviet Union Invade Poland in September 1939?).

Iar apoi, cunoaște cineva ceva despre invazia Iranului? Normal, acest eveniment istoric este mai bine ascuns, căci Uniunea Sovietică nu a invadat Iranul pe cont propriu, ci împreună cu Marea Britanie. Oare de ce nu a fost Marea Britanie expulzată din Liga Națiunilor pentru această operațiune militară? Doar ei nu au cucerit 11% din Iran, ci au ocupat țara aproape pe de-a-ntregul. Oare de ce pacifiștii tremură de spaimă când Uniunea Sovietică încearcă să-și asigure integritatea, dar flutură steagul războiului când Marea Britanie are șansa să se bucure de petrolul Iranian? Totuși, războiul pornit de URSS aici este la rândul său unul drept. Vă întrebați de ce? Deoarece atât guvernul iranian, cât și șahul lucrau în favoarea hitleriștilor. Delegațiile fasciste (germane, italiene, maghiare și române) torăiau în Teheran, iar calea de acces pentru proviziile sovietice era tăiată, motiv pentru care Uniunea Sovietică trebuia să se implice în conflict.

Mașina blindată sovietică Ba11, alături de un convoi britanic

Tanc T-26-1 Mod. 1938, fiind inspectat de niște trupe britanice

Diferența face că în acest război, Uniunea Sovietică s-a folosit cât mai puțin de atacuri directe; avioanele sovietice aruncau scrisori și avertizări de evacuare înainte de orice bombardament. Totodată, trupele rapide de tancuri sau mecanizate mai degrabă împiedicau iranienii din a-și distruge singuri infrastructura decât să intre într-o bătălie directă cu ei. Despre britanici, care doreau doar să pună mâna cât mai repede pe petrol, nu se poate spune același lucru, căci ei, în goana și în dorința de dominație, au scufundat zeci de bărci iraniene și au aruncat salve de gloanțe în orice mișca.

2. Războiul

Acum vine partea culminantă a acestui articol. În 1941, pe data de 22 iunie, la ora 4 după-amiază, avioanele nemernicilor fasciști au aruncat bombe deasupra Kievului, Sevastopolului, Minskului și multor altor orașe, fără nici cea mai mică avertizare de evacuare. Cu ajutorul „superiorității” germane (cehoslovace, de fapt) și a tacticilor nou-nouțe și de nemaiîntâlnit (blitzkrieg-ul, care ar fi putut fi bine-mersi combătut de francezi dacă aceștia chiar s-ar fi mobilizat de război), Wehrmachtul a cucerit în timp record mari porțiuni din teritoriul Uniunii Sovietice. La 9 august, armata germană deja capturase orașele Minsk, Smolensk și deja bătea la porțile Kievului. La 8 septembrie, Leningradul era sub asediu, iar de aici aveau să înceapă crunte bătălii pentru Moscova. În noiembrie, orașele Kalinin și Tula (unde se produceau foarte multe arme) erau sub asediu, unul fiind la Nord, iar celălalt la Sud de Moscova. Nemții sperau să prindă capitala într-un clește, să o încercuiască.

2.1. Stalin despre război

Uniunea Sovietică s-a mai aflat într-o astfel de situație, explică Stalin, pe data de 7 noiembrie 1941:

„Au fost zile când țara noastră se afla într-o situație și mai grea. Amintiți-vă de anul 1918, când sărbătoream prima aniversare a Revoluției din Octombrie. Trei sferturi din țara noastră se aflau atunci în mâinile intervenționiștilor străini. Ucraina, Caucazul, Asia Centrală, Uralul, Siberia, Extremul Orient fuseseră temporar pierdute de noi. N-aveam aliați, n-aveam Armata Roșie — abia începusem s-o creăm — duceam lipsă de pâine, duceam lipsă de armament, duceam lipsă de echipament. 14 state atacau atunci țara noastră. Dar noi nu ne-am lăsat descurajați, moralul nostru n-a scăzut. În focul războiului, noi am organizat atunci Armata Roșie și am transformat țara noastră într-un lagăr de război. Spiritul marelui Lenin ne însuflețea atunci în războiul împotriva intervenționiștilor. Ei bine! Noi am zdrobit pe intervenționiști, am recucerit toate teritoriile pierdute și am obținut victoria.”

Aici, Stalin îndeamnă poporul sovietic spre a nu se descuraja, dar cum ar putea cineva să nu-și piardă speranța când o porțiune extrem de mare a patriei se află sub stăpânire fascistă? Important de reținut este că sovieticii n-au fost așa de mult luați prin surprindere de începutul războiului, așa cum spun istoricii burghezi. Uniunea Sovietică se pregătea intens de iminentul război, deci avea fabricile de tractoare mereu pregătite de conversiunea în fabrici de tancuri, voluntari din toate orașele antrenați, dar încă nu și mobilizați, veterani din numeroase conflicte militare anterioare pregătiți să-și arate lecțiile învățate. Doar fasciștii credeau cu adevărat că poporul sovietic va fi îngenuncheat, iar doar cei slabi de înger, sabotorii, netrebnicii și burghezii se îndoiau de victoria sovietică. Tocmai pentru acești slabi de înger, slabi în judecată, Stalin prezintă mersul războiului în primele 4 luni:

„Acum, în bilanțul celor 4 luni de război, trebuie să subliniez că această primejdie nu numai că nu a slăbit, ci, dimpotrivă, a crescut și mai mult. Dușmanul a cotropit o mare parte din Ucraina, Bielorusia, Republica Moldovenească, Lituania, Letonia, Estonia și o serie de alte regiuni, a pătruns în bazinul Donețului, amenință ca un nor negru Leningradul, amenință glorioasa noastră capitală, Moscova. Cotropitorii fasciști germani jefuesc țara noastră, distrug orașele și satele, create prin munca muncitorilor, țăranilor și intelectualilor. Hoardele hitleriste omoară pe locuitorii pașnici ai țării noastre și făptuesc silnicii împotriva lor, necruțând nici femeile, nici copiii și nici bătrânii…”

Asta nu pare prea încurajator, nu? Totuși, mesajul continuă:

„Luptătorii armatei și flotei noastre, apărând onoarea și libertatea Patriei, respingând cu bărbăție atacurile dușmanului sălbatic, dând pilde de vitejie și de eroism, au făcut să curgă șiroaie sângele dușmanului… În patru luni de război noi am avut 350.000 de morți, 378.000 de dispăruți și 1.020.000 de răniți. În aceeași perioadă dușmanul a pierdut mai mult de 4.500.000 de oameni — morți, răniți și prizonieri. Nu încape îndoială că, în urma celor 4 luni de război, Germania, ale cărei rezerve umane seacă, e mult mai slăbită decât Uniunea Sovietică, ale cărei rezerve: abia acum se desfășoară în toată amploarea.”

Priviți, dragi cititori, care a fost geniala strategie a sovieticilor. Bătând în retragere, exact ca o tachanka (o mitralieră în spatele unui vehicul care se retrăgea), Armata Roșie de fapt trăgea Wehrmachtul în cel mai mare „clește”, cea mai mare încercuire la care cineva ar fi putut să se gândească. Făcând uriașul sacrificiu de a abandona orașe la rând, sovieticii loveau Wehrmachtul din spate cu ciocanul în cap, iar din față cu rafale de gloanțe și proiectile de obuze. Uniunea Sovietică a deschis pe cont propriu un al doilea front împotriva fasciștilor, anume frontul din spate, cel partizan. De la începutul războiului, numeroase orașe precum Pinsk au devenit fortărețe ale rezistenței, capcane pentru convoaiele fasciste și centre de informare ale Armatei Roșii: „Aici se află rezervele lor de arme”, apoi „Podurile și infrastructura au fost distruse, fasciștii au rămas fără provizii…” și așa mai departe.

