07.11.2024 | timp de lectură: ≈ 12 min. | vizualizări:

Rolul sovietelor în Revoluția din Octombrie

Categorie: Politică

Cuprins

Cu ocazia aniversării Revoluției Socialiste din Octombrie, publicăm un material despre rolul Sovietelor în această revoluție. Astăzi puțini oameni știu ce înseamnă „soviet”, majoritatea asociază termenul cu ceva ce vine din Uniunea Sovietică. Totuși, de ce se numea cea din urmă Uniune Sovietică? Deoarece baza statului o formau Sovietele, adică consiliile muncitorești, organele electorale ale statului proletar. Acestea sunt diferite de organele electorale într-un stat burghez, și astăzi vom explica în ce mod anume. Lectură plăcută!

1. Ce sunt Sovietele și de ce sunt ele necesare?

Sarcina principală a clasei muncitoare în perioada în care nu are putere politică este să o câștige. În acest scop, Sovietele sunt necesare și reprezintă o formă de organizare a puterii clasei muncitoare, care poate fi comparată cu parlamentele din dictaturile burgheze. Sovietele sunt organe de putere în care sunt aleși oameni, desemnați ca deputați din colectivele de muncă. Aceasta înseamnă că în Soviete, la orice nivel, spre deosebire de parlament, consiliu municipal și alte instituții burgheze, interesele clasei muncitoare au prioritate.

Sovietele sunt necesare pentru a lua toate deciziile și legile sub dictatura proletariatului. În timpul revoluției (adică evenimentelor care precedă lovitura revoluționară de stat), ele iau decizii tactice și strategice, coordonează cursul revoluției. În cadrul Sovietelor are loc lupta de clasă, deoarece în ele se pot infiltra și elemente neproletare. Vom vedea mai departe cum s-a întâmplat acest lucru cu Sovietele și cum le-a afectat. Cel mai important lucru este că, deși Sovietele nu sunt o garanție împotriva contrarevoluționarilor, ele sunt o garanție absolută a puterii pentru clasa muncitoare dacă aceasta obține majoritatea în cadrul lor. În schimb, parlamentul burghez este legat prin mii de fire de burghezie și garantează puterea doar burgheziei.

Sovietele apar fie cu puțin timp înainte de revoluție, fie chiar în momentul revoluției, deoarece ele reprezintă, de fapt, un al doilea stat proletar, nou, alături de vechiul stat burghez.

Sovietele sunt în continuă evoluție, iar rolul lor în societate se schimbă. În timpul revoluției, ele reunesc în jurul lor întreaga clasă muncitoare. După lovitura revoluționară de stat, în timpul perioadei de construire a socialismului, ele există alături de aparatul executiv. Aceasta este, de fapt, o situație contradictorie. De ce? Pentru că, pe de-o parte, componența Sovietelor este determinată de jos în sus, iar deputații pot fi întotdeauna rechemați dacă nu își îndeplinesc îndatoririle față de alegătorii lor. Pe de altă parte, aparatul executiv funcționează de sus în jos și numai un funcționar superior poate rechema sau înlocui un funcționar inferior care nu își îndeplinește bine îndatoririle. Aceste două sisteme se întrepătrund la vârf — deputații organului suprem al sistemului Sovietic (Comitetul Executiv Central sau Sovietul Suprem) numesc și controlează funcționarii de rang înalt ai sistemului executiv. Cu toate acestea, un astfel de sistem de guvernare, care include aparatul executiv, nu este „perfect”, nu este proletar în sensul deplin al cuvântului, deoarece proletariatul nu participă la executarea ordinelor sale, executarea este organizată de sus în jos, ceea ce este un principiu de guvernare burghez, capitalist.

Într-o întreprindere capitalistă, proprietarul capitalist controlează producția și angajează manageri care să supravegheze lucrătorii și să verifice respectarea „legilor” întreprinderii. Într-o întreprindere socialistă, lucrătorii sunt adevărații proprietari ai întreprinderii și ei înșiși sunt responsabili de gestionarea și verificarea respectării „legilor” întreprinderii. Sistemul executiv reprezintă prima situație. Sistemul Sovietic reprezintă a doua situație.

Reiese oare că, deodată după ce clasa muncitoare preia puterea, ea va angaja manageri la fel cum face capitalistul în fabrică? Da, o face prin intermediul organului suprem al sistemului Sovietic. Deci, inițial, când conștiința și capacitatea tuturor muncitorilor de a gestiona societatea nu au fost dezvoltate, ei angajează manageri specializați. Cu toate acestea, în viitor, când toți muncitorii vor fi suficient de educați și de conștienți, când vor fi create condițiile necesare în producție, adică atunci când socialismul va fi desăvârșit, Sovietele vor trebui să se transforme din felul de organe care decid ceea ce trebuie făcut, în felul de organe care în același timp și îndeplinesc decizia luată. Un exemplu simplificat: înainte de socialism, deputații din Soviete decid că este necesar să curețe străzile orașului de gunoi, votează și spun comitetului executiv (sau ministerului de gestionare a curățeniei publice) să se ocupe de această chestiune, iar acesta numește un funcționar care să vegheze la îndeplinirea acestei instrucțiuni. În socialism, Sovietul ia o decizie, iar deputații aceluiași Soviet supraveghează (sau aleg o persoană din Soviet pentru a supraveghea) punerea în aplicare a acestei instrucțiuni.

