27.01.2025 | timp de lectură: ≈ 21 min. | vizualizări:

Mitul meritocrației burgheze

Categorie: Cultură

Cuprins

În ziua de astăzi ne tot lovim de apologeți burghezi care folosesc cuvinte mari pentru a-și descrie activitatea, atribuindu-și neasemuite merite. Oare chiar atât de merituoși și demni de respect or fi aceștia? În acest articol ne propunem să arătăm o mică parte din istoria acestor oameni și să înțelegem care este tâlcul din spatele acestor vorbe — anume care este substratul de clasă și cu ce scop sunt rostite. Mai important de atât, vom prezenta modul în care va arăta adevărata meritocrație sub dictatura proletariatului, unde munca va primi respectul binemeritat pe care îl are ca forță motrică a societății umane, și cum în comunism munca eliberată își va desăvârși cu adevărat esența sa ca o activitate intrinsec umană, creatoare a personalității umane colective.

Frazeologia burgheză conform căreia exploatarea unei clase de către alta, a proletariatului de către burghezie, este justificată prin hărnicia uneia (a burgheziei!) este jalnică, doar o tactică menită să distragă din nou privirea de la realitate, anume de la relațiile de producție capitaliste și de la consecințele inerente ale acestora.

Aceste idei își au originea încă din vremea când capitalismul abia apărea la orizont, mai ales prin rândurile intelectualității franceze, dar nu au pierit niciodată, căci vedem și astăzi numeroși pseudointelectuali care caută să justifice în așa fel exploatarea capitalistă — iar așa facem cunoștință cu „meritocrația” burgheză. Cu siguranță aceasta nu a apărut de nicăieri sau fără scop, ci pentru a veni în folosul burgheziei.

Lupta dintre burghezie și proletariat este o luptă continuă, dusă pe toate fronturile. Burghezia caută să pună bețe în roate proletariatului nu doar economic, ci și extraeconomic, prin tot ceea ce se ridică pe baza relațiilor de producție. De aceea, vom găsi otravă burgheză în toate: știință, artă, literatură etc., care să facă proletariatul să se îndoiască măcar pentru o clipă de puterea sa și care să dea uitat numele adevăratului dușman.

Însă negarea istoriei, a legilor dezvoltării sale obiective, dar și a prezentului — cu alte cuvinte, băgatul prafului sub preș — sunt doar metode des folosite de burghezi. Burghezii nu vor recunoaște nicidecum existența exploatării actuale ori a vreunei lupte de clasă întemeiată pe interese contradictorii. Burghezii nu vor recunoaște că au fost sângeroși atunci când au acționat pentru a lua frâiele în mâinile lor, de aceea au inventat diverse povești despre apariția capitalismului.

Dar proletariatul este înarmat cu materialismul istoric, marxismul, care dezvăluie esența formării capitalismului ca necesitate a înlocuirii unui mod de producție învechit (feudalismul), dezvăluie și parcursul acestuia cu dezvoltarea și apunerea sa, răpunerea de propriile contradicții. Capitalismul a creat propriul său gropar — clasa muncitoare.

Adevărul este acela că capitalismul nu a existat dintotdeauna, deși burghezia încearcă să denatureze istoria pentru a prezenta lucrurile în acest fel. „Savanții” noștri burghezi ajung să spună că până și oamenii din peșteri trăiau în relații capitaliste, că schimburile spontane care aveau loc erau la fel ca actualul comerț de forță de muncă (carne vie). Capitalismul s-a dezvoltat pe rămășițele vechii orânduiri feudale, și nicidecum într-un mod idilic — căci marile pagini ale istoriei nu s-au scris nicicând altfel decât cu sânge.