Dar totuși, care a fost motivul pentru care Uniunea Sovietică a trebuit să facă atât de multe retrageri strategice? Însuși Stalin aduce din nou explicația:

„Una din cauzele insucceselor Armatei Roșii este lipsa unui al doilea front în Europa împotriva trupelor fasciste germane. E vorba de faptul că în momentul de față nu există pe continentul european niciun fel de armate ale Marii Britanii sau ale Statelor Unite ale Americii care să ducă război împotriva trupelor fasciste germane. Datorită acestei situații, Germanii nu sunt nevoiți să-și fărâmițeze forțele pentru a duce războiul pe două fronturi, în Apus și în Răsărit. Și această împrejurare duce la aceea că Germanii, socotindu-și asigurat spatele frontului în Apus, au posibilitatea să trimită toate trupele lor și trupele aliaților lor din Europa împotriva țării noastre. Situația este acum de așa natură, încât țara noastră duce războiul de eliberare singură, fără ajutor militar din partea nimănui, împotriva forțelor unite ale Germanilor, Finlandezilor, Românilor, Italienilor și Ungurilor. Germanii se mândresc cu succesele lor vremelnice și își laudă în mod exagerat armata, asigurând că ea va putea oricând să învingă Armata Roșie în lupta de unul contra unul.”

Dar de ce spune Stalin că succesele fasciștilor sunt vremelnice? Ei, asta din nou implică mintea unui geniu militar. Stalin cunoștea faptul că Wehrmachtul funcționa doar atât cât primea pervitină și alte droguri de garaj, el cunoștea că armatele românilor, italienilor, ungurilor și finlandezilor erau exponențial mai puțin motivate să lupte într-un așa război, iar odată ce stocul tancurilor cehoslovace avea să fie epuizat, întreg „blitzkriegul” care a adus armata germană atât de aproape de porțile Moscovei avea să se prăbușească.

2.2. Economia și războiul

Acum că avem o mai bună imagine a războiului din partea lui Stalin, am putea să ne întoarcem la dezmembrarea miturilor și calomniilor împotriva Armatei Roșii și a Uniunii Sovietice. Des întâlnit este argumentul că Uniunea Sovietică a câștigat războiul pe baza resurselor ei „nelimitate”, pe baza forței de muncă „infinite” și pe baza economiei gigantice. Păi așa, care ar mai fi fost motivul pentru care Armata Roșie avea nevoie de Ivan Konev, de Rokossovski, de Jukov și de restul generalilor și mareșalilor? De ce nu a pus Stalin o armată de economiști la lucru, să „facă economia să scoată mii de tancuri, tunuri și arme”? Acest argument este absolut stupid, nu doar că Uniunea Sovietică era singură în acest război, dar aceasta nu lupta doar împotriva Germaniei și a Austriei, ci împotriva unei întregi Europe subjugate. Este absolut greșit să comparăm economia sovietică și cea germană fără să luăm în calcul toate fabricile cehoslovace, franceze, norvegiene, poloneze, italiene, ungare, române ș.a.m.d. La fel cum e absolut halucinant și să privim armata fascistă ce a invadat Uniunea Sovietică fără să vedem și amalgamul de trupe hortiste, legionare și chiar și voluntarii spanioli.

Priviți tabelul de mai jos, extras din cartea istoricului Balaev. În 1941, Germania și Austria aveau o populație de 76 de milioane (în alte estimări, populația Reichului avea 105 milioane), Axa (adică aliații nemților) aveau o populație combinată de 207 milioane, iar împreună aveau 283 de milioane. Comparând aceste numere — o populație de aproape 300 de milioane a Axei, în fața celor aproape 200 de milioane ale Uniunii Sovietice — avantajul numeric sovietic, subliniat de economiști, parcă se cam pierde. Rândurile de mai jos explică aspecte relevante la capacitatea de producție industrială și a resurselor de materii prime de care dispuneau naziștii în raport cu sovieticii. De aici chiar nu mai poate exista nicio îndoială cu privire la „resursele infinite, materiale și umane, ale Uniunii Sovietice”. Ba chiar vedem până la cea mai lungă măsură cum burghezia britanică, cea franceză și cea americană au permis la rând, prin inițiativa de „appeasement” (împăciuire), extinderea forțelor fasciste asupra vastelor resurse europene.

Economia războiului

Totuși, se face ca cele mai progresive elemente să fie victorioase, căci Uniunea Sovietică a luat la rând măsurile de război corecte: mobilizare bună, conversia de război pregătită pentru fabrici, creșterea orelor de muncă, dar și o mai bună organizare a producției prin îmbinarea fabricilor și a altor sectoare de producție. În schimb, elementele reacționare fasciste nu puteau împinge la o producție mai mare din partea sclavilor lor închiși în case de muncă forțată, din partea birourilor lui Krupp, ale lui Porsche, MAN, Daimler–Benz sau Henschel. De asemena, Balaev mai amintește un moment hilar legat de Armata Roșie:

„Diferența dintre pierderile Armatei Roșii aflate în retragere, care, potrivit opiniei unanime a istoricilor militari, atât străini cât și de-ai noștri — chiar și cei care se consideră staliniști — a suferit o catastrofă și un colaps, și trupele Wehrmachtului și ale aliaților săi este impresionantă: de peste două ori și jumătate mai mare. Nu, desigur, Stalin a mințit. Nu doar că a mințit, firește, ci a făcut-o în scopuri politice. Ca poporul sovietic să nu se teamă de catastrofa Armatei Roșii, să nu-și piardă speranța și să continue să reziste. Stalin a mințit în mod constant. S-a numit discipol al lui Lenin — a mințit. S-a declarat marxist — a mințit. Când, în același discurs, a spus că trupele noastre se retrăgeau pentru moment din cauză că avem mai puține tancuri și avioane decât germanii — a mințit, pentru că, potrivit celor mai de încredere date din arhive, aveam de mai multe ori mai multe tancuri și avioane decât germanii. În general, fiecare al doilea om din țară era tanchist, iar fiecare al treilea era pilot, nu mai era cine să fie luat în infanterie. Trupele care au întâmpinat războiul în Vest, în 1941, erau de trei ori mai puține decât cele germane, dar aveau de 5–6 ori mai multe avioane și tancuri. Știința noastră istorică cea mai științifică nu ne va lăsa să mințim în această privință. Aceeași știință ne explică, în cel mai științific limbaj, de ce Armata Roșie, având 20.000 de tancuri față de 4.000 ale germanilor, s-a retras până la Moscova: e inutil să dai tancuri proștilor. Prostul face praf lemnul, îndoaie fierul, sparge geamul. Abia când germanii i-au învățat pe soldații noștri proști să lupte, atunci… Atunci au început să sosească tancuri din fabricile care fuseseră evacuate, dar proștii au avut pur și simplu noroc. Ei au întotdeauna noroc. Și Stalin a avut noroc, pentru că la început a mințit că ne retragem din cauză că aveam puține tancuri. A avut noroc că s-a început ofensiva când au apărut tancurile. Numai cei inteligenți, chiar genii pe alocuri, nu au noroc. Ca generalii lui Hitler. Ba drumuri noroioase, ba ger, ba Hitler…”

Aici, Balaev subliniază prin ironia sa cât de absurd sună argumentele de „superioritate economică și numerică” a Uniunii Sovietice, care de fapt se afla în dezavantaj complet. Diferența pentru sovietici nu a fost făcută doar de numere, ci mai degrabă de calitate — calitatea soldaților, a organizării, a moralei și a armamentului.

