01.05.2025 | timp de lectură: ≈ 18 min. | vizualizări:

Teoria valorii și aplicabilitatea ei în capitalism

Categorie: Economie

Cuprins

Munca îl face pe om, îl călește și îi îmbogățește tot timpul viața. În capitalism, însă, omenirea este împărțită în două: proprietarii paraziți, pe de o parte, și muncitorii salariați creatori, pe de cealaltă. Societatea umană ia naștere în fiecare secundă din mâinile milioanelor de proletari, însă toată valoarea produsă de aceștia ajunge în mâinile unei mâini de capitaliști. Lucrurile nu au stat așa dintotdeauna, și nici nu vor rămâne astfel.

Cum are loc producția în capitalism? Care e legătura dintre prețul și valoarea unei mărfi? Oare ce procese duc la criză? Nici cel mai strălucit economist burghez nu poate răspunde just la aceste întrebări fără a admite adevărul „inadmisibil” — societatea capitalistă se întemeiază pe exploatarea forței de muncă. Haideți să cunoaștem împreună adevărata legătură dintre muncă și diferitele forme pe care le are valoarea în istorie și în prezent.

1 Mai muncitoresc fericit!

Producția actuală capitalistă este definită de producția generalizată de mărfuri. Tot produsul societății se găsește sub formă de mărfuri, iar ca urmare cel mai bine ar fi să începem să vorbim despre marfă.

1. Marfa și dezvoltarea schimbului

Marfa, după definiție, este un obiect care are ca scop satisfacerea unei nevoi și este produs strict pentru a intra în sfera schimbului. Aceasta a luat naștere în cadrul societății primitive, în urma dezvoltării triburilor și specializării lor pe anumite ramuri ale producției (păstorit sau agricultură). În urma acestei specializări, productivitatea muncii a crescut în mod considerabil, ceea ce a dus la crearea un surplus de produse în societate.

În condițiile sărăcăcioase ale societății primitive, în care repartizarea se făcea într-un mod egalitar, acest surplus a dat posibilitatea triburilor de a destina schimbului o anumită cantitate din roadele producției lor. La început, schimbul dintre triburi a avut un caracter accidental. Cu toate acestea, pe măsură ce producția se dezvolta, schimbul căpăta un caracter mai regulat, în cadrul acestuia apărând tot mai mulți producători. Totuși, în această etapă, schimbul de produse se făcea direct — o marfă era schimbată direct pe altă marfă.

Creșterea numărului de participanți la sfera schimbului a însemnat și o creștere în numărul de schimburi necesare pentru a îndeplini nevoile acestora. Acum schimbul direct între doi participanți nu mai dădea roade, producătorii fiind nevoiți să facă mai multe schimburi pentru produsul dorit. Astfel se naște nevoia producătorilor de a alege un intermediar pentru schimb, o marfă care se schimba pe orice și care putea intra ușor în sfera schimbului.

La început, acest intermediar s-a găsit sub formă naturală, spre exemplu sarea, dar, odată cu dezvoltarea schimbului, acest intermediar a căpătat o formă monetară — monede de aur, argint sau alte metale prețioase, iar într-un final, bani făcuți din hârtie, care sunt mult mai convenabili și ușor de folosit.

Întorcându-ne la marfă, potrivit definiției date anterior, aceasta cuprinde în ea două proprietăți esențiale. Avem, în primul rând, utilitatea ei (sau valoare de întrebuințare). Aceasta este formată din totalitatea proprietăților unui obiect care contribuie la satisfacerea unei nevoi. Să luăm ca exemplu o pereche de pantaloni — valoarea lor de întrebuințare este aceea de îmbrăcăminte pentru oameni. Utilitatea unui produs este determinată de mai multe proprietăți fizice, în funcție de nevoia pe care o îndeplinește. Totuși, nu orice lucru care este util, care satisface o nevoie, este o marfă. De exemplu, aerul pe care îl respirăm, deși este esențial pentru viața noastră, nu este o marfă, din cauză că nu este un produs al muncii omenești.