1. Cum a apărut capitalismul?

O etapă esențială a instaurării acestuia a fost apariția capitalului. Capitalul, în tot ansamblul său, reprezintă un mijloc de exploatare, o proprietate burgheză ce asigură extragerea de plusvaloare prin cumpărarea forței de muncă. Această forță de muncă, fiind aplicată în procesul de producție, produce o valoarea mai mare decât valoarea cu care a fost achiziționată. Indiferent de forma pe care o ia plusvaloarea, acesta a fost și va fi rodul muncii maselor, a clasei muncitoare.

Faptul că burghezia se află acum în posesia tuturor mijloacelor necesare pentru exploatarea muncitorilor nu este un lucru întâmplător și nici nu se bazează pe hărnicia și truda vreunui burghez. Asta este absurd, căci ne este cunoscut deja cât de „mult” muncesc astăzi cu adevărat burghezii — esența meritocrației burgheze fiind, de fapt, aceasta: proletarii muncesc, burghezii se desfată! Această situație reflectă doar forma relațiilor de proprietate capitaliste, când tot ceea ce produce și tot ce este produs se află în mâinile celor puțini, formă pe care capitaliștii încearcă din greu să o mușamalizeze.

Dar haideți să vedem cum au stat lucrurile de fapt, cum au apărut burghezii cei „muncitori” și cum reușesc ei să ofere fiecăruia după „merit”.

Înainte de capitalism, în feudalism, mica producție era larg răspândită. Muncitorii agricoli, pe lângă munca prestată pentru rentier, precum și țăranii independenți dețineau mijloace proprii de subzistență: o gospodărie proprie, cu unelte proprii. Producția era deci descentralizată, fragmentată și de cele mai multe ori autosuficientă — în genere pentru satisfacerea propriilor nevoi. Însă nu de asta aveau nevoie capitaliștii, de oameni ici-colo care să dispună de mijloace proprii, de producția casnică țărănească. Pauperizarea acestora pentru ca ei să-și părăsească gospodăria și să pășească, cu sutele, cu miile, pragul noilor fabrici industriale, fiind constrânși la vânzarea forței de muncă — de asta avea nevoie noua burghezie. Și acest lucru s-a și realizat, pentru că burghezia s-a bucurat de toate mijloacele pe care i le putea pune la dispoziție aparatul de stat, mai ales cel legislativ. Toate organele de violență, precum poliția, au început treptat să lucreze în interesul capitaliștilor.

Anglia a fost unul dintre primele state în care burghezia și-a început macabrul spectacol. Astfel, de la începutul secolului al XV-lea, burghezii încep să dea tot mai mult din coate — aceștia se folosesc de pârghiile puse la dispoziție de societatea feudală în descompunere pentru a-și consolida pozițiile. Să vedem cam care ar fi rodul „muncii” lor. Prima mare realizare este cea a exproprierii în masă a țăranilor, confiscarea pământului acestora și demolarea caselor. Toate acestea cu scopul transformării lui în pășuni — în concordanță cu dezvoltarea manufacturilor de lână a fost și nevoia creșterii unui număr tot mai mare de oi — ori închirierii pentru fermierii ce practicau agricultura în stil capitalist. Însă o consecință mult mai importantă a fost separarea țăranilor de mijloacele lor de producție, care le permiteau înainte să se susțină. Astfel, a crescut enorm numărul cerșetorilor, hoților și vagabonzilor — aceasta a fost soarta vechilor țărani care au trebuit să renunțe brusc la munca de pe propriul teren și să se deprindă cu disciplina muncii salariate, care nu mai este la propria voie [1].

Dar nicio problemă! Capitaliștii îi așteptau cu brațele deschise să lucreze pentru ei, de „ne”voie și de nevoie:

„Eduard al VI-lea, în 1547, primul său an de domnie, promulgă o lege care prevede că oricine refuză să muncească va fi dat ca sclav persoanei care l-a denunțat ca trântor. Stăpânul trebuie să-i dea pâine și apă, băuturi slabe și resturi de carne după cum va crede de cuviință. El îl poate sili, bătându-l cu biciul și punându-l în lanțuri, să facă orice muncă, oricât de respingătoare. Dacă sclavul lipsește timp de 14 zile, este condamnat la sclavie pe viață și înfierat pe frunte sau pe obraz cu litera S, iar dacă fuge pentru a treia oară este executat ca fiind vinovat de crimă împotriva statului. Stăpânul îl poate vinde, îl poate lăsa moștenire, îl poate închiria ca sclav, ca pe orice alt bun mobil sau ca pe o vită. Dacă sclavii uneltesc împotriva stăpânilor, ei sunt de asemenea executați.”