2.3. Războiul de continuare

Acum că am încheiat cu scurta paranteză despre economie, să ne întoarcem la război! Știți oare cine a mai invadat Uniunea Sovietică odată cu Axa? Finlanda! Cum bine s-au așteptat sovieticii, acești oportuniști fasciști și-au găsit momentul, iar împreună cu bunii lor prieteni au atacat „decisiv” Leningradul. Asediul asupra acestui mare oraș a durat aproape 3 ani, iar în timpul acestui asediu a apărut arma AK47, despre care vom vorbi puțin mai târziu (desigur, pentru a demonta un alt mit). Deci, părintele națiunii finlandeze (de proveniență suedeză) Mannerheim, alături de președintele Finlandei (bineînțeles, un alt fascist) Risto Ryti s-au pus să recucerească teritoriile luate de sovietici și să întregească Finlanda. Cum a decurs această reîntregire? Băieții din Viipuri s-au trezit înecați în propriile lor lacuri și mlaștini, căci sovieticii erau de fapt pregătiți de acest atac. Haideți să comparăm aici superioritatea: de ce sovieticii s-au retras doar cât să poată lovi cu artilerie drept deasupra lacurilor finlandezilor? Întocmai pentru fortificații. Punând cap la cap armata finlandeză și Armata Roșie, vedem:

Finlandezii aveau câte 14.200 de soldați, 11.000 de puști, 250 de mitraliere ușoare (arme automate, mai serioase decât armele de asalt care au doar cartușe de pistol), 250 de mitraliere normale, 116 de mitraliere grele (mai mici de 12,7 mm), 18 mortiere de 82 mm, precum și 18 tunuri de calibre între 37 și 45 mm și 24 tunuri de calibre între 75 și 90 mm — toate acestea într-o divizie.

Sovieticii aveau câte: 17.000 de soldați, 14.000 de puști, 419 mitraliere ușoare, 0 mitraliere normale, 200 de mitraliere grele, 6 mitraliere grele cu calibru de 12,7, 16 antiaeriene cu patru țevi, 18 mortiere de 82 mm, 12 mortiere de calibru 120 mm, precum și 48 de tunuri de calibre între 37 și 45 mm și 38 de tunuri cu calibre între 75 și 90 mm — la fel, toate într-o singură divizie. Totuși, să nu uităm că sovieticii aveau, de asemenea, divizii separate de tancuri, artilerie și suport, rezerve — toate din partea Comenzii Supreme.

Însuși Mannerheim, în memoriile sale, recunoștea că, nici în atac și nici în apărare, diviziile sale nu aveau nicio șansă și că au depins extrem de mult de atacul nemților de la Sud de Leningrad. (Calomnie împotriva Armatei Roșii, p. 18)

2.4. Statistici și strategii

Despre statistici am mai vorbit deja, anume despre superioritatea numerică nemțească, dar de asemenea și despre strategia sovietică de retragere am vorbit, așa că, înainte să prezentăm dezvoltările războiului din anii următori, arătăm rezultatele „războiului fulger” provocat de fasciști:

ORDIN DE ZI Nr. 345 AL COMISARULUI POPORULUI PENTRU APĂRARE Moscova, 7 noiembrie 1942:

„Eroicii apărători ai Moscovei și Tulei, ai Odesei și Sevastopolului, ai Leningradului și Stalingradului au dat pilde de vitejie plină de abnegație, de disciplină de fier, de fermitate și de pricepere de a învinge… Nu poate să încapă nicio îndoială că cotropitorii germani se vor mai lansa în noi aventuri. Dar forțele dușmanului încep să se istovească și să se apropie de limita posibilităților lor. Armata Roșie a scos din luptă în timpul războiului peste 8.000.000 de soldați și de ofițeri inamici. Acum armata hitleristă, diluată cu Români, Unguri, Italieni, Finlandezi, a devenit mult mai slabă decât în vara și în toamna anului 1941.”

ORDIN DE ZI AL COMANDANTULUI SUPREM CĂTRE ARMATELE FRONTULUI DIN SUD–VEST, DE SUD, DE PE DON, DIN CAUCAZUL DIN NORD, DIN VORONEJ, CALININ, VOLUOV ȘI LENINGRAD Moscova, Kremlin, 25 ianuarie 1943:

„După două luni de lupte ofensive, Armata Roșie a străpuns pe un front larg pozițiile de apărare ale trupelor fasciste germane, a zdrobit 102 divizii inamice, a capturat peste 200.000 de prizonieri, 13.000 de tunuri și mult alt material de război și a înaintat cu 400 de kilometri. Armatele noastre au obținut o victorie serioasă!…”

ORDIN DE ZI Nr. 95 AL COMANDANTULUI SUPREM Moscova, 23 februarie 1943:

„… Numai în trei luni de ofensivă a Armatei Roșii, în iarna anului 1942–1943, Germanii au pierdut peste 7.000 de tancuri, 4.000 de avioane, 17.000 de tunuri și mult alt armament…” și „Germania hitleristă a început războiul împotriva URSS dispunând față de Armata Roșie de o superioritate numerică în trupe mobilizate și gata de luptă. Acesta era un avantaj al ei. Însă în douăzeci de luni situația s-a schimbat și în acest domeniu. În luptele defensive și ofensive Armata Roșie a scos din luptă în cursul războiului circa 9.000.000 de soldați și ofițeri fasciști germani, dintre care cel puțin 4.000.000 uciși pe câmpul de luptă. Au fost complet zdrobite armatele române, italiene și ungurești, aruncate de Hitler pe frontul sovieto-german. Numai în ultimele trei luni Armata Roșie a zdrobit 112 divizii ale inamicului, răpunând peste 700.000 de oameni și capturând peste 300.000.”

Ar mai fi nevoie de alte dovezi pentru superioritatea Armatei Roșii? În ciuda superiorității în resurse și populație, Germania fascistă avea pierderi enorme. Țineți minte, Uniunea Sovietică a avut în total, după Balaev și Stalin, irevocabil, 7 milioane de pierderi umane în total, atât soldați, cât și civili.

Totuși, ce a rezultat în pierderea Wehrmachtului? Totul! De la strategie, moralul armatei, droguri, tehnologie, tancuri și avioane. Haideți să analizăm prima dată strategia: fasciștii încercau pe cât posibil să formeze vârfuri de lance blindate, adică o coloană formată din trupe motorizate și mecanizate, conduse de diviziile blindate de tancuri. Cum a funcționat asta? Foarte bine, dar numai în primul an de război! De ce așa? Căci atât tancurile și mașinile de atunci aveau viteze comparabile, Panzer 38t, Pz-1, 2 și maxim 3 prindeau în general, pe zile bune, câte 30 și ceva de kilometri pe oră, mașinile mecanizate ale fasciștilor de atunci nefiind limitate de viteză, dar nici oprite dacă vreun tanc s-ar fi stricat în mijlocul drumului. Asta a funcționat așa de bine încât fasciștii au început să facă încercuiri la Białystok, Minsk, Smolensk, Breansk și încă câteva. Sovieticii au reușit de numeroase ori să-și salveze diviziile încercuite. Dar, să nu uităm, armata este un organ încă birocratic. Deci, natural, sabotori, trădători și carieriști oportuniști și-au făcut loc într-însa, oameni precum Andrei Vlasov — un netrebnic ce a îndrumat trupe întregi în ghearele fascismului.

2.5. Generalul Andrei Vlasov și AER

Generalul Andrei Vlasov

Priviți-l, dragi cititori, pe mocofanul, lașul și trădătorul, pe cel mai bun aliat al fasciștilor — Andrei Vlasov. Acesta a fost de mic un închis la minte, un religios fanatic, care în cel mai oportunist mod s-a apropiat de Partidul Comunist și de Armata Roșie. El a escaladat carieristic pozițiile sale în armată, iar apoi a dezertat — nu de unul singur, ci alături de întregi batalioane ce aveau încredere că superiorul lor lupta pentru apărarea patriei, și nu pentru dominația capitalului financiar fascist. Totuși, atât subordonații, cât și superiorii săi au greșit când au avut încredere în Vlasov, căci la nici câteva zile după ce a fost capturat, el a acceptat cu sufletul la gură să fie muls de fasciști. Vlasov a scris la rând o groază de mesaje îndemnând soldații sovietici să dezerteze, dar când asta nu a funcționat, el a început să facă plecăciuni înaintea generalilor fasciști până când a fost numit el însuși comandantul mișcării „Armata de Eliberare Rusă” (AER). Atunci când nici această „mișcare” nu a avut succes, căci era compusă majoritar din prizonieri sovietici ce nu doreau să lupte împotriva fraților lor, Andrei a fugit ca o javră în Tirol, ascuns de americani. După război, trădătorul a fost repatriat în cele din urmă, iar apoi, din fericire, a plătit pentru crimele sale (prin spânzurare).

