04.07.2025 | timp de lectură: ≈ 31 min. | vizualizări:

Care e planul lui Trump? Hai să aflăm!

Administrația Trump și eșecurile stângii

Cuprins

E clar acum — naționalismul a obținut noi forțe. Pentru unii, victoria lui Trump pare a fi o aberație sau un accident. El e considerat fix acea persoană care va băga America în criză. Dar putem avea încredere în astfel de judecăți superficiale și moraliste? Normal că nu! Ca să înțelegem esența administrației lui Trump, trebuie să înțelegem situația generală a imperialismului american. În linii mari, ea stă astfel — SUA a devenit o țară dezindustrializată și îndatorată, care trebuie să facă față creșterii influenței economice și politice a Chinei. Aceste procese nu au apărut peste noapte și nici măcar în câțiva ani, ci contradicțiile care au făcut victoria lui Trump imanentă s-au dezvoltat treptat în ultimii 80 de ani. Există multă gălăgie în jurul politicii duse de administrația Trump, iar pentru o persoană care nu și-a însușit metoda istorică a lui Marx e greu să distingă dintre fenomenele secundare, cele neesențiale și cele primare. Pentru ca noi, comuniștii, să nu greșim în analiza noastră și să nu ajungem la teorii și practici stângiste superficiale, noi trebuie să abordăm subiectul cu maximă rigoare, din punct de vedere materialist. Pentru a înțelege prezentul și pentru a schimba viitorul, trebuie mai întâi să cercetăm trecutul. În articolul de față vei afla: cauzele crizelor capitaliste (precum cea din 2008), de ce s-a certat Trump cu Musk, de ce a atacat SUA Iranul, de ce politicile social-democrate au fost înlocuite de cele neoliberale, precum și răspunsurile la multe alte întrebări similare. Lectură plăcută!

1. Către o înțelegere materialistă a Americii

Tot ce auzim despre Trump, de la liberali, de la conservatori, de la fasciști sau de la stângiști, este greșit. Putem afla mai multe despre persoana care analizează politica americană, citind ceea ce a scris ea, decât despre politica americană propriu-zisă.

De ce există atât de mult subiectivism și contraziceri, când vine vorba de un subiect atât de important precum noul rol al Americii în ordinea globală? Acest subiectivism nu este specific doar unui anumit subiect politic, ci el se regăsește în toate analizele înaintate de persoanele cu o conștiință burgheză sau mic-burgheză. Deoarece scopul burgheziei este de a-și menține poziția sa de clasă conducătoare, ca să poată exploata în continuare majoritatea muncitorească, ea este nevoită să distorsioneze realitatea și să o păteze cu propriile sale concepții. Pentru burghezie, o clasă muncitoare care are doar gunoi în cap este favorabilă.

Am auzit până acum că Trump e un psihopat, un instabil mintal, un misogin și un rasist. Sau poate el e un mare salvator al Americii, un renumit strateg, un priceput în toate și o nouă speranță pentru muncitorii din America? Ambele perspective sunt greșite. Acțiunile și politica condusă de cutare sau cutare stat nu sunt determinate de trăsăturile personale ale conducătorilor săi, ci de logica internă a capitalismului — care se manifestă pretutindeni în viața socială a unui stat burghez.

Stângiștii și majoritatea economiștilor care se declară „marxiști” ignoră sau chiar neagă adesea principiile analizei economice marxiste. Ei, de asemenea, neagă legătura dintre viața economică și cea politică/socială, mai precis, cum condițiile economice concrete determină alegerea unui anumit președinte, implementarea unor anumite măsuri politice și răspândirea unor anumite teorii politice. Stângiștii cad în același moralism ieftin și folosesc foarte greșit noțiunile de economie politică înaintate de Marx și Engels.

Analiza materialistă a economiei capitaliste începe de la faptul că scopul principal al unui capitalist este să extragă cât mai multă plusvaloare de pe seama muncii efectuate de clasa muncitoare. Plusvaloarea este, în esență, munca neplătită pe care o face clasa muncitoare pentru burghezie. Plusvaloarea ajunge în buzunarele capitaliștilor sub forma profitului, care este una din formele plusvalorii și cea care este cea mai relevantă pentru analiza noastră. Raportul dintre profitul obținut și capitalul înaintat, sub forma banilor investiți în utilaje, infrastructură și forță de muncă (salarii), se numește rata profitului. Cu cât rata profitului este mai mare, cu atât un capitalist poate extinde și mai tare producția, poate investi tot mai mult. În caz invers, când rata profitului scade, fiecare capitalist este demotivat din a investi în producție, astfel slăbind dezvoltarea economică, iar o scădere continuă a ratei de profit duce inevitabil la criză.