Până acum ceva timp, apa, precum aerul, purta eticheta unui simplu produs al naturii; însă, în zilele noastre, apa s-a transformat dintr-un produs al naturii într-un produs al societății umane, o marfă. Aceasta este acum colectată și vândută în magazin, laolaltă cu alte băuturi. Apa a devenit în zilele noastre un produs în care s-a investit timp de muncă și în care s-a materializat valoare.

A doua caracteristică a mărfii este valoarea de schimb. Ea se creează odată cu producția mărfii și se manifestă în schimb ca raportul cantitativ dintre diferitele tipuri de valori de întrebuințare. Prin urmare, pentru ca o marfă să fie schimbată pe o altă marfă, trebuie ca ambele mărfuri să aibă utilizări diferite. Nu se schimbă un topor pe alt topor, în contextul în care amândouă au exact aceleași calități și îndeplinesc aceleași nevoi.

După cum am menționat anterior, valoarea de schimb se manifestă doar în cadrul schimbului. Să luăm spre exemplu schimbul între o pereche de bocanci și zece becuri. În cadrul schimbului, utilitatea bocancilor și cea a becurilor sunt comparate și echivalate, iar prin urmare între ele se stabilește un raport. Acest lucru este posibil fiindcă ele au o trăsătură comună, anume faptul că ele sunt produse ale muncii.

2. Timpul de muncă socialmente necesar. Teoria valorii-muncă

Înainte de a discuta despre teoria valorii, trebuie să clarificăm câteva noțiuni teoretice. Timpul de muncă socialmente necesar este timpul necesar pentru producția unei anumite mărfi prin folosirea mijloacelor de producție (utilaje, materie primă, logistică etc.) existente, în condițiile medii de producție (intensitate mijlocie și productivitate medie). Timpul de muncă necesar este determinat de condițiile medii ale producției și se schimbă odată cu modificarea acestora.

Să luăm o fabrică oarecare. În condițiile în care această fabrică implementează tehnologii mai performante și automatizează mai multe procese de producție, timpul de producție va scădea. De aceea, capitaliștii au interesul de a dezvolta producția, pentru a scădea cheltuielile de producție.

Printre alți factori care afectează durata timpului de muncă necesar se numără intensitatea și productivitatea muncii. Intensitatea muncii constă în gradul de activitate, atât musculară, cât și mintală a muncitorilor în timpul muncii. Dacă acest grad este ridicat, muncitorii depun mult efort, iar acel efort se poate materializa uneori sub forma mai multor mărfuri produse. Productivitatea muncii constă în numărul de mărfuri produse într-o anumită unitate de timp (adesea calculat pe oră).

Acești factori diferă de la un muncitor la altul, așa că în cadrul schimbului se iau valori medii, ținându-se cont de condițiile întregii producții. De aceea toate produsele de același fel produse într-o fabrică anume se vând la același preț, chiar dacă fiecare în parte a necesitat un timp de muncă diferit.

Marx a demonstrat prin teoria valorii-muncă faptul că timpul de muncă socialmente necesar stă la baza prețurilor de producție a mărfurilor, acestea oscilând în jurul lui. Practic, prețurile pâinii sau laptelui care se găsesc pe piață se află fie deasupra, fie dedesubtul cantității de muncă necesare pentru producția lor. Astfel, prima manifestare a teoriei valorii în capitalism este însuși prețul mărfii.

Teoria valorii se manifestă și în raportul dintre cerere și ofertă, care este un factor important pentru stabilirea prețului unei mărfi. Cu cât cererea este mai mare, cu atât producătorii pot vinde la un preț mai crescut, iar cu cât oferta este mai mare, cu atât consumatorii pot cumpăra mai ieftin.

Când vine vorba de produse de lux sau de colecție (cum ar fi mașinile vechi, picturile celebre sau bunurile care nu se mai produc) raportul dintre cerere și ofertă funcționează ca principal factor pentru determinarea prețului. De pildă, o mașină de colecție valorează foarte mult nu din cauza timpului de muncă investit în ea, ci fiindcă ea este de colecție, adică e limitată. Practic, oferta pentru mașina de colecție este foarte mică și, prin urmare, cumpărătorii vor duce o luptă crâncenă, care va ridica prețul mașinii. Astfel, vedem mașini care au fost produse acum 80 de ani și care valorează mai mult decât valorau în momentul în care erau produse.