2.6. Generalii sovietici și cei germani în bătălii

Despre generalii sovietici am mai vorbit: despre Tuhacevski, despre Voroșilov (care a fost un mareșal mediocru, organizând prost defensiva de la Leningrad), iar în final despre Vlasov și tipologia sa. Alți generali incompetenți s-au mai găsit la fiecare pas: oameni precum Filip Golikov. Totuși, nu toți generalii sovietici au fost așa. Cei mai bine cunoscuți generali sovietici au fost în general și cei mai eficienți, ulterior ajungând și mareșali în locul celor cu tactici vechi, precum Budionnîi, Voroșilov și Tuhacevski. Acești generali eficienți au fost Alexandr Vasilevski (un specialist brilliant, care lucra zi și noapte pentru apărarea patriei), Konstantin Rocossovski (un foarte bun teoretician militar, ocupându-se de tancuri cum n-a reușit Tuhacevski să o facă, asigurând numeroase victorii), Ivan Konev (un carierist ce-și făcea treaba, dar totuși avea să lucreze mai apoi pentru Hrușciov ca să-și salveze pielea) și Jukov (la fel, un mare oportunist, care la final a cules toate laudele). Pe lângă generali buni, sovieticii îl mai aveau și pe Vasili Grabin, un inginer și artilerist excelent, care a proiectat și rafinat obuzele sovietice.

După înșiruirea atâtor generali sovietici, ne-am obosi prea mult să-i prezentăm și pe eroii fasciștilor, așa că îi vom rezuma și vom vorbi despre cei mai importanți, practic cei care au cărat frontul în spate și nu despre cei care n-au lucrat în viața lor, dar au primit toate meritele militare. În primul rând, să vorbim despre Erwin Rommel, cunoscut pentru campania sa în Nordul Africii, pentru luptele sale împotriva forțelor coloniale britanice și englezești. Normal că un astfel de general, aprovizionat cu tancuri și avioane avea să-și facă bine treaba împotriva unui inamic inferior, dar pe el îl menționăm căci el se ocupa de teatrarea frontului african, practic pregătind Wehrmachtul cu experiență militară în condiții de căldură. Apoi haideți să vorbim despre generalul Paulus, cel ce se ocupa de vârful de lance nemțesc, luând oraș după oraș, iar apoi fiind abandonat de proprii săi colegi la Stalingrad. El era comandantul armatei a VI-a, când, încercuit fiind de Armata Roșie la Stalingrad, acesta a fost ridicat la rangul de mareșal, căci normal, legea gravitației nu funcționa în Germania Hitleristă. Cât timp Friedrich Paulus era victorios în fuga de a captura cât mai multe orașe sovietice, acesta abia că avansa în funcție. Totuși, din cauza slăbiciunii organizatorice nemțești, acesta a greșit crunt și fost încercuit. În astfel de condiții, el a fost promovat ca mareșal. Deci, atunci când cineva greșește, acesta trebuie promovat, cum e și „normal”. Vlasov, atunci când a dezertat a fost numit trădător de patrie, pe când Paulus a devenit mareșal. Stalingrad nu a fost singurul oraș în care sovieticii au făcut încercuiri devastatoare, ci au făcut două încercuiri în apropiere de Voronej, au încercuit întreaga Crimee, iar apoi au făcut numeroase încercuiri mai mici, dar mai eficiente.

3. Marile bătălii

În general, într-un război modern, nicio singură victorie într-o mare bătălie nu a „cauzat” însăși victoria în război, dar când vine vorba despre Marele Război Patriotic, câteva bătălii se evidențiază foarte tare, anume asediul Leningradului, bătăliile de pe lângă Moscova și Rzhev și bătălia de la Stalingrad.

3.1. Leningrad

Pe coasta Leningradului, forțele navale sovietice baltice erau prinse în Golful Finlandei, mai exact navele de război surori numite Revoluția din Octombrie și Marat, alături de câteva fregate și nave distrugătoare. Această flotă se ocupa cu bombardarea trupelor germane ce încercau să asedieze Leningradul. Tunuri navale de 305 mm aruncau voleuri de proiectile explozive, decimând la rând convoaiele blindate sau cu provizii ale fasciștilor. Practic, trupele nemțești nu-și puteau continua asediul eficient cât timp soldații puteau fi spulberați de un proiectil sovietic, care să nici să nu-i nimerească, ci să cadă și la 20 de metri distanță, împrăștiind fragmente de metal la viteze letale care să ucidă trupele fasciste.

Văzuți în situația asta, fasciștii și-au trimis avioanele să întrerupă bombardamentul sovietic, folosindu-se la maxim de faptul că la începutul războiului ei bombardaseră prima dată aeroporturile sovietice, deci asigurându-și superioritatea aeriană. Așa, platoanele de avioane nemțești și-au pornit motoarele spre a combate flota — numeroase avioane Junkers 87 și alte avioane de bombardament au încercat să scufunde Marat-ul. Inițial, nava a fost lovită de patru bombe de 250 kilograme, apoi de alte bombe și mai mari. Marat-ul s-a retras la Kronstadt, unde avea să fie reparat, dar alte avioane nemțești, printre care și unul pilotat de gloriosul erou de carton Hans Rudel, aveau să arunce bombe de o mie de kilograme asupra bărcii. La ce a dus asta? Două camere ale Maratulu au fost inundate, iar o parte din echipaj rănit, dar sovieticii au fost determinați să lupte până la capăt, ridicând tunurile și distrugând numeroase avioane germane. Echipajul a fost atât de bine motivat încât Maratul, deși pe o parte scufundat, a devenit o baterie staționară de artilerie, împiedicând avansul nemțesc până la capătul asediului, indiferent de atacurile germanilor, ce acum se transformau tot mai mult în niște țânțari agasanți. Dar de ce credeți că l-am numit pe Rudel un erou de carton? Căci acesta nu doar că „pe cont propriu” a „scufundat” Maratul, ci a și „distrus” 500 de tancuri sovietice. Am putea liniștiți să zicem că sovieticii s-ar fi prezentat la Berlin doar călare, fără tancuri, dacă ar mai fi existat și alți astfel de eroi ai fasciștilor, nu?

Tot la asediul de la Leningrad a apărut început prima dată dezvoltarea armei AK-47. Istoricii burghezi spun că domnul Kalașnikov doar a „reinventat roata” și că oricum prima armă de asalt a fost inventată de nemți, anume StG 44-ul. Problema face, că StG-ul a apărut pe front în numere considerabile abia după 1944, în schimb, sovieticii aveau o armă de asalt încă din primele lor bătălii. Prima armă de asalt din istorie nu a fost în niciun caz StG-ul, ci Fiodorov Avtomat, o armă proiectată încă din 1913 de țariști. Sovieticii aveau să preia acest fel de armă și să o îmbunătățească. Tot sovieticii aveau constant superioritatea tehnologică când venea vorba de arme mici — PPSh-urile nu erau simplele arme automate cu gloanțe de pistol așa cum erau MP38 și variantele sale. Sovieticii foloseau deja de ani buni puștile semiautomate precum SVT-urile, găurind nemții la fiecare pas fără să aștepte după Gewehr-ul lor, care trebuia încărcat manual după fiecare tragere.

3.2. Moscova

O bătălie foarte importantă, învelită în mister de fabricațiile fasciștilor. Armata lui Kleist de 800 de tancuri a „distrus” 2.000 de tancuri sovietice. Haideți să vedem împotriva a ce fel de tancuri lupta Wehrmachtul la începutul războiului: Trei mii de T-27, unsprezece mii de T-26, cinci mii de BT-7, două mii și jumătate de T-37 A și 500 de T-28. (Piotr Balaev. Calomnie împotriva Armatei Roșii, pp. 218–222)

Tancuri la Moscova

Priviți dragi tovarăși, ce fel de tancuri monstruase au reușit germanii să distrugă în război — doar tancuri din prima jumătate a anilor ‘30. Oare este sigur Kleist că chiar lupta cu aceste tancuri sau doar le-au lăsat sovieticii în urmă ca distrageri? Nici nu mai contează! Haideți să trecem toate „distrugerile” acestea la o parte și să continuăm cu ceea ce chiar se poate numi bătălie de tancuri.