— K. Marx. Capitalul, vol. 1, cap. XXIV

Consolidarea exploatării capitaliste, a dependenței de munca salariată și a înrăutățirii situației muncitorilor s-a realizat cu ajutorul statului feudal absolutist. Sunt dovadă aceste legi menite să-i treacă forțat din proaspăta poziție de oameni ai nimănui în poziția de muncitori salariați, legile ce impun un salariu maxim, variabil după anotimp ori prețul mărfurilor, precum și legi ce pedepsesc aspru pe cei ce oferă un salariu mai mare.

În Anglia perioadei manufacturiere, trecerea la producția în fabrici mari a fost însoțită de nevoia imensă de noi brațe de muncă, iar pentru asta patronii nu s-au sfiit să răpească de lângă familiile lor, de pe meleaguri îndepărtate, căci nevoia de forță de muncă nu putea fi suplinită de populația micilor orașe în care fabricile tot apăreau, copii de 7–14 ani. Puși să lucreze în schimburi de noapte, ei erau obligați să muncească excesiv, biciuiți și istoviți de foame. Aceasta era realitatea noilor districte industriale a noii vremi ce răsărise.

Realitatea condițiilor proaste de muncă asigurate de capitaliști s-a păstrat și mai târziu, devenind o certitudine înrăutățirea lor:

„De pildă, în industria carboniferă din SUA, în perioada 1878–1914, la fiecare o mie de muncitori ocupați în producție numărul accidentelor de muncă mortale în producție a crescut cu 71,5%. Numai în decurs de un singur an, 1939, în SUA au fost omorâți sau schilodiți în timpul muncii peste 1.500.000 de oameni. Crește de asemenea numărul accidentelor în industria carboniferă din Anglia: în anii dinainte de război, la fiecare șase mineri unul cădea în fiecare an victimă a vreunui accident, iar în 1949–1952 la fiecare trei mineri unul cădea victimă a vreunui accident.”

— K.V. Ostroviteanov. Manual de economie politică, cap. IX

O altă dovadă a cruzimii, a disperării acumulării și sporirii de capital e reprezentată de politica statelor europene față de coloniile lor. Exploatarea unor state mai puțin dezvoltate cu resurse ieftine (materiale, umane), pe care capitaliștii nu le aveau, a reprezentat încă de pe atunci un mare interes, o necesitate pentru realizarea unei dezvoltări industriale pe măsură. Știm de pildă ceea ce s-a întâmplat în America. Pentru exploatarea resurselor de acolo (mai ales aur, argint) capitaliștii le-au impus o sclavie agonizantă indigenilor, care în cele din urmă a dus la decimarea lor. Africa a fost transformată într-o cazarmă de sclavi, astfel încât doar comerțul cu aceștia a devenit o mare sursă de profit pentru europeni. Olandezii au apelat la aceleași strategii, ale furtului și asasinatului, ale coruperii celor mai influenți oameni indigeni pentru a-și putea ticsi buzunarele de bani. La braț cu prinții indigeni, aceștia porneau vânători de forță de muncă tânără, care după ce zăcea în închisorile lor, la momentul oportun era mutată pe insulele din arhipelagul Indonezian pentru prestarea de muncă în regim de sclavaj.

Capitalul nu doar că s-a născut mânjit de sânge, dar a și crescut în același fel.

Pentru această perioadă a marilor prefaceri, când tot mai multe dintre elementele societății luau deja o formă specific capitalistă, iar noii muncitori cunoșteau tot mai mult că ceea ce li s-a promis nu coincide sub nicio formă cu realitatea marii producții, violența s-a arătat necesară.