Manifestarea teoriei valorii prin intermediul cererii și al ofertei se mai regăsește și în ruinarea economică de pe piață. Practic, capitaliștii care vând marfa cu un preț mai mic sau egal cu cel dat pe munca necesară producției mărfii ajung să se ruineze, iar ruinarea lor duce automat la scăderea ofertei pe piață. În schimb, capitaliștii care vând cu un preț mai mare decât cel dat pe timpul de muncă necesar reușesc să reziste pe piață și să scoată câștig.

În această cruntă luptă economică interioară, burghezia caută să introducă aproape tot timpul inovații (mijloace de producție sau tehnici mai avansate). Aceste inovații reduc timpul necesar pentru producția mărfii și, ca urmare, aduc un profit burghezului care le implementează. Adesea, capitaliștii înzestrați cu condiții bune (unelte, clădiri și alte mijloace de producție avansate) vor fi primii care conduc într-o astfel de luptă. Ei vor introduce inovația în întreprinderile lor și, ca urmare, vor forța restul capitaliștilor în a introduce și ei inovații pentru a evita ruinarea economică și a scoate un profit mai mare. Astfel, în capitalism, inovația este făcută strict pentru menținerea și creșterea profitului celor deja foarte bogați, iar nu pentru binele societății.

Această luptă creează probleme grave pentru burghezie pe scară largă. Din cauză că doar contribuția forței de muncă la producție poate crea valoare, de fiecare dată când capitaliștii o înlocuiesc pentru a reduce cheltuielile de producție, profitul lor relativ scade. Pentru a compensa, capitaliștii produc mai mult și automatizează mai departe, dar, la un anumit moment, rata profitului (profitul raportat la investiții) scade atât de tare încât burghezia nu mai poate investi într-un mod profitabil. Atunci începe criza. Vechiul capital, care deja s-a lărgit prea tare pentru a mai putea fi făcut profitabil, este parțial distrus și producția este reluată din nou, pierzând, de multe ori, ani întregi de progres.

Procesul crizelor nu este unul întâmplător, ci poate fi explicat cu ajutorul teoriei valorii-muncă. Marxiștii au prezis de foarte multe ori crizele care urmau să vină. Știți cine nu poate sau nu vrea să înțeleagă cauzele adevărate ale crizelor? Cei care le creează — capitaliștii.

Domnii burghezi trebuie să le ascundă muncitorilor adevărul — în special faptul că existența celor dintâi depinde de cei din urmă. Negând teoria științifică a valorii, care dovedește că toată valoarea mărfurilor societății este creată de munca salariată, capitaliștii aruncă nisip în ochii proletarilor, inventând tot soiul de teorii ideologice. Acum, vom vedea cât de superficiale și inferioare sunt teoriile burgheze despre valoare față de teoria științifică a lui Marx.

3. Arsenalul burghez. Linii de atac împotriva teoriei valorii-muncă

3.1. Teoria subiectivă a valorii

Prima linie teoretică de atac din arsenalul burghez este teoria subiectivă a valorii, care este și cel mai des repetată de apologeții capitalismului. Această teorie consideră că valoarea unei mărfi este determinată nu de timpul necesar pentru producția acesteia, ci de percepțiile și preferințele individuale ale consumatorilor. Astfel, ea prezintă schimbările de preț și de valoare ale mărfurilor prin schimbarea raportului dintre cerere și ofertă. Prin urmare, acest raport este luat ca factor determinant în stabilirea prețului unei mărfi.

Această teorie nu explică nimic despre valoarea sau prețurile mărfurilor, ea neavând o bază științifică. Chiar și un copil poate înțelege de ce ea este greșită. Să luăm ca exemplu două mărfuri: o mașină și un creion. Dacă raportul cerere–ofertă al mașinii și raportul cerere–ofertă al creionului sunt egale, conform teorii subiectiviste, prețul lor ar trebui să fie egal. Desigur, acesta nu e cazul, deoarece valoarea lor este determinată, la bază, de cantitatea de muncă care a fost folosită pentru producția lor. O mașină va necesita mai multă muncă pentru a fi produsă decât un creion, deci, evident, valoarea ei va fi mai mare. Prin urmare, raportul cerere–ofertă nu este cu adevărat factorul care determină prețul mărfii.