Odată ce pe front au apărut tancurile contemporane, anume T-34 și KV-1, mai exact:

„Noile tancuri, KV și T-34, care erau de o calitate semnificativ superioară celor nemțești, nu fuseseră produse în 1939, iar în 1940 se produseseră doar câteva: 243 de KV-uri și 115 T-34-uri. Doar din prima jumătate a lui 1941 a crescut în mod observabil producția de noi tancuri. De-a lungul acestor șase luni, industria sovietică a produs 393 de KV-uri, 1.110 de T-34-uri.” (Ibid., p. 79)

Aceste tancuri noi, care au apărut în numere serioase doar după „victoriile” lui Kleist, au devenit practic invincibile. Oriunde un KV-1 sau un T-34 apărea pe front, germanii deja puteau fi siguri că au pierdut bătălia, căci nicio armă antitanc nemțească de pe atunci nu putea penetra blindajul acestor două tancuri. T-34, în diferitele sale variante, uneori ignora complet orice lovitură de artilerie nemțească, avansând sub foc direct până ce chiar strivea bateria de artilerie ce încerca să-l distrugă. Relatările veteranilor germani, precum cea care urmează, au încercat să nege acest efect zdrobitor:

„… Fără a se opri, tancurile inamice continuă să se apropie de noi, trăgând din toate tunurile. Apoi se întâmplă ceva neașteptat: reveniți din spaima provocată de coloșii de oțel, infanteriștii noștri încep să contraatace, aruncând grenade de mână asupra vehiculelor. În al 2-lea pluton al companiei a 13-a a regimentului 98 se află campionul nostru mondial la schi, Berauer, care, sărind pe unul dintre tancurile T-34, împinge o grenadă în țeava tunului. Unul după altul, tancurile inamice sunt scoase din luptă — trebuie să le recunoaștem soldaților curajul și hotărârea incredibilă!” (Ibid., p. 218)

O interesantă poveste din partea domnului veteran, totuși nu e prea dificil de înțeles că a doua jumătate a poveștii este o fabricație. Ori ai o înălțime de 3 metri, ori ești un maestru ce sfidează legile fizicii, căci armura înclinată a tancului îl făcea imposibil de escaladat din față, iar de asemenea, încercând să faci asta te vei alege cu zeci de gloante de mitralieră care-ți trec prin stomac, căci tancul nu avea doar tun în față și atât, ci porturi și găuri prin care echipajul dinăuntru putea să nimicească soldații germani de afară.

În stânga — coloană de T-34 Mod 1940. În dreapta — KV-1 L11

Pentru că aceste tancuri erau practic invincibile, nemții au comisionat și au cerut proiectile de penetrare pentru antiaeriana FlaK 88, practic singura armă nemțească ce putea scoate tancurile sovietice noi de pe front. Totuși, la ce a dus asta? În anii 1941–1942, nemții încă aveau mai multe avioane, dar la scurt timp, producția sovietică de IL-2 și Yak-uri a crescut exponențial de mult. Deci, în fazele inițiale, germanii au putut folosi FlaK-ul pentru a opri mașinăriile de război sovietice, dar la scurt timp, bombele sovietice și gloanțele de tunuri din cer au început să nimicească antiaerienele grele nemțești care așteptau să nimicească tancuri.

„Când respingi contraatacurile inamice, de exemplu, când trebuie să deplasezi rapid mijloace de apărare antitanc, prostia asta va rămâne în câmp deschis ca un monument pentru cei 11 oameni ai echipajului. Chiar dacă un obuz de fragmentare de la un KV sau T-34 lovește la 10–15 metri de el, jumătate din echipaj poate fi îngropată pe loc. Și chestia asta poate fi ridicată ca un monument deasupra mormântului.” (Ibid., p. 312)

Totuși, germanii nu sunt singurii care au folosit antiaerienele pentru mai multe scopuri:

„Și tunurile noastre antiaeriene au fost folosite împotriva tancurilor. Ocazional. În timpul apărării Moscovei, Tulei și Stalingradului. Au existat astfel de cazuri, dar au fost izolate, provocate de situații critice. Însă germanii, în memoriile aproape tuturor liderilor lor militari, afirmă în mod direct că tunul antiaerian de 88 mm FlaK 18/36/37 a devenit principala armă în lupta împotriva tancurilor KV și T-34 atunci când acestea au apărut pe câmpul de luptă. Trebuie de asemenea luat în considerare faptul că unitățile de apărare antiaeriană nu erau subordonate comandamentului terestru, adică, pentru a rezolva problema mutării echipajelor de tunuri antiaeriene într-o direcție periculoasă pentru tancuri, trebuiau mai întâi să contacteze comandamentul Luftwaffe, ceea ce în sine vorbește despre complexitatea situației cu apărarea antitanc a germanilor. Astăzi, veți găsi pe internet multe articole ale admiratorilor Wehrmacht-ului despre cât de eficient a fost folosită «proasta» asta ca tun antitanc. Păcat că autorii acestor visării nu pot fi transporați în 1941 și incluși în echipajul germanilor. Uitați-vă la silueta tunului — pentru a-l camufla cumva, echipajul trebuie să sape nu un șanț, ci o groapă de 2 metri adâncime, și mai trebuie să sape o rampă în această groapă, pe care să-l coboare pe remorcă și apoi să-l scoată. Ca urmare a unor astfel de lucrări de săpat, un movil de pământ se va ridica la locul poziției de tragere, care și el trebuie camuflat cumva. Și cum să schimbi poziția de tragere dacă apare nevoia? Adică, folosirea FlaK 18/36/37 chiar și în condiții de apărare staționară este o problemă serioasă.” (Ibid., p. 239)

Deci, începem să vedem extrem de multe crăpături în invincibilitatea Wehrmachtului.

De asemenea, unii fasciști moderni trâmbițează că Wehrmachtul era la doar la 24 de kilometri de Moscova. Practic, erau la un pas de a câștiga războiul, nu? Nu doar că dacă naziștii ar fi luat Moscova, sovieticii ar fi luptat de 10 ori mai aprig, căci încercând să ocupe capitala, Wehrmachtul s-ar fi găsit mult mai devreme în situația de la Stalingrad, dar în altă ordine de idei, de abia ce aviația fascistă chiar și-a lărgit raza de acțiune, la Moscova s-au mobilizat sute de artilerii autopropulsate SU-76 și sute de linii de antiaeriene grele. Ce s-ar fi întâmplat cu săracii soldați și piloți germani dacă s-ar fi apropiat mai mult? Înainte ca soldații să vadă tancurile sovietice, zeci de voleuri de artilerie i-ar fi împrăștiat de la mai mult de 13 kilometri, iar înainte ca piloții să vadă Piața Roșie s-ar fi trezit doar cu cabină de avion întreagă, căci aripile și coada avionului s-ar fi pulverizat instant în urma proiectilelor sovietice de la sol.

Sd. kfz, 2.500 de unități, dintre care doar 14 au primit tunuri și aveau să lupte doar în Italia

Yag 10, 333 de unități produse, dintre care 61 au devenit Yag 10 29K — rol decisiv ca antiaeriene grele

3.3. Stalingrad

Deja am vorbit despre încercuirea sovietică a armatei germane la Demyansk. Haideți să vedem ce a urmat după această bătălie, când Uniunea Sovietică avea să obțină și superioritatea aeriană. În anul 1941, adică abia la începutul războiului, avionul Iliușin avea să intre în producție și chiar să ajungă unul dintre cele mai produse avioane din istorie. Atât Yak-urile și Il-urile erau avioane contemporane războiului, cu designuri noi, adaptate și meticulos calculate, motiv pentru care în misiunile în care acestea aveau să participe, nemții aveau să sufere pierderi enorme. Spre exemplu, la încercuirea armatelor nemțești, germanii au încercat să formeze o coloană de avioane de transport și suport care să ajute la încercarea disperată de a scăpa din încercuire. Toate avioanele nemțești (Ju 52 și altele) erau în pericol constant, nu din cauza interceptoarelor sovietice, a Yak-urilor și MiG-urilor, ci din cauza armamentului montat pe avioanele Iliușin 2. Iliușin 2 Șturmovic era un avion de atac la sol, dar care a jucat un rol important în distrugerea speranței fasciștilor de a scăpa nepedepsiți.