Pericolul iminent al unor mișcări de masă a încercat să fie prevenit atât în Franța, statul ce proslăvea cel mai mult dreptul burghez, cât și în Anglia:

„Chiar în momentul izbucnirii furtunii revoluționare, burghezia franceză a îndrăznit să le retragă din nou muncitorilor dreptul de asociere de-abia cucerit. Prin decretul din 14 iunie 1791, ea declară orice asociere a muncitorilor drept un «atentat la libertatea și declarația drepturilor omului».”

— K. Marx. Capitalul, vol. 1, cap. XXIV

Firește, așa acționează burghezia, duplicitar și discordant între fapte și vorbe. Astăzi este permisă existența „sindicatelor” pentru că toate acestea satisfac interesele unui burghez sau ale altuia. Însă spre ce ar trebui să privim în viitor este mișcarea comunistă, care pe măsură ce se va dezvolta și va deveni tot mai vizibilă, va ajunge țintă de arc. Căci o asemenea mișcare, care luptă pentru interesul muncitorilor și pentru zdrobirea exploatării, în asociere cu muncitorii va reprezenta cel mai mare pericol pentru întreaga burghezie și orânduire capitalistă.

Privind în istoria nu chiar de mult îndepărtată a țării noastre, ostilitatea burgheziei față de propriii muncitori se regăsește și aici, fără excepție. Numeroase sunt cazurile în care patronii amenințați de glasurile nemulțumite ale muncitorilor, au apelat cu ușurință la gloanțe pentru a le înăbuși. Puteau face asta, statul le aparținea și, implicit, toate structurile sale existente, burgheze fiind, erau de partea lor: executivul, legislativul, judiciarul, armata.

În acest fel au stat lucrurile și în sângeroasa grevă de la Lupeni, din august 1929. Aici, minerii transilvăneni — de la diverse mine, aproximativ 6.000, datorită condițiilor extrem de proaste de lucru, salariilor mizere și unor numeroase tentative eșuate de negociere, decid să facă grevă. Astfel, în dimineața zilei de 5 august ei refuză să intre în mine și ocupă uzina electrică din centrul localității cerând îndeplinirea doleanțelor în mod pașnic prin întreruperea producției [2].

Doleanțele lor? Cereau ca ziua de lucru să fie de 8 ore, iar salariile să fie majorate cu 40% pentru cei care lucrau în puțuri și focuri. Solicitau, de asemenea, ca angajații să fie aprovizionați cu bocanci, alimente și echipamente noi, iar minorii să nu mai fie trimiși să muncească în subteran [3].

La 6 august, după ce presiunile puse de jandarmii locali și cele două companii de grăniceri sosite în „ajutor” nu dau roade și greviștii tot nu pornesc lucrul, prefectul județului dă semnalul de atac: un prim glonț tras de acesta, urmat de multe altele din partea celor de teapa lui. În urma acestui eveniment au fost uciși 30 de mineri și mai mult de 100 au fost răniți. Cu toate acestea, greva a continut până pe 9 august, când minerii, învinși de forțele de represiune înarmate, înfometați și lipsiți de mijloace materiale, au fost nevoiți să reia lucrul.

Burghezia însălbăticită după profit își arată din nou natura sa adevărată, nereușind să asigure propriilor ei forțe condiții decente de trai. Dar asta nu se întâmpla doar aici. De la Lupeni și până în 1932 au mai avut loc 370 de astfel de greve în țară, acest lucru ilustrând adevărata gravitate a condițiilor pentru muncitori.

Totuși, cum stăteau lucrurile pentru burghezie? Din articolele vremii aflăm că, în 4 ani de la înființare, din 1924, Societatea „Lupeni” a realizat un câștig de 415 milioane de lei, în timp ce cheltuielile au fost de 72 de milioane de lei [4].