Până aici totul bine, dar de ce scade rata profitului? Cunoscând acest fapt, vom înțelege mai bine de ce au loc crize ciclice în capitalism și de ce fiecare recuperare economică este mai slabă decât cea de dinainte. Iată explicația — numai munca creează valoare nouă, pe când utilajele, materia primă și alte mijloace de producție doar își imprimă valoarea lor asupra mărfurilor produse. Cu cât o țară se dezvoltă tehnologic, înlocuind munca manuală, slab productivă, cu muncă mecanizată și automatizată, care este mai productivă, deci oferă o masă mai mare de profit (dar nu neapărat o rată mai mare), capitaliștii scad aportul muncii în procesul de producție. Raportul dintre banii înaintați pe mijloace de producție și cei înaintați pe forța de muncă se numește compoziția organică a capitalului. Creșterea componentei organice a capitalului duce la scăderea ratei de profit. Scăzând singura componentă care produce profit pentru capitalist (adică forța de muncă), capitaliștii, inconștient, creează condițiile pentru o criză economică. Crizele economice adeseori sunt prevestite de niște evenimente care nu sunt de natură pur economică — de exemplu criza din 2020, care este atribuită măsurilor anti-COVID, dar, în realitate, a avut la bază o criză de profitabilitate [1].

Situația economică a unei țări este baza reală pe care se desfășoară toate luptele și conflictele politice și sociale, atât pe plan intern, cât și pe plan extern. O politică externă încrezătoare, previzibilă și aparent favorabilă pentru ambele părți, este o manifestare a unei situații interne bune, adică o dovadă că rata profitului este suficient de mare încât o țară poate investi mai mult și în alte țări, fără a avea neapărat niște așteptări mari. În caz că rata profitului este scăzută, situația decurge invers. Situația depinde și de rata profitului din țările exploatate, nu doar din cele ce exploatează [2].

2. „Epoca de aur a capitalismului american”

Majoritatea dintre noi credem că războiul imperialist este un lucru rău, dar domnii capitaliști ne-ar contrazice! Pentru ei — războiul creează o situație în care o mare parte din mărfuri și mijloace de producție sunt distruse, creând oportunități pentru noi investiții. Industria de război întocmai de asta este atât de profitabilă, căci e o industrie distructivă. Odată ce totul e gata făcut și războiul se termină, capitaliștii văd în fața lor noi oportunități de reconstrucție economică și investiții, căci rata profitului atinge cote nemaivăzute înainte de război.

Rata profitului în SUA, în timpul Marii Depresiuni și al celui de-al Doilea Război Mondial

Cel mai bine vedem acest proces după al Doilea Război Mondial. America, țările vest-europene și aliații americani din Asia au avut parte de creștere economică stabilă timp de 30 de ani. Această perioadă, care urma să ia sfârșit în anii ‘70, se numea „Les Trente Glorieuses” (din franceză — „Cei treizeci de ani glorioși”).

Tot în „epoca de aur a capitalismului”, muncitorii au avut parte de anumite beneficii materiale — salarii relativ mari, sindicate puternice, drepturi mai multe la locul de muncă și programe de asistență socială. Statele occidentale au început treptat să naționalizeze [3] tot mai multe industrii cheie — industria electrică, a petrolului, căile ferate, industria metalurgică și multe altele. Au fost acestea reforme comuniste? Nu, nici într-un caz. Atât timp cât aparatul de stat e în mâinile burgheziei, țara respectivă rămâne burgheză, indiferent dacă mijloacele de producție sunt deținute privat sau de stat sau că existe diverse programe de asistență socială.

Mulți social-democrați sunt nostalgici după această perioadă, nostalgici după visul american, când un bărbat putea cumpăra o casă, o mașină și întreține trei copii doar cu un singur salariu. Dar acest vis — voi, social-democrați nostalgici — e de mult adormit. De el poți avea parte doar în somn, nu în realitatea politică actuală! Această realitate nu poate fi schimbată prin schimbarea unui guvern burghez cu altul, printr-un decret sau printr-un mandat de primar al lui Zohran Mamdani. Suferința și sărăcia muncitorilor pot fi înlăturate doar prin schimbarea relațiilor sociale actuale, prin înlocuirea dominației burgheziei cu dominația oamenilor muncii.

Calitatea relativ crescută a vieții din țările occidentale în „epoca de aur a capitalismului” nu a fost datorată doar dezvoltării tehnologice sau a reconstrucției de război, ci a avut la bază și grava exploatare neocolonială a statelor mai sărace, iar, în cazul Americii, formarea unei pânze complexe de aliați docili, printre care se numărau țările vest-europene și țări precum Japonia și Coreea de Sud. SUA avea nevoie de materii prime din Africa, din Orientul Mijlociu și de forța de muncă ieftină din Africa și Asia. Prin neocolonialism înțelegem o formă mai subtilă, dar nu mai puțin brutală, de dominație imperialistă, unde creditul și mijloacele financiare — adică, pe scurt, exportul de capital — sunt folosite pentru subjugarea țărilor mai sărace. Imperialismul se referă la etapa monopolistă a capitalismului, când monopolurile industriale și bancare, contopite pentru a forma capitalul financiar, se luptă direct sau indirect între ele pentru reîmpărțirea lumii. Imperialismul modern nici nu mai are mereu nevoie să atace militar sau să ocupe o țară, căci o poate subjuga economic. Istoria, totuși, ne-a arătat că chiar și cea mai „civilizată” țară capitalistă, precum SUA, poate conduce războaie care cauzează moartea a zeci de milioane de oameni, precum cele împotriva Kampuciei, Vietnamului, RPD Coreene și Laosului.