Il2 Șturmovic

Aceeași poveste cu trupele încercuite de la Demiansk s-a repetat și la Stalingrad, unde trupele încercuite ale armatei lui Paulus erau disperate de zile bune. Luftwaffe (aviația germană) a încercat de numeroase ori să transporte provizii și personal pentru armata a VI-a pin avioanele Junkers 52, Heinkel 119 și Focke-Wulf Condor, dar foarte multe dintre avioanele acestea nu aveau să mai vadă niciodată cerul, prăbușindu-se la Stalingrad în urma gloanțelor mitralierelor montate pe avionul sovietic Iliușin 2. După cum am menționat deja, noile avioane sovietice, mult superioare calitativ Bf 109-urilor nemțești, aveau să asigure superioritatea aeriană sovietică la câteva luni după bătălia de la Stalingrad. Această schimbare a marcat două lucruri: 1) Berlinul declară război total imediat și 2) trupele sovietice aveau să poată avansa și să facă noi manevre strategice mult mai rapid și mai sigur cu ajutorul aviației.

După ce am făcut eroul de carton să se înmoaie de la apa argumentelor realiste, anume după ce am verificat veridicitatea celor spuse de susținătorii lui Simo Hayha, acum vine momentul să arătăm cine sunt adevărații eroi. Vasili Grigorievici Zaițev a fost un lunetist sovietic excelent, care din octombrie 1942 și până în ianuarie anul următor a ucis în total 400 de militari fasciști. În timpul luptelor de la Stalingrad, Zaițev a învățat și alți lunetiști cum să devină maeștrii în această artă, ucenicii săi având să scoată din luptă peste 3.000 de inamici. Mai departe, Ludmila Pavlicenco, avea să se distingă ca cea mai bună lunetistă din lume, scoțând de pe front 309 fasciști.

4. Superioritatea în tancuri

Uniunea Sovietică avea să producă în timpul războiului unele dintre cele mai bune tancuri ale acelei vremi, revoluționând practic modul de luptă între tancuri. Atât mareșalul Tuhacevski, cât și teoreticienii militari fasciști și cei din vest credeau că tancurile vor fi folosite în special pentru a asista infanteria și pentru a trece peste tranșee. Totuși, știința militară sovietică era cu un pas înaintea acestor teorii. Trecând de la tancurile ușoare de recunoaștere, trecând de tancurile extrem de lungi și cu echipaje de peste 10 oameni, sovieticii au dezvoltat tancurile medii și grele. Aceste tancuri erau speciale, căci mențineau o parte din manevrabilitatea tancurilor mici, puteau avea montate tunuri mai mari și mai bune care să aibă o rază eficientă mult mai mare, dar aveau și blindaje suficient de bune încât să reziste focului inamic. Este desigur vorba despre tancurile KV-1 și T-34 deja menționate mai sus. Atât ele, cât și prototipurile din spatele lor. La scurt timp, militarii vestici au fost nevoiți să recunoască superioritatea sovietică, ulterior dezvoltând și ei tancuri precum Sherman-ul, dar fasciștii nu puteau conceptualiza balansul. Toate companiile care produceau tancurile germane erau incapabile de dezvoltarea unui prototip echilibrat: ori aveau 20 de tone și abia că era considerat un tanc mediu din cauza blindajului său extraordinar de slab și deseori a tunurilor scurte (Panzer 4), ori aveau 50 de tone, erau dificil de produs și nici nu puteau ieși din fabrică fără să le sară în aer motorul, transmisia sau alte componente (Panzer 5 și 6). Cum sunt fasciștii, așa sunt și micii burghezi, oameni ai extremelor, fără idee asupra ce înseamnă balansul. Totuși fasciștii au scos pe porțile fabricii Panzerele 5 și 6 (de acum ne vom referi la ele cu numele de Panther și Tiger) exact cu scopul de a combate T-34 și KV-1. Desigur, în limitele capabilității producției fasciste — formate din subjugați și exploatați sălbatic — doar 1.300 de Tiger-uri au fost produse.

IS2 cap la cap cu Tiger 1

Inginerii sovietici erau totuși mult mai ingenioși, ei nu doar că au fost pionierii acestei dezvoltări, dar au și dus-o până la capăt. În timp ce britanicii se chinuiau să pună 5 motoare de mașină, un tun disproporționat și o cutie radio amplasată extrem de prost pe un tanc american, rezultând în M4 Firefly, sovieticii deja scoteau pe porțile fabricii seria de tancuri cu șasiul „Iosif Stalin”, anume tancurile IS-1, IS-2 și toate artileriile și tunurile autopropulsate care aveau în față „ISU” iar apoi calibrul și modelul. Sovieticii și-au luat experimentarea și prototipurile mult mai în serios, inițial montând turela rotunjită ce avea să fie pusă pe șasiul IS pe un șasiu vechi de KV-1. În aproape fiecare an apărea o nouă versiune de T-34, fiecare cu aranjamente mai bune de blindaj, tunuri și optice noi, modificații la motoare și transmisie și multe altele.

În anul 1944, cam odată cu apariția în numere serioase a Tigerului pe front a apărut și IS-2-ul, ambele fiind tancuri grele de străpungere. Un brav apărător al Wehrmachtului ar putea începe să plângă de aici (dacă totuși a ajuns să citească până aici), el ar comenta că aceste tancuri nu trebuie comparate între ele, ci comparate după cât de bine își făceau treaba. Sau ar spune că nu este o comparație corectă, de ce nu am compara tancul IS-1 cu Tigerul? Haideți să facem jocul fasciștilor și să comparăm după cerințele lor.

ISU-152, SU-152, IS-1, KV-85, SU-85, ZIS-30 și multe altele sunt tancuri/tunuri autopropulsate ce aveau capabilitatea de a distruge un Tiger frontal, haideți totuși să nu uităm că toate variantele de T-34, inclusiv cele de dinainte de război se puteau folosi de manevrabilitatea lor pentru a distruge Tigerul din laterală. Pe lângă asta, sovieticii încă aveau ZiS-2-uri și multe alte tunuri și baterii de artilerie care puteau liniștit să arunce turela unui Tiger la zeci de metri. Dar de ce înclinăm iarăși lucrurile de partea noastră? Haideți să vedem cum a arătat cea mai mare victorie a unui Tiger. În 8 iulie 1943, o bătălie de tancuri avea să aibă loc la Teterevino. Acolo, un batalion de soldați și o întreagă divizie de tancuri germane, alături de echipajul Tigerului lui Franz Staudegger și suportul aerian acordat (numeroase Ju 87), aveau să se apere de atacul brigăzii 26 de tancuri sovietice care aparținea corpului al doilea de tancuri (în putere de 32 de T-34 vechi și 20 de T-70, niște tanchete și mai mici și și mai vechi). În urma acestei bătălii, fasciștii au făcut din Staudegger un erou de carton, atribuindu-i lui întreaga victorie și toate tancurile sovietice distruse. În realitate, Tigerul nu a luptat cu 50 de T-34-uri și nu a distrus mai mult de jumătate din ele, așa cum susțin fasciștii, ci în realitate a luptat cu 19 T-34 (căci 3 s-au stricat pe drum) și 16 T-70-uri (altele 3 stricându-se). Cât au pierdut sovieticii în total deci? Incluzând echipajele care nu au raportat ca fiind presupuși morți, în total s-au pierdut 18 T34-uri și 13 T-70-uri. (conform „After-action report of 2nd Tank Corps for July 1943”)

În cea mai bună zi, deci, cu tot ajutorul și superioritatea, atât cu artilerie și bombe din cer, cu greu putem presupune că Tigerul se descurca bine împotriva tanchetelor și tancurilor medii din anii ‘30. Deja ar fi rușinos să comparăm un IS-1, care are un tun cât se poate de capabil să penetreze frontal un Tiger 1 la distanțe similare. Totuși, majoritatea luptelor văzute de Tigere și Panthere nu au fost împortiva rablelor vechi de un deceniu, ci din contră, nemții find în defensivă în anii 1943–1944, au at doar de tunuri de 122 mm și 100 mm.