Ceea ce mai știm este că printre cei ce au avut nevoie de îngrijiri medicale s-au regăsit doar muncitori. Se ridică astfel întrebarea — de partea cui a fost violența?

Dreptul burghez, meritocrația burgheză necesită nedreptate și inegalitate, pe plan politic și economic.

Burghezia dă dovadă deci de o asuprire continuă a proletariatului, de la naștere până la ultima suflare.

Totuși, modul de producție capitalist nu este doar o însușire de către capitaliști a produsului muncii și a tuturor mijloacelor de producție. El mai are o trăsătură esențială: stăpânirea puterii politice de către clasa exploatatoare burgheză. Statul burghez nu reprezintă nimic altceva decât un instrument excelent prin care burghezia își asigură drumul către profit. „Libertatea și egalitatea” pentru care au luptat unii la instituirea statului burghez nu este altceva decât libertatea burgheziei de a acționa în propriul interes, după propriul plac și egalitatea burghezilor între ei, de a beneficia de aceleași mijloace pentru a-și consolida poziția.

2. Abordarea comunistă contra celei stângiste

Am văzut drumul istoric ce a trebuit parcurs pentru ca burghezia să aibă acest merit, de a fi clasa de mai presus, dar pot merita „cei de jos” ceva? Cu siguranță! Se înțelege că lupta proletariatului este întocmai pentru abolirea puterii burgheze, nu doar pentru o schimbare oarecare a condițiilor sale economice. Ea trebuie să fie, în primul rând, o luptă pentru cucerirea puterii politice. La momentul actual proletariatul nu are niciun cuvânt, mișcarea muncitorească nu este reprezentată în niciun fel, deoarece nu există dezvoltată o mișcare puternică cu adevărat comunistă, adică o mișcare care să înțeleagă aceste nevoi ale proletariatului. În schimb, astăzi muncitorii au parte, mai ales în țara noastră, de o sumedenie de grupuri și organizații mic-burgheze, fiecare cântându-și cântul, propriul interes în speranța de a atrage vreun muncitor necăjit.

Aceștia sunt cei mai mari inamici ai clasei muncitoare, cei ce în loc să unească muncitorii pentru lupta cea adevărată, îi segregă cultivând un caracter în esență individualist, restrâns.

Apelarea la bunăvoința burgheziei pentru a facilita cutare sau cutare condiție a muncitorilor, precum a scurta cu o zi săptămâna de muncă, nu schimbă esența problemei cu nimic. Puterea se va găsi în mâinile acelorași oameni, iar exploatarea va fi aceeași, ba chiar mai intensă, pentru a compensa timpul pierdut. În condițiile capitalismului, interesul burghez, al celor puțini, primează indiferent de dorința celor mulți.

Caracterul de clasă mic-burghez al stângiștilor duce în primul rând la analfabetism marxist, la concluzii greșite și la o practică inertă. O altă consecință observabilă a caracterului lor mic-burghez este atitudinea față de muncă. Repulsia față de muncă ascunsă sub lozinci revoluționare nu este decât o încercare de a băga sub preș iresponsabilitatea din viața de zi cu zi, cauzată de însăși psihologia lor. Cum vor putea acești oameni să ghideze proletariatul, dacă ei în esența lor sunt niște anarhiști, niște oameni fără vreo direcție concretă, care se atârnă de plăcerea momentului. Pentru ca o organizație comunistă să poată ghida muncitorii, este nevoie ca însăși membrii acestei organizații să posede anumite abilități și experiențe, hărnicia și disciplina fiind câteva din ele. Dacă comuniștii nu se vor afirma ca avangarda proletariatului, dacă ei nu vor îndeplini sarcinile istoricește determinate pe care le au, atunci exploatarea muncitorilor va continua. Fiecare comunist trebuie să fie conștient că, fără a depune toate eforturile posibile pentru dezvoltarea cauzei, muncitorii vor avea de suferit, iar burghezii vor continua să-și bată joc de aceștia.