Iată ce sunt Sovietele — organe ale puterii muncitorești care se schimbă constant, devenind mai democratice la fiecare pas și implicând tot mai mulți muncitori în conducerea statului lor, care devin constant tot mai importante pentru puterea de neclintit a clasei muncitoare.

2. Care a fost rolul Sovietelor din februarie până în octombrie 1917?

Componența Sovietelor este determinată prin alegeri. Acest lucru este corect, deoarece numai prin alegeri proletariatul își poate exprima cu adevărat voința și puterea în stat. Pe de altă parte, ce se întâmplă dacă într-un anumit Soviet majoritatea deputaților sunt trădători și oportuniști, care au obținut această poziție prin înșelarea muncitorilor? Atunci acești oameni dețin puterea în Soviet, iar clasa muncitoare va trebui să lupte împotriva lor, va trebui să-i înlăture și să pună comuniști în locul lor.

Acest lucru s-a întâmplat în februarie 1917, când a izbucnit prima revoluție. Menșevicii și „Socialiștii-Revoluționari” (adică elementele de stânga, anticomuniste) erau majoritari în toate Sovietele importante. Politicile lor în cadrul Sovietelor au fost trădătoare. Tot ceea ce au făcut cu Sovietele a fost să le subordoneze politicii lor trădătoare, să le transforme într-un apendice al puterii „guvernului provizoriu”. Menșevicii și SR (în continuare — eserii) au parazitat pe Soviete, deși acestea erau organele muncitorilor. Bolșevicii înțelegeau că stângiștii nu doresc o putere reală a muncitorilor, ci doresc să folosească mișcarea muncitorilor pentru a menține puterea capitaliștilor.

Luptând împotriva oportunismului menșevicilor, în primele zile ei au prezentat sloganul „Toată puterea în mâna Sovietelor”, care cerea ca Sovietele să fie singura sursă de putere în țară. Bolșevicii au făcut acest lucru pentru că știau că menșevicii și eserii nu aveau nici o șansă dacă luptă strict în cadrul Sovietelor, pentru că știau că nu mica burghezie (pe care o reprezentau și o vor reprezenta întotdeauna stângiștii), ci proletariatul este cea mai puternică clasă în organizațiile Sovietice. În plus, în acel moment era posibil transferul puterii în mâinile Sovietelor pe cale pașnică, care era scopul acestui slogan.

Bolșevicii nu au reușit să realizeze acest slogan la timp, au greșit, nu au fost suficient de revoluționari și și-au dat seama când era deja prea târziu. La începutul lunii iulie 1917 a fost instaurată o dictatură contrarevoluționară bonapartistă condusă de Kerenski. Acesta îi reprezenta pe eseri și pe menșevici, iar ei, prin șovăielile și inconsecvența lor, au acționat doar în interesul cadeților („democrații constituționali”, KD, în esență monarhiști constituționali), cei mai răi reacționari din societate.

După aceasta, sloganul „Toată puterea în mâna Sovietelor” a devenit neviabil, deoarece bonapartismul a exclus complet posibilitatea unui transfer pașnic al puterii în mâinile Sovietelor. În plus, Sovietele erau compuse încă în mare parte din deputați menșevici și eseri, ceea ce arăta că clasa muncitoare nu era suficient de conștientă, dar chiar și așa proletariatul era aproape de punctul de fierbere. Au trecut câteva luni dificile pentru bolșevici și aceștia au reușit să obțină o majoritate în Sovietele de la Petrograd și Moscova, ceea ce a arătat că, în cele din urmă, clasa muncitoare era în mare parte în favoarea bolșevicilor. Majoritatea în Soviete a servit drept dovadă materială pentru bolșevici că se bazau pe întreaga clasă a proletariatului și că proletariatul îi susținea.

Lenin a comparat astfel iulie 1917 cu octombrie, dovedind că masele i-au susținut în cele din urmă pe bolșevici:

„La 3–4 iulie chestiunea se putea pune astfel, fără a păcătui față de adevăr: ar fi mai bine să luăm puterea, căci dușmanii ne vor acuza oricum de insurecție și ne vor reprima ca pe niște insurgenți. Dar de aici nu se puteau trage concluzii favorabile luării puterii atunci, întrucât nu existau condiții obiective pentru victoria insurecției:

Încă nu aveam de partea noastră clasa care este avangarda revoluției.

Nu aveam încă majoritatea printre muncitorii și soldații din capitale. Astăzi avem această majoritate în ambele Soviete. Ea a fost creată numai de istoria lunilor iulie și august, de experiența „reprimării” bolșevicilor și de experiența rebeliunii lui Kornilov.

Pe atunci nu exista un avânt revoluționar al întregului popor. Astăzi, după rebeliunea lui Kornilov, el există. Dovadă: provincia și luarea puterii de către Soviete în numeroase localități.