Aliații SUA nu au avut aceeași soartă ca și țările menționate mai sus, dar asta nu înseamnă că ele nu și-au dat independența națională pentru niște câștiguri materiale din partea SUA. Aliații SUA sunt complet dependenți economic și politic de imperialismul american, care îi subordonează. Doar o țară proletară, precum RPD Coreeană, poate duce o politică de independență și luptă împotriva imperialismului, pe când restul țărilor burgheze se subordonează unui anumit imperialism.

3. Neoliberalismul — tot capitalism

Creșterea economică urma să ia sfârșit la finele anilor ‘70, din cauză că dezvoltarea tehnologică a dus la o creștere masivă a compoziției organice a capitalului, astfel determinând o scădere a ratei de profit. Asta a și fost cauza reală a crizei petrolului din 1973 și a crizei din 1980.

Rata profitului în primele 20 cele mai mari economii

Ce opțiuni aveau capitaliștii americani în această situație, dacă industria americană nu mai era profitabilă? Hai s-o mutăm în altă parte! În China, Vietnam și Bangladesh, forța de muncă era mult mai ieftină, iar rata profitului — mult mai mare, deci intuitiv capitaliștii americani au văzut o oportunitate de investiție. Treptat, munca „murdară” (adică cea productivă) era exportată în străinătate, iar fabricile din SUA începeau treptat să se închidă. Încet, încet, proletariatul industrial, adică cel mai determinat și capabil de revoluție, devenea tot mai rar.

Industria (albastru închis, cifrele din stânga) și serviciile (albastru deschis, cifrele din dreapta) ca procent din PIB-ul SUA

Imperialismul american a reușit să înlocuiască imperialismul britanic [4] întocmai datorită industriei sale puternice, dezvoltate în timpul și după cel de-al Doilea Război Mondial. Cum se face că SUA ulterior a reușit să-și păstreze și chiar să-și crească dominația globală în același timp în care se dezindustrializa? Răspunsul îl găsim în sectorul fictiv [5].

Pe plan extern, creditul e o bună unealtă de subordonare a altor state și de păstrare a dominației. Odată cu creșterea cantitativă a comerțului global, sistemul monetar Bretton Woods, care avea la bază aurul, a fost înlocuit cu sistemul fiat, adică bani care nu mai aveau în spate un metal prețios, ci erau direct semne valoroase, având în spate cea mai răspândită marfă — forța de muncă. Nu are rost să abordăm această temă mai în detaliu în acest articol, dar trebuie să punctăm un lucru — atât vechiul sistem Bretton Woods, cât și noul sistem fiat, au fost unelte ale dominației americane [6]. Odată ce dolarul a devenit moneda internațională, toate țările erau forțate să asculte într-o măsură sau alta de SUA. Țările slab dezvoltate primeau credite în dolari, care le forțau să facă comerț cu SUA și să păstreze regime pro-americane. Țările care nu au făcut asta erau adeseori bombardate, atacate politic sau militar.

Aportul dolarului american la comerțul global

Chiar dacă a avut perioade unde influența sa globală a scăzut, dolarul american a fost mereu cea mai folosită valută pe plan internațional după cel de-al Doilea Război Mondial, adesea fiind absolut majoritar [7].

Un alt factor esențial care a adus SUA unde este acum sunt conflictele pe care le-a purtat ea cu alte state, care erau cât pe-aci să o depășească în anii ‘80–‘90 ai secolului trecut. Aici vorbim, în primul rând, despre URSS-ul revizionist, dar și despre Japonia și Germania [8].

Mulți stângiști atribuie colapsul Uniunii Sovietice unor cauze pur externe și zic că pe plan intern au fost făcute doar câteva „greșeli”. Acest lucru nu este adevărat. Orice marxist înțelege că soarta unei țări este decisă de situația internă, adică în primul rând relațiile de clasă. URSS, care a devenit burghez după contrarevoluția din 1953, a continuat să devină tot mai slab și plin de contradicții pe parcursul războiului rece, acționând ca o țară pur anticomunistă și imperialistă. În schimb, RPD Coreeană — o țară care a rămas proletară și până în ziua de astăzi, continuă să reziste împotriva atacurilor imperialismului mondial și să continuie construcția socialistă. Atitudinea stângiștilor față de dictatura proletariatului este o oglindire a psihologiei lor — ei pot atribui eșecurile lor doar cauzelor externe, nu și celor interne, motiv pentru care eșuează mereu.