Capitalismul, pentru a putea exista, pentru a putea asigura sporirea averilor unora, are nevoie de pauperizarea proletariatului, de scăderea nivelului de trai al acestuia — nicicând o îmbunătățire a celui din urmă nu va reprezenta un interes pentru burghezie, unul mai presus de cel propriu. Asta o simțim pe pielea noastră prin scăderea salariului real, creșterea prețului chiriilor, a bunurilor de consum, înăsprirea condițiilor de lucru, creșterea șomajului.

Capitalismul, în a sa dezvoltare, prin caracterul instabil al producției, reușește să scoată din producție numeroși muncitori, pe care-i va chema cu brațele deschise înapoi în perioadele mai prospere. Mai mult, cum poate fi adevărată lozinca „cine nu muncește nu mănâncă” când ei înșiși, cu brațele atrofiate, nesimțind forța vie creatoare a muncii, au în posesie toate bogățiile lumii?

3. Pot sta lucrurile altfel?

Lăsând la o parte vorbele goale ale stângiștilor sau ale altor burghezi, prin studierea științei marxiste putem înțelege faptul că meritocrația care apare în societatea de clasă nu este altceva decât o expresie a dictaturii burgheziei și este o meritocrație falsă. Abia după ce toate mijloacele de producție vor intra în mâinile statului proletar și când toți membrii societății vor fi muncitori salariați, abia atunci vom putea vorbi despre meritocrație.

În socialism, faza de tranziție către comunism, odată cu trecerea tuturor mijloacelor de producție în mâinile muncitorilor, sub un stat condus de aceștia, are loc desființarea exploatării omului de către om și rămâne doar exploatarea economică a fiecărui muncitor în parte de către statul proletar (care acționează ca un capitalist colectiv) în folosul întregii clase proletare. Chiar dacă în perioada de tranziție spre comunism mijloacele de producție nu se mai află în proprietatea privată a nimănui (ci în proprietatea întregii clase proletare, în proprietatea statului proletar, sub formă de proprietate privată colectivă), oricum rămâne dreptul burghez de repartiție, într-o formă mai purificată. Chiar dacă în socialism, la fel ca și în capitalism, muncitorii trebuie să muncească ca să trăiască, aici ei deja nu mai sunt jefuiți de burghezie, ci sunt răsplătiți cinstit după munca lor. Acest lucru va fi posibil, deoarece toate persoanele apte de muncă vor munci, și doar prin muncă își vor putea procura lucrurile de care au nevoie. Nu va mai exista o clasă de trântori, care plesnesc de bogăție pe baza furtului valorii produse de muncitori. În aceste condiții, deci, avem meritocrația socialistă.

În dictatura proletariatului, a clasei a cărei istorie a fost una a muncii, munca va fi pusă acolo unde îi este locul, fără ascunzișuri, va fi recunoscută ca forța care dezvoltă societatea, care — abia de această dată — trage pentru clasa muncitoare. Și-atunci câte bogății va crea ea! Comuniștii înțeleg asta, de aceea și atitudinea lor este în concordanță, de aceea în lupta lor ei au o direcție clară. Cei ce trândăvesc nu-și vor avea locul în socialism.

Căci atunci munca nu va înceta să existe, ci dimpotrivă, va fi și mai mare nevoia de ea, va necesita implicarea activă a întregii societăți pentru epurarea elementelor burgheze ce vor continua să existe. Negarea importanței muncii și imaginarea socialismului ca o perioadă lipsită de o astfel de responsabilitate față de societate, nu poate fi decât rodul unei minți care tratează viața acum la fel de iresponsabil, o minte înstrăinată de cauza muncitorilor.

Disciplina muncii cu care proletarii s-au deprins încă din vremurile capitalismului se va dezvolta în cele din urmă, pe măsură ce statul încetează a mai exista, sub o altă formă, într-o disciplină conștientă și liberă, fără nevoie de îngrădiri, a lucrului pentru societate.