Panthere, Tiger 1 și Tiger 2 distruse

Tiger 1 avea un tun de 88 mm și niște optice fabricate de Zeiss, totuși, nu putea nimeri nimic la 1.000 de metri! Așa da tanc de străpungere! O străpungere extraordinară dacă el putea fi nimerit de artilerie de la o distanță de 10 ori mai mare. În schimb, IS-2, deși încărca în mai mult timp, avea un tun de 122 mm, care nimerea la 4.000 metri, dar să nu uităm și că sovieticii foloseau un tip special de explozibil, mai bun decât simpla dinamită nemțească, practic aruncând în aer buncărele pe care trebuia să le străpungă. Gata, de ajuns cu tancurile grele, să mergem mai departe.

4.1. Seria A-20 — T-44

Tancuri

Deja în anii 1943 T-34 erau învechite, deci sovieticii produceau la rând noi tancuri și noi prototipuri. De la varianta A-20 din anii ‘30 s-a ajuns la T-44, practic primul tanc modern. T-44-ul era deja mai bine blindat, iar deseori se găsea să aibă tunuri mai mari, precum cele de 100 mm și 122 mm. Aceste tancuri medii, simple și balansate aveau să devină o armă supremă. După A-20 s-a început lucrul asupra șasiului de T-34, lucru despre care Balaev are câteva de spus, mai exact să arate ce s-a făcut cu ele:

„În același timp, platformele KV și T-34, cu marja lor mare de siguranță și gama necesară de sisteme artileristice, au făcut posibilă crearea unei linii de tunuri autopropulsate dotate cu cele mai puternice arme ale epocii: ISU-152 cu obuzierul-tun ML-20.” (Ibid., p. 311)

ISU-152 cu obuzierul-tun ML-20

În regulă, sovieticii au trecut de la tancuri la distrugătoare de tancuri și tunuri autopropulsate, dar oare germanii nu s-au gândit și ei la asta în timpul războiului?

„Singurul proiect reușit ca tun autopropulsat pentru germani a fost Hetzer, bazat pe [șasiul] ceh. Mai precis, ar fi fost destul de eficient în perioada 1942–1943. Totuși, producția lui a început abia în 1944, iar până atunci, un tun antitanc de 75 mm și o blindaj de 60 mm nu mai reprezentau ceva serios.” (Ibid., p. 307)

Tot așa… dar putem noi uita despre tancurile nemților de suport pentru infanterie? Acelea nu erau distrugătoare de tancuri? După teoria eșuată a lui Tuhacevski, așa ar fi fost, dar priviți mai exact în ce a constat conversia germanilor:

„Nimeni din Armata Roșie nu s-a gândit să dea jos turela de pe șasiul T-34 și să monteze același tun care era pe tanc pe acest șasiu. De ce? Păi, Armata Roșie nu știa să gândească creativ! Dar Wehrmacht-ul știa. Iată rodul gândirii lor creative — StuG. IV sau Jagdpanzer IV:

Da, au scos turela de pe tancul T-4 și au montat pe șasiu același tun care era pe tanc — 7,5 cm KwK 40. Când inspectorul general al trupelor de tancuri, Guderian, a aflat de asta, a încercat să protesteze. E logic — înainte exista o turelă cu un tun care putea trage în toate direcțiile: ăsta era un tanc. Acum, pe același șasiu, e același tun, dar care trage doar înainte.” (Ibid., p. 302)

Tancuri

4.2. Seria SU și Zis

Hai să vorbim și despre ceea ce în aproape toate războaiele moderne, este responsabil de 40–60% din pierderile umane, artileria! Nu încape loc de întrebare despre artileria sovietică, deoarece tovarășul Grabin s-a asigurat că tunurile lui vor nivela bine și frumos toată armata fascistă în drum și va pava cale dreaptă până spre Berlin.

„La începutul anului 1942, panicați și realizând că își lăsaseră armata fără artilerie antitanc, germanii au început de urgență producția unui nou tun — Pak 40, calibru 75 mm. Aveau pentru prima dată o armă adecvată pentru a combate tancurile sovietice. Au fost produse doar 23.336 de tunuri, dar era deja prea târziu pentru a mai bea Borjomi.

Dacă comparăm numărul de tunuri antitanc produse de Uniunea Sovietică și Germania înainte de 1942, devine și mai înfricoșător. Astfel, doar 46.100 dintre «patruzeci și cinci»-urile noastre au fost produse. ZIS-2–13. 710. F-22-USV — tun divizionar Grabin de 75 mm, folosit ca tun antitanc, care depășea toate tunurile germane în ceea ce privește caracteristicile sale înainte de 1942 — 9.350. În total — aproape 69 de mii.” (Ibid., p. 240)

„Și ce avea Armata Roșie, care avea o superioritate covârșitoare față de Wehrmacht în obuziere, în materie de tunuri? Aici situația era complet de coșmar pentru germani. Voi menționa doar cele mai răspândite două sisteme de artilerie ale noastre:

Tunul de corp de 122 mm model 1931/37 — au fost produse aproape 3.000 de unități. Doar un singur A-19 (indicele acestui tun), care prin caracteristicile sale depășea oricum puținele tunuri ale Wehrmachtului — de două ori mai multe.

Dar proiectanții sovietici de sisteme de artilerie au oferit Wehrmachtului o surpriză extrem de neplăcută: au combinat proprietățile unui tun și ale unui obuzier într-o singură armă, fără să compromită semnificativ nici caracteristicile de obuzier, nici cele de tun:Obuzierul-tun de 152 mm model 1937 ML-20, cea mai cunoscută piesă de artilerie a Marelui Război pentru Apărarea Patriei, alături de ZIS-3. Bunicul meu a luptat ca comandant al acestei arme. În total, au fost produse peste 8.600 de unități. După cum vedem, situația sistemelor de artilerie de calibru 100 mm, fie ele obuziere sau tunuri, în Wehrmacht, comparativ cu Armata Roșie, nu era doar dificilă — era catastrofală. Calibrele mai mici? Un adevărat coșmar — numai ZIS-3 s-au produs 103.000 de bucăți în URSS în timpul războiului… Chiar înainte ca germanii să ajungă în oraș, artileriștii Armatei Roșii au provocat pierderi atât de mari trupelor Armatei a 6-a a Wehrmachtului, încât Paulus nu a mai avut suficiente forțe pentru a asalta orașul. Astfel, doar în bătălia din 7 august, când germanii încercau să cucerească Kalach și să ajungă în spatele Armatei a 62-a, artileriștii noștri au distrus peste 100 de tancuri și tunuri autopropulsate germane — iar infanteria căzută sub focul masiv de artilerie nici măcar nu a mai fost numărată, câți «200» (morți) au avut germanii.” (Ibid., p. 297)

5. Partea teoretică și alte dezmembrări de mituri

5.1. Cel mai important aspect

Deși Armata Roșie nu a avut mereu superioritatea tehnologică, economică și numerică, ea a avut ceva mult mai important, ceva ce a câștigat cu adevărat războiul. Acest ceva a fost dictatura proletariatului. Pentru a exemplifica mai ușor, la sfârșitul epocii feudale orice boier putea să cumpere o funcție militară, practic, armata fiind pusă la vânzare. Așa, cei mai incompetenți ajungeau în vârf, dar important pentru feudali era că aceștia erau bogați.