Eșecurile Japoniei și ale Germaniei de a deveni hegemoni mondiali sunt mult mai clare — ele au fost distruse mult mai tare decât SUA în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, aveau o populație mult mai mică și o influență globală încă mult prea slabă. Toți acești factori, în condițiile dominației burgheze, au transformat Japonia și Germania în subordonați docili ai SUA.

Pe plan intern, creditul duce mai departe toate procesele economice și agravează toate contradicțiile capitalismului. Pe de o parte, creditul permite companiilor să se extindă și să socializeze și mai tare producția. Pe de altă parte, creditul estompează realitatea economică dintr-o anumită țară și permite efectuarea unor investiții neprofitabile, care duc la formarea așa-numitelor „bule financiare”. Capitaliștii, încercând să-și mențină profiturile cât mai mari, chiar și în contextul scăderii ratei de profit, creează o bombă cu ceas, gata să se detoneze în timpul crizei. Investițiile în capital fictiv — adică nu doar creditul, dar și titlurile de stat, acțiunile și alte instrumente speculative, cresc în perioadele premergătoare crizelor, întocmai din cauză că domnii capitaliștii caută moduri de a face mai mulți bani atunci când industria scârțâie. O altă măsură jegoasă a capitaliștilor este practica de „buyback”, unde o corporație își cumpără singură acțiunile pentru a le crește artificial valoarea. Anul trecut, burghezia americană a cheltuit un trilion de dolari pe această măsură complet neproductivă!

Indexul S&P 500 „Buyback” (valoarea acțiunilor primelor 100 de companii care își cumpără înapoi cel mai agresiv acțiunile) — linia portocalie. Indexul S&P 500 (valoarea acțiunilor celor mai mari 500 de companii americane) — linia verde

Fenomenul de „buyback” a început să ia amploare înainte de criza din 2008, dar a atins cote dezgustătoare abia în perioada de după criză. Capitaliștii au văzut în el un mijloc și mai bun de a face bani, chiar și decât acțiunile convenționale.

Pe scurt, strategia capitaliștilor occidentali din secolul XXI este:

Cu cât rata de profit scade tot mai tare, capitaliștii sunt motivați să facă câteva lucruri în sectorul fictiv:

preiau mai multe credite — ca să crească producția, pentru a contracara scăderea ratei de profit;
pariază pe bursă și investesc în instrumente speculative care oferă profituri mai mari (acțiuni, titluri de stat);
își cumpără propriile acțiuni pentru a le crește valoarea, uneori cu ajutorul creditelor sau al subvențiilor de stat.

Toate aceste procese parazitare, pe fondul unei rate de profit mult prea mici, au contribuit la un fenomen destul de rar întâlnit în istorie — o depresiune lungă. Ea a început odată cu criza din 2008 și efectele sale încă sunt simțite în ziua de astăzi [19]. Cea mai evidentă consecință a acestei depresiuni este creșterea încetinită a PIB-ului, mai ales în Europa. În SUA, PIB-ul a crescut în medie cu 2% pe an, iar în Europa — doar cu 1%.

Cel mai grăitor exemplu al stagnării economice din deceniul trecut este cel al companiilor Zombie, care fac suficient profit doar ca să-și plătească dobânda pe datorii. Aceste companii sufocă economia și o împiedică din a crește. Una din măsurile care au dus la stagnarea economică în Occident a fost întocmai refuzul statului de a lăsa companiile neprofitabile să eșueze. Economiile occidentale aveau nevoie întocmai ca vechiul capital neproductiv să fie înlocuit de un capital nou, mai productiv.

Numărul de companii Zombie din țările occidentale

Întocmai în acest context de decădere a influenței economice și politice americane în lume, a unei crize de profitabilite și a creșterii parazitismului economic în economia americană, a venit o persoană ca Donald Trump la conducere.

4. Trump — mascota erei naționaliste în Occident

Am văzut deja că politica economică americană adoptată în ultimii 20 de ani nu a dat roade suficient de bune pentru capitaliștii americani, ci din contra, a creat o situație economică precară caracterizată de parazitism și stagnare. Pentru a scăpa de această lungă depresiune, SUA are nevoie de o distrugere creativă — nu neapărat ca și cea din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, dar e clar că o parte din capitalul neprofitabil trebuie distrus.

În 2016, Trump a prezentat lumii occidentale noua direcție naționalistă, care era necesară pentru a lupta împotriva politicilor înaintate de capitalul cosmopolit, reprezentat de Partidul Democrat, care au adus America într-o situație precară. Unii poate îl laudă pe Obama pentru că a oferit anumite „beneficii” neînsemnate pentru muncitori, dar adevărul e că el a lăsat Americii o economie neproductivă, lipsită de industrie și plină de datorii.

Tot mai mulți oameni din rândurile muncitorilor fostelor zone industriale și din unele pături ale micii burghezii începeau să vadă în domnul Trump o nouă gură de aer — un potențial salvator. El a promis americanilor revitalizarea industriei, creșterea standardelor de trai, creșterea influenței externe americane, pe scurt — „Make America Great Again”. A fost îndeplinită vreuna dintre aceste promisiuni în primul mandat al lui Trump? Evident că nu, politica lui Trump nu a ajuns să difere prea mult de cea a lui Obama.

Dar nu politicienii și nici măcar președinții nu decid soarta societății, ci clasa conducătoare, care în cazul SUA este burghezia, iar în 2020 era încă destul de dominantă burghezia cosmopolită. De asta a reușit să câștige Biden. Totuși, lucrurile urmau să se schimbe după criza din 2020.

În 2024, naționalismul economic și politic a devenit tot mai răspândit în vest ca o reacție la eșecurile regimurilor cosmopolite. Iar acum, administrația Trump va reuși să-și implementeze cu mai mult succes politicile sale.

Dezindustrializarea, care a început acum 50 de ani ca o măsură disperată pentru creșterea ratei de profit în țări precum SUA, a ajuns o piedică spre revitalizarea sa. Fără o industrie puternică, SUA nu mai are o bază economică reală suficient de puternică pe care să-și înalțe sistemul său financiar, deci toate creditele adunate în anii anteriori devin o povară tot mai mare pe economia americană. Hai să ne amintim — doar munca umană produce plusvaloare, pe când investițiile speculative nu produc, ci doar o redistribuie. Din cauză că și în țările periferice exploatate de SUA rata profitului scade, înseamnă că și către SUA este redistribuită o plusvaloare mai mică. Astfel de contradicții par greu de conceptualizat, dar ele reflectă perfect contradicțiile interne ale sistemului capitalist.

O altă contradicție apare între poziția dominantă a dolarului și industrializare. Pe de o parte, SUA are nevoie de un dolar puternic, cât mai supravalorizat, pentru a menține cât mai multă influență pe piețele mondiale. Pe de altă parte, pentru a se reindustrializa SUA are nevoie de un dolar mai slab valorizat, astfel încât să scadă prețurile mărfurilor industriale. Pe scurt, SUA s-a împotmolit atât de tare în poziția sa de supraputere financiară, încât orice mișcare nechibzuită o poate face vulnerabilă în fața Chinei.

Vorbele lui Trump, care afirmă că SUA se poate industrializa și poate întări dolarul în același timp, sunt retorică goală. Realitatea economică este complet alta. Administrația Trump va trebui să balanseze atent campania sa de industrializare, astfel încât să nu devalorizeze prea tare dolarul.

O altă consecință a scăderii influenței americane pe plan global este militarizarea și implicarea militară în politica externă. Din cauză că SUA nu-și poate asigura dominația și interesele globale doar prin mijloace economice, ea recurge la invazia, bombardarea și schimbarea regimurilor din mai multe țări. SUA a atacat Afganistanul, Siria, Libia, Irakul, Iranul, Pakistanul, Serbia și multe altele, doar în ultimii 30 de ani.

Pentru un imperialist slăbit [9], violența, naționalismul și protecționismul sunt, adeseori, singura cale de menținere a dominației.

Să trecem la politicile concrete ale lui Trump. Reindustrializarea este una dintre marile promisiuni oferite de către noua administrație americană. Este ea plauzibilă? Noi spunem că, într-o oarecare măsură, da. În primul rând, administrația va oferi subvenții anume companiilor care sunt cele mai profitabile [10], nemaifiind interesate de regulamentele ecologice. Față de Biden, care era gata să susțină industria energiei regenerabile și industria mașinilor electrice, Trump înțelege că petrolul încă este mai profitabil, din simplul fapt că necesită tehnologii mai puțin avansate și forța de muncă este continuu implicată în producție. Cu energia regenerabilă lucrurile stau altfel — odată ce panourile costisitoare sau turbinele eoliene sunt montate, ele sunt doar ocazional monitorizate și reparate. Pentru producția industrială, petrolul este superior din punct de vedere al profitabilității. De asta Trump vrea să foreze mai mult în Alaska și chiar a amenințat anexarea Groenlandei.

În noul său decret „One Big Beautiful Bill”, Trump oferă subvenții, reducerea impozitelor și ajutoare firmelor industriale care vor construi fabrici pe teritoriul SUA [11, 17]. De exemplu, firmele care produc semiconductoare vor plăti cu 35% mai puține impozite dacă construiesc firme pe teritoriul SUA. Până acum plăteau cu 25% mai puțin.

Un alt mijloc specific capitaliștilor pentru a crește profitabilitatea este creșterea ratei de exploatare (adică rata plusvalorii = plusvaloare / capital variabil). Pentru a face asta, capitaliștii trebuie să crească profitabilitatea muncii fără a crește relativ salariul muncitorilor. Distrugerea sindicatelor pe vremea lui Reagan a dus la scăderea/stagnarea salariului real. Trump va duce aceeași politică specifică administrației lui Reagan — reducerea impozitelor celor mai bogate pături capitaliste și creșterea impozitelor persoanelor cu cele mai mici salarii.

Să vorbim și despre politica de imigrație — cauzele ei sunt atât de natură economică, cât și politică.

Economic vorbind — Trump vrea să pună în detenție cât mai mulți imigranți nedocumentați și să verifice de la caz la caz care ar fi productivi pentru SUA. Cei fără experiență de muncă și cu activitate criminală — deport instant. Cei cu mai multă experiență — sunt lăsați liberi, să muncească la negru (deci cu mai puține drepturi la locul de muncă) sau ajutați să obțină cetățenie. Aceste măsuri sunt importante pentru reindustrializarea SUA în contextul dominației burgheze. Aceste politici cresc rata exploatării pe toate planurile industriei — locurile de muncă mai specializate vor dispune de mai multă forță de muncă specializată, iar cele mai puțin specializate și care decurg parțial sau total la negru vor putea exploata și mai crâncen muncitorii imigranți.

Pe plan politic — politica agresivă de deportări are ca scop creșterea popularității în rândul persoanelor aliniate cu MAGA, dar ea va varia în gradul și intensitatea implementării sale, în dependență de consecințele economice și sociale care pot acționa împotriva administrației Trump — precum protestele recente „No Kings in America”.

Trump va încerca să lupte într-o anumită măsură și cu capitalul fictiv, pentru a aduce mai mult capital spre industrializare. Politica sa protecționistă pune presiune pe piețele speculative și financiare, ducând la slăbirea lor.

Să nu uităm de tarife, care au devenit atât cuvântul preferat al lui Trump, cât și subiect aprins de discuție pentru toți criticii săi. Atât pentru susținătorii săi, cât și pentru criticii săi, tarifele sunt o categorie economică metafizică, deconectată de contextul istoric și relațiile de clasă. Marx l-a criticat pe Proudhon pentru transformarea fenomenelor istorice în categorii filozofice neschimbătoare, cărora mai apoi li se atribuiau o anumită judecată morală. Întocmai asta se întâmplă și cu tarifele — unii le consideră o soluție ușoară la toate problemele Americii, alții cred că ele sunt inerent rele. Adevărul e că ambele perspective sunt greșite.

Tarifele sunt o măsură economică și politică specifică anumitor condiții concrete. De exemplu, o țară dominantă din punct de vedere industrial pe plan global, cum era Anglia înainte de Primul Război Mondial, va avea tarife scăzute și o politică de liber schimb, căci ea inevitabil are un avantaj pe piața mondială și este interesată în a-și extinde cât mai mult piețele de desfacere. O țară care abia își dezvoltă industria și trebuie să și-o protejeze de concurența externă va recurge la tarife mai mari și la protecționism, pentru a încuraja producția autohtonă. Așa era Anglia înainte de anii ‘50 ai secolului XIX și chiar și URSS-ul proletar în anii ‘20 ai secolului XX.

Cum arată situația în SUA modernă? În primul rând, ea nu trebuie să apere o industrie încă nedezvoltată în sensul strict al cuvântului. Industria SUA este extrem de productivă, deoarece este tehnologic (calitativ) dezvoltată [16], dar nu este cantitativ suficient de dezvoltată. Industria americană contribuie doar 10% din PIB, pe când cea chineză — 27%. Mulți cred că industria chineză este cu mult mai profitabilă decât cea americană, dar asta nu este adevărat. Chiar dacă forța de muncă chineză este mai ieftină decât cea americană, ea este mai puțin productivă. Prețul forței de muncă din industria chineză a crescut mai repede decât productivitatea, ceea ce face producția chineză tot mai puțin atrăgătoare pentru investitori.

În acest context, SUA are șanse reale să își dezvolte înapoi propria industrie, prin măsuri de încurajare a industrializării, precum tarifele și subvențiile.

Tarifele au și un rol important în politica externă, despre care urmează să vorbim acum [12, 13, 14, 15].

Care este scopul SUA pe plan extern? Simplu — subjugarea și mai agresivă a cât mai multor state, inamice sau aliate. Trump e un pragmatist cu o gândire de om de afaceri, deci el se uită strict la câștig. Tarifele, în acest caz, pun presiune pe țările asupra cărora sunt impuse, astfel SUA le poate șantaja pentru înțelegeri economice și politice mai avantajoase.

Hai să privim spre cele mai arzătoare chestiuni din politica externă americană — situația din Orientul Mijlociu și conflictul ruso-ucrainean.

Interesul lui Trump în Orient ține de reducerea influenței Chinei în regiune. Iranul, în special, este unul din cei mai mari producători de petrol, iar China este cel mai important partener de comerț al său. Distrugând Iranul, SUA se așteaptă să slăbească China. Trump s-a comportat într-un mod extrem de mârșav în acest conflict — el a pretins niște discuții diplomatice cu Iranul, ca să-l distragă de la atacul planificat alături de Israel [20]. Israelul este cel mai bun aliat al SUA în Orientul Mijlociu, care este folosit pentru a face munca murdară a imperialismului american [21, 22, 23]. Vedem că promisiunile de pace ale lui Trump sunt doar vorbe goale — Trump, la fel ca și ceilalți președinți americani din trecut, este un imperialist și un iubitor de război.

Când vine vorba de Ucraina, acestea sunt interesele administrației Trump — să oprească mai repede războiul, pentru a nu mai cheltui bani în acest conflict, și să aservească cât mai mult Rusia și Ucraina față de ea. De multe ori Trump are o atitudine mai călduroasă față de Rusia întocmai din cauză că Rusia îi poate oferi mai multe beneficii, precum materia primă ieftină. Rusia este prinsă între imperialismul american și cel chinez, iar SUA are un interes dublu de a atrage Rusia mai aproape de ea — obținerea materiilor prime ieftine și slăbirea relațiilor economice și politice cu China. Cu cât Rusia face mai mult comerț cu SUA, cu atât va face mai puțin cu China, iar China va avea de suferit.

5. Cum îl privesc diversele pături sociale pe Trump?

5.1. Elon Musk și burghezia cosmopolită

La început, domnul Musk era mult mai optimist despre campania lui Trump și l-a susținut cu sute de milioane de dolari. Când a aflat că Trump vrea să ducă o politică agresivă de tarife și că el nu va favoriza industria mașinilor electrice în măsura în care își dorește Musk, el s-a întors împotriva lui.

Cearta dintre Musk și Trump poate fi înțeleasă doar cu ajutorul unei analize de clasă [18]. Compania Tesla este extrem de dependentă de comerțul global, deoarece cele mai mari fabrici ale sale se află în Shanghai și Berlin, nu în SUA, iar în China, Tesla vinde la fel de multe mașini electrice ca și în SUA. Acest fapt deja îl pune pe Musk în rândurile burgheziei cosmopolite, care este opusă burgheziei naționale, reprezentate de Trump.

Pe lângă asta, majoritatea bogăției pe care o dețin Tesla și Musk personal există în forma acțiunilor, iar politicile lui Trump afectează negativ bursa și capitalul fictiv în general. Tesla e mult mai dependentă de capitalizarea pe bursă decât alte companii de autovehicule. Musk nu poate ieși prea mult din vorba administrației curente, căci compania sa SpaceX este de facto dependentă de susținerea statului, iar Tesla beneficiază de susținere din partea statului.

În acțiunile lui Musk vedem acțiunile burgheziei cosmopolite în criză. Stângiștii, de asemenea, servesc intereselor burgheziei cosmopolite și formează o conștiință specifică acestei burghezii, dar și mai accentuată de degenerarea mic-burgheză. O dovadă vie a asemănării psihologiei lui Musk și a stângiștilor este fosta sa relație cu cântăreața Grimes, o stângistă desăvârșită. Chiar dacă stângiștii se declară cei mai mari urâtori ai lui Musk, ei diferă psihologic doar foarte puțin de el.

5.2. Burghezia națională

Burghezia națională reprezintă baza economică și politică a lui Trump. Ea are nevoie de o administrație precum a sa, care să conducă politici externe protecționiste și să aducă industria înapoi în țară. Ea s-a dezvoltat și a devenit dominantă din următoarele cauze — înrăutățirea situației economice pe termen lung, al cărei fundament este lipsa unei baze industriale reale, conflictul tot mai aprig cu China și criza din 2020, care pe fondul pandemiei a dus la o scădere a comerțului mondial. Burghezia națională folosește retorică naționalistă, conservatoare și populistă pentru a obține cât mai multă susținere din rândul păturilor uitate ale Americii. Politica față de imigrație de asemenea reflectă sentimentul naționalist al burgheziei.

5.3. Mica/media burghezie liberală și stângiștii

Fiind o parte a burgheziei care devine tot mai slabă, ea este și cea mai jalnică. Pentru ei, vechea ordine globală era mai favorabilă, căci ei se mulțumeau cel mai bine cu simpla redistribuire a plusvalorii din țările mai slab dezvoltate spre SUA. Liberalii și stângiștii așa se gândesc — vietnamezii și africanii vor face munca grea, iar noi vom sta comod la noi în birou, discutând despre gen și rasă. Stângiștii sunt leneși și nonconformiști („brat”), căci totul le este dat pe tavă. Nu e întâmplător că retorica democraților era cu mult, mult mai degenerată și intersecțională în 2024 decât în campaniile anterioare. Stângiștii occidentali, inclusiv majoritatea stângiștilor români, reprezintă aripa „radicală” a liberalismului american. Ei sunt plini de vorbe și de acționism gol, fiind incapabili să schimbe cea mai mică chestie într-un mod progresist în societatea noastră. Ei servesc complet interesele imperialismului american și, de multe ori, chiar se mândresc cu asta!

5.4. Comuniștii

Dacă ai reușit să ajungi până aici cu citirea articolului fără să îți creezi impresia că suntem pro-Trump sau fasciști, atunci bravo! — ai abilități cognitive mai dezvoltate decât majoritatea stângiștilor. Revenind — comuniștii îl urăsc pe Trump la fel cum urăsc oricare burghez — într-un mod conștient și rațional. Noi nu batem cu pumnii în pereți și nu ne crizăm când cutare sau cutare candidat devine președinte, ci căutăm motivele obiective care au dus la câștigul acestuia și cum ne putem adapta noi strategia mai departe. Noi înțelegem că singura cauză corectă este cea a proletariatului, iar scopul este instaurarea dominației sale politice, nu înlocuirea unui guvern burghez cu altul. În SUA, mișcarea comunistă este practic inexistentă, iar isteria mic-burgheză a stângiștilor lucrează în folosul capitalului pentru a se asigura că lucrurile rămân așa. Noi, comuniștii, vrem să schimbăm cu adevărat lucrurile.

6. Concluzie

Pe scurt — Trump nu e nebun, ci o personificare logică a capitalului american în contextul actual. Parcursul istoric al capitalismului american de după cel de-al Doilea Război Mondial a creat o situație unică și precară în lumea vestică — SUA, care este centrul imperialismului american, a devenit profund dezindustrializată și îndatorată. Dominația americană este garantată, la momentul de față, de o rețea strânsă de țări aliate și subordonate ei, în special prin mijloace financiare și credit. Influența majoră pe care o are creditul și capitalul fictiv în economia americană, alături de o rată scăzută de profit, a dus la o stagnare economică în lumea occidentală în ultimii 20 de ani (în Japonia chiar 35!). Dar în 2025 situația se schimbă — creșterea conflictului imperialist cu China pune tot mai multă presiune pe sistemul financiar mondial american și forțează SUA să se reindustrializeze. Vechiul sistem cosmopolit parazitar, reprezentat de Partidul Democrat, nu mai poate face față pericolului chinez, deci burghezia americană națională are nevoie de o administrație protecționistă și naționalistă. Criza din 2020, alături de pandemie, a dus la o slăbire și mai mare a capitalului cosmopolit, creând un drum curat spre victorie pentru Trump. Ce atitudine ar trebui să avem noi, comuniștii, față de această schimbare, care se manifestă nu doar în SUA, dar treptat și în Europa? Cel mai principal lucru este să nu luăm partea niciuneia dintre burghezii — nici cea națională, nici cea cosmopolită. Noi trebuie să stăm fermi pe pozițiile comuniste și să fim ghidați doar de interesele clasei muncitoare. Stângiștii de multe ori iau apărarea burgheziei cosmopolite și a Partidului Democrat, considerându-l un „rău mai mic”. Asta trădează complet caracterul lor mic-burghez și oportunist. Noi nu suntem stângiști și nici nu suntem de acord cu stângiștii, ci mergem pe calea noastră — calea proletariatului. Stângiștii sunt inamicii comunismului. Noi, în schimb, construim o organizație comunistă adevărată, care pregătește cadrele din toate punctele de vedere — teoretic, moral și organizatoric. Noi nu stăm toată ziua doar să citim teorie, dar nici să ne pierdem vremea în stradă când nu există astfel de condiții. Noi ne dezvoltăm conform unei linii generale, care este în permanență îmbogățită și îmbunătățită de noile dezvoltări ale mișcării. Dacă vrei și tu să fii comunist, lasă prostiile — vino cu noi și începe de pe acum parcursul tău revoluționar! Poți face legătura cu noi pe chat-ul nostru public de pe Telegram.

Bibliografie

Michael Roberts. Six crises of capitalism.
Michael Roberts. Canada: election under the shadow of Trump.
Clive Schmitthoff. The nationalization of basic industries in Great Britain.
Palme Dutt. The crisis of Britain and the British Empire.
Michael Roberts. Excessive credit, rentier capital and crises.
Olivier Gourinchas. The fundamental structure of the international monetary system.
Radu Crăciun. Este hegemonia dolarului pe sfârșite?
Tejvan Pettinger. The rise and fall of Japan’s economy.
Michael Roberts. The relative decline of US imperialism.
Michael Roberts. Trump’s MAGA and deregulation.
Michael Roberts. Donald Trump’s ‘big, beautiful’ tax bill.
Michael Roberts. Trump’s ‘little disturbance’.
Michael Roberts. Trump’s tariffs — some facts and consequences (from various sources).
Michael Roberts, Federico Fuentes. Behind Trump’s spiralling tariff war: an interview with Marxist economist Michael Roberts.
Michael Roberts. Trump’s slump.
Rosemary Coates. Global labor rates: China is no longer a low-cost country.
Jason Smith. The One, Big, Beautiful Bill.
Tom Carter. Why Elon Musk is breaking with Donald Trump over tariffs.
Lefteris Tsoulfidis. Capital intensity, unproductive activities and the Great Recession in the US.
Seymour Hersh. Hersh details alleged US ‘all-out bombing campaign’ in Iran.
PBS News. Netanyahu’s government faces possible collapse as opposition moves to dissolve Knesset.
John Mearsheimer. Israel and Iran plans as war fails in the Middle East.
John Mearsheimer. The Israel lobby and US foreign policy.