Dar să vedem cum arată munca în societatea comunistă. Trăsătura esențială a acestei societăți este autogestionarea conștientă a întregii societăți de către membrii acesteia. Acest lucru se datorează abolirii diferențierii pe clase și eliberarea omului de sub dominația diviziunii muncii. Această ordine a societății, care este cu adevărat cel mai înalt nivel de dezvoltare al societății umane, este realizată doar după numeroase lupte și după o riguroasă dezvoltare a abilităților și moralei proletare. Vorbim despre o desăvârșită deprindere a conviețuirii sociale, făcută posibilă de către dezvoltarea gigantică a forțelor de producție. În aceste condiții, scopul muncii devine mai clar ca nicicând: sporirea bogățiilor societății și realizarea creativă a personalității umane. Fiecare va munci după capacitatea sa și fiecare se va bucura după nevoia sa. În condițiile dezvoltării la gradul cel mai înalt al conștiinței, anume cea colectivistă, munca va deveni un scop colectiv pe care nimeni nu va dori să-l trădeze. Oamenii vor cunoaște pentru prima dată libertatea, aceștia se vor avea pe ei înșiși, omul nu va mai fi înstrăinat de propria umanitate, iar chiar sub ochii lor, prin mâinile lor și prin tehnologia făurită de ei, vor clădi noua societate. În această nouă societate, responsabilitatea făuririi unui trai mai bun va fi a fiecăruia, bunăstarea membrilor societății va depinde de munca curată, proletară, a fiecăruia. Înstrăinarea le va fi străină, iar munca va fi mai productivă ca nicicând. Nici nu ne putem imagina încă bogățiile materiale, intelectuale și culturale care se vor construi la ordinea zilei în comunism.

Pentru a duce toate luptele necesare cauzei comuniste — spre exemplu, lupta pentru formarea partidului, pentru preluarea puterii de stat, pentru dezvoltarea dictaturii proletare și, într-un final, pentru construirea comunismului — un comunist trebuie să dea dovadă de anumite abilități, iar pe acestea căutăm să le dezvoltăm colectiv încă de pe acum, la etapa de cerc: munca colectivă, responsabilitatea, disciplina, însușirea teoriei, pregătirea cadrelor, răspândirea propagandei ș.a.m.d.

4. Concluzie

Așadar, am făcut cunoștință cu nașterea dominației burgheze punctând câteva evenimente caracteristice care scot în evidență faptul că burghezia a apărut ca urmare a conflictului de clasă din sânul vechii societăți, bazându-se în ascensiunea sa pe o practică extrem de violentă.

Am aflat totodată că în spatele presupuselor merite și libertăți depline pomenite de burghezi se găsește același lucru: o clasă care își urmărește interesul de a ține sub jugul său o altă clasă. Meritocrația burgheză nu este decât unul dintre puținele lucruri pe care proletariatul trebuie să-l doboare și să-l dezvăluie ca fiind ideologie, în lupta sa pentru înfăptuirea dictaturii proletariatului.

Aceasta pe de-o parte. Pe de cealaltă parte, am văzut cum arată noua societate care se ivește la orizont — societatea comunistă, în care muncitorii au totul și în care este atins cel mai înalt nivel al dezvoltării. Pentru înfăptuirea ei, dictatura proletariatului este crucială, iar întru unirea muncitorilor în lupta lor împotriva burgheziei, comuniștii au un rol esențial. Rolul acesta noi l-am înțeles și îl tratăm cu seriozitate, de aceea ne găsim acum dezvoltându-ne la etapa de cerc.

Bibliografie

Cercul marxist din Rostov-pe-Don. Despre acumularea primitivă.
M. Roller. Istoria României, p. 696.
Historia. Măcelul din Lupeni. Cea mai sângeroasă grevă a minerilor din Valea Jiului.
Ion Poporogu. Contribuții la cunoașterea grevei minerilor de la Lupeni din august 1929.