3.2. Raționamentul de tip „plăcinte de noroi”

Argumentul lor e simplu — dacă cineva ar sta 10 ore, de exemplu, să facă plăcinte de noroi sau să sape și să astupe o gaură, atunci am putea spune că ei au produs echivalentul de ore de valoare? Un astfel de argument poate fi oferit doar de o persoană care, intenționat sau nu, ignoră cea mai elementară premisă a teoriei valorii-muncă — o muncă trebuie să fie utilă pentru a crea valoare. Atât timp cât bunul creat nu este destinat pentru îndeplinirea unei nevoi, tot timpul învestit în crearea acelui produs este risipit. Poate capitaliștii, care nu aduc niciun folos producției, ba din contră, o împiedică din a se dezvolta, își proiectează inutilitatea lor prin astfel de argumente?

3.3. Riscul, inovația și valorificarea lor în producție

Ultima linie de atac pe care o vom prezenta este argumentul legat de includerea meritului pentru risc și inovație. Potrivit acestui argument, riscul este valorificat în producție prin asumarea acestuia de către capitalist. Riscul asumat poate prelua forma unei decizii pripite, intrării pe piețe slabe, împrumutării unei sume de bani sau chiar angajării muncitorilor. Deloc surprinzător este că acest argument nu ia în considerare riscurile asociate muncitorilor, care sunt mai serioase decât cele asumate de capitalist.

Muncitorii se pot accidenta în timpul muncii, iar în urma unei crize, aceștia pot fi lăsați fără loc de muncă, care este necesar fiecărui muncitor pentru a-și asigura traiul. Firește, aceste două riscuri sunt mult mai grave decât cele asociate burgheziei. Ce riscă capitalistul? Dacă investiția sa eșuează, atunci el va deveni un muncitor sau va ajunge să îi paraziteze pe alții în alte moduri, pentru că doar asta știe să facă. Cu alte cuvinte, cel mai mare risc al proletarului este de a ajunge pe stradă sau chiar de a muri de foame, în timp ce riscul cel mai mare al burghezului este de a deveni proletar.

Dar despre inovație ce putem spune? Ideologii burghezi zic că valoarea unei mărfi este determinată de ideile geniale care dezvoltă producția. Ei zic, de exemplu, că iPhone-ul e scump, deoarece este, sau cel puțin a fost, inovativ. Acest concept este complet fals, deoarece inovația este ceva imposibil de cuantificat și de atribuit unei singure persoane. Să luăm drept exemplu un inventator al unui robot avansat. Pentru a lua în considerare meritele lui, trebuie să avem în vedere tot progresul uman și nivelul de dezvoltare al societății care a permis inventatorului să producă acel robot. Vedem că inovația este realizată doar cu ajutorul contribuției a milioane de oameni, deci nu putem atribui unei singure persoane tot meritul.

Astfel, se observă cum această logică reduce toate condițiile materiale ale societății la simpla idee a unui om. Chiar și dacă am lua în considerare ideea inventatorului, tot trebuie să ținem cont de întreaga muncă umană consumată pentru a duce la realizarea unui astfel de robot.

Aceste argumente împart aceeași esență, ele prezintă schimbul între muncitor și capitalist — care are la bază cumpărarea de către burghez a forței de muncă — ca unul just și corect, pentru a ascunde exploatarea capitalistă. Vom descrie în cele ce urmează acest schimb și caracterul său nejust.

4. Plusvaloarea și profitul. Exploatarea capitalistă

Odată ce am stabilit faptul că munca muncitorilor dă valoare mărfurilor și că ea stă la baza tuturor bunurilor societății, precum și mai ales averilor acumulate de burghezie, ajungem la concluzia că burghezia, deși nu ridică niciun deget în cadrul producției, ea este cea care primește tot profitul și culege toate roadele muncii. Această concluzie sumbră, dar adevărată, arată natura exploatării capitaliste. Burghezia trăiește în chip parazitar, înfruptându-se din munca proletarilor, însușindu-și plusvaloarea creată de muncitori.

Plusvaloarea este principalul scop al producției capitaliste. Ea este valoarea creată de muncitorii salariați peste valoarea inițială a forței lor de muncă (adică