Totuși, la revoluția franceză (la trecerea de la feudalism la capitalism) lucrurile s-au schimbat. Suprastructura, cu legile statului, cultura și tot ce ține de ele s-au modificat în așa fel încât să favorizeze creșterea burgheziei și căderea feudalilor. Acest eveniment a afectat și armata franceză, rangurile militare nemaifiind de vânzare, ci acum trebuiau meritate. Una peste alta, toate aceste schimbări în lanț au făcut ca apariția unei personalități militare care să schimbe lumea a fost inevitabilă — această personalitate a fost Napoleon, iar numeroasele sale victorii în Europa se datorează acelor schimbări în suprastructură. Desigur, schimbarea suprastructurii a fost determinată de schimbarea bazei economice, adică a dezvoltării producției și a relațiilor capitaliste. Trecerea de la arta războiului feudal la cel burghez a venit ca urmare și necesitate a dezvoltării clasei burgheze. În cazul URSS-ului în dictatura proletariatului, trecerea spre arta războiului proletar a apărut ca rezultat al creșterii puterii politice a muncitorilor.

Asemenea schimbări se distingeau și în Uniunea Sovietică, dar de data aceasta nu mai privea doar ofițerii și liderii, ci toți soldații. Ofițerii politici sovietici motivau constant soldații, făcându-i conștienți de gravitatea războiului, de nevoia de apărare a patriei și a dictaturii muncitorilor, în ciuda inamicului care avea toate celelalte avantaje pentru a câștiga. Deci, rezumate din cele scrise de Stalin în „Despre Marele Război al Uniunii Sovietice pentru Apărarea Patriei” sunt:

Trăinicia din spatele frontului, adică din viața economică, politică și morală a țării. În acest aspect, un stat cu dictatură proletară are un avantaj clar. Datorită impresionantei industrii pe care a reușit URSS să o construiască în mai puțin de 12 ani, a sistemului politic care punea interesele maselor pe primul loc și a educației în spirit comunist în rândurile maselor, Armata Roșie era de neînvins. Aici putem menționa și de teatrarea războiului de către forțele partizane din spatele frontului, care au avut un rol deosebit de important în câștigarea războiului.
Moralul armatei, căci soldații sovietici erau determinați până la maxim pentru apărarea patriei, pe când soldățeii Wehrmachtului erau fierți pe pervitină și mai repede și-ar fi împușcat superiorii decât inamicii.
Numărul și calitatea diviziilor, sovieticii lucrând mereu asupra acestui lucru, pe când nemții înghesuiau pe cât de repede se putea un echipaj neexperimentat într-un Panzer 5.
Armamentul armatei, se explică totuși, căci sovieticii aveau mereu arme de mână mai bune.
Capacitatea organizatorică a cadrelor de comandament ale armatei, din cele mai înalte funcții și până la ofițerii politici juniori.

5.2. De la Moscova la Berlin în 2 ani

Deci, cum în Franța s-a ivit Napoleon drept o mare personalitate, în Uniunea Sovietică numeroși soldați, poate care înainte erau niște oameni neînsemnați, au devenit eroi care au salvat nu doar Europa, ci poate întreaga lume de sub amenințarea teribilului jug fascist. Femei sovietice au fost voluntare în aviație, băgând spaimă în trupele fasciste, văduve și-au vândut toate averile doar ca să-și poată răzbuna soții căzuți pe front, iar lunetiste iscusite s-au ridicat spre a-și apăra patria, așa cum a făcut-o Pavlicenco. Tanchiști viteji au rezistat la margini de drum într-un behemot de metal împotriva hoardelor de cotropitor fasciști, tineri comsomoliști, studenți și ingineri au transformat simple tractoare în mașinării de război, țărani simpli și vânători s-au înarmat pentru a-și apăra libertatea, pentru a apăra dictatura proletariatului, așa cum a făcut Zaițev. Milioane de oameni, femei și bărbați, tineri și bătrâni, sub conducerea lui Vasilevski în armată și a lui Stalin în industrie și în întreg aparatul de stat, au pornit spre a strivi cancerul fascist ce încerca să aducă înapoi sclavia, și au ajuns să-l strivească direct la el în bârlog, în Berlin. În 16 aprilie 1945 au prins dracul de coadă, iar din 2 mai deja l-au străpuns, marcând victoria asupra fascismului, totul ca noi să putem respira liberi, comemorând totul pe data de 9 mai.

Victoria URSS

5.3. Încă o dată despre pierderi și intervenția întârziată anglo-americană, alături de Lend-Lease

Totuși, 7 milioane de oameni s-au sacrificat pentru această victorie, pentru această libertate câștigată, dar din vina cui a trebuit ca atât de mulți oameni să-și piardă viața? Din cauza burgheziei, a oligarhiei financiare străine care se baza pe câinii hitleriști să sfâșie Uniunea Sovietică. Cine a permis ridicarea lui Hitler la putere? Cine a permis anexarea Austriei, invadarea Cehoslovaciei, a Poloniei și a Iugoslaviei? Cine a venit în ajutorul cotropitorilor când aceștia au pornit războiul împotriva poporului sovietic? Cine a refuzat să ajute Uniunea Sovietică atunci când libertatea întregii lumi depindea de acest ajutor? Cine a salvat totul?

Răspunsul acestori întrebări vine în ordinea aceasta: SPD-ul (stângiștii subordonați oligarhiei financiare germane), conducătorii Angliei, Franței și Americii (oligarhia financiară engleză și franceză), Italia, Finlanda, România, Ungaria, ș.a.m.d. (oligarhiile fasciste naționale). Din nou conducătorii puterilor din Vest! Iar într-un final, cei ce au salvat totul au fost proletarii, proletariatul întregii lumi, în frunte cu cel sovietic.

Dar despre Lend-Lease ce putem spune? Ideologii occidentali se bat în piept că doar datorită ajutorului american au putut sovieticii să distrugă armata nemțească. Acest lucru este absolut greșit. Ajutorul oferit în cadrul acestui program a reprezentat doar 4% din producția sovietică de război, conform estimărilor lui N.A. Voznesenski. Majoritatea ajutorului oferit a ajuns la sovietici abia după bătăliile de la Kursk și Stalingrad, după ce URSS a reușit să se apere de atacul fascist și să treacă de la o poziție defensivă la una ofensivă.

RĂSPUNSURILE TOVARĂȘULUI I.V. STALIN LA ÎNTREBĂRILE CORESPONDENTULUI AGENȚIEI AMERICANE „ASSOCIATED PRESS” (3 octombrie 1942):

Domnule Cassidy! Fiind ocupat și, din această cauză, în imposibilitate de a vă acorda un interview, mă limitez la un scurt răspuns scris la întrebările d-voastră.

„Ce loc ocupă în aprecierea sovietică a situației curente posibilitatea celui de al doilea front?”

RĂSPUNS: Un loc foarte important; pot spune un loc de primul rang.

„Cât este de eficace ajutorul acordat de aliați Uniunii Sovietice și ce s-ar putea face pentru a mări și îmbunătăți, acest ajutor?”

RĂSPUNS: În comparație cu ajutorul pe care Uniunea! Sovietică îl dă aliaților, atrăgând asupra sa forțele principale ale armatelor fasciste germane, ajutorul dat de aliații Uniunii Sovietice este încă puțin eficace, Pentru mărirea și! îmbunătățirea acestui ajutor este necesar un singur lucru: ca aliații să-și îndeplinească la timp și pe deplin obligațiile lor.

„Care este de acum înainte capacitatea sovietică de rezistență?”

RĂSPUNS: Eu cred că, prin forța sa, capacitatea sovietică de rezistență împotriva tâlharilor nemți nu este nicidecum mai prejos — dacă nu chiar mai presus — decât capacitatea Germaniei fasciste sau a oricărei alte puteri agresive de a-și asigura dominația mondială.

6. Încheiere

În final, este important de reținut faptul că acest război nu a mai fost un simplu război imperialist de cotropire, ci un război de clasă, între proletariat și burghezie, între oligarhiile fasciste și vestice și proletariatul lumii, în frunte cu cel sovietic. Noi nu trebuie să plângem, să disperăm pentru toare aceste pierderi teribile, ci să înțelegem și să fim conștienți de amploarea și natura lor, astfel încât să putem continua lupta proletariatului împotriva burgheziei.