Pe atunci nu se manifestau șovăieli pe plan politic general în rândurile dușmanilor noștri și în rândurile micii burghezii inconsecvente. Astăzi sunt mari șovăieli: principalul nostru dușman, imperialismul aliat și imperialismul mondial — căci „aliații” se află în fruntea imperialismului mondial —, a început să ezite între război până la victorie și pace separată împotriva Rusiei. Democrații noștri mic-burghezi, pierzând în mod evident majoritatea în rândurile poporului, au căzut pradă unor mari șovăieli: ei au renunțat la bloc, adică la coaliția cu cadeții.

De aceea, la 3 și 4 iulie insurecția ar fi fost o greșeală: noi n-am fi putut păstra puterea nici fizicește, nici politicește. Fizicește n-am fi putut-o păstra, deși în unele momente Petrogradul a fost în mâna noastră, fiindcă atunci nici chiar muncitorii și soldații noștri nu s-ar fi bătut și nu și-ar fi dat viața pentru stăpânirea Petrogradului, căci încă nu se acumulase atâta „furie”, atâta ură clocotitoare nici împotriva Kerenskilor, nici împotriva Țereteli-Cernovilor. Oamenii noștri nu fuseseră căliți încă de experiența prigoanei dezlănțuite cu sprijinul menșevicilor și al socialiștilor-revoluționari împotriva bolșevicilor.

Politicește n-am fi putut păstra puterea în zilele de 3 și 4 iulie pentru că până la rebeliunea lui Kornilov armata și provincia puteau să meargă și ar fi mers împotriva Petrogradului.

Astăzi situația este cu totul alta.

Cu noi e majoritatea clasei care este avangarda revoluției, avangarda poporului, capabilă să antreneze masele.” (1)

Astfel, reieșind din condițiile obiective ale oricărei revoluții și din condițiile specifice ale celei de-a doua revoluții ruse, Sovietele au servit în mod corect pentru bolșevici (și, prin urmare, pentru proletariat) drept justificare pentru insurecția care a adus muncitorii la putere.

3. Care sunt condițiile necesare pentru apariția și existența Sovietelor? Există aceste condiții în epoca modernă?

În istorie, Sovietele au apărut de două ori, și de fiecare dată au apărut fie în timpul revoluției, fie cu puțin timp înainte de aceasta. Prima dată au apărut spontan, în timpul primei revoluții ruse, în 1905. A fost ca și cum muncitorii înșiși au înțeles intuitiv cum ar fi mai avantajos pentru ei să se organizeze și au pus în aplicare un astfel de sistem. În acel moment, bolșevicii au acordat atenție acestui lucru pentru a fi pregătiți pentru data următoare. Următoarea dată când au apărut Sovietele a fost în timpul celei de-a doua revoluții ruse, în februarie 1917. De data aceasta, clasa muncitoare avea o experiență anterioară, iar bolșevicii și-au însușit lecția corectă. Proletariatul a organizat Sovietele ca organe ale noii sale puteri revoluționare, iar bolșevicii l-au ajutat în asta. Faptul că proletariatul a putut crea Soviete arată că atinsese deja un anumit nivel de conștiinciozitate. Faptul că aceste Soviete au fost apoi preluate de mica burghezie, reprezentată de eseri și menșevici, arată, totuși, că proletariatul nu era încă suficient de conștient.

Așadar, există două condiții necesare pentru apariția și existența Sovietelor:

o situație revoluționară, care apare în timpul crizelor economice serioase;
conștiinciozitate suficientă a proletariatului pentru a-i permite să înțeleagă importanța organizării puterii sale prin intermediul Sovietelor.

Situația revoluționară este creată de capitalismul însuși, de fiecare dată când acesta ajunge la o criză. Dar conștiinciozitatea nu apare pur și simplu: ea necesită o avangardă puternică a proletariatului. Un partid revoluționar puternic trebuie să unească și să conducă proletariatul, trebuie să-i demonstreze în practică necesitatea de a lua puterea în propriile mâini, trebuie să-i demonstreze prin propria experiență că numai puterea politică a muncitorilor este soluția la toate problemele și necazurile proletariatului, este singura cale de urmat.

După ce proletariatul preia puterea, când și-a realizat pe deplin interesele, Sovietele continuă să existe, deși criza revoluționară nu mai există, dar continuă să existe revoluția și puterea revoluționară. În viitor, existența Sovietelor depinde de lupta de clasă din cadrul statului proletar, de lupta revoluției împotriva contrarevoluției.

În prezent, nu avem o situație revoluționară, dar aceasta nu este departe. O nouă criză este o chestiune de timp. Pe de altă parte, clasa muncitoare nu are conștiință revoluționară, aceasta nu a ajuns nici măcar la nivelul unei lupte permanente și sârguincioase sindicale, ca să nu mai vorbim de o luptă politică.

Prin urmare, sarcina comuniștilor este de a construi o avangardă puternică, de a stabili o legătură cu mișcarea muncitorească și de a ridica conștiința proletariatului la un asemenea nivel încât acesta să înțeleagă importanța de a lua puterea în propriile mâini.

Note

V.I. Lenin. Opere complete, vol. 34, pp. 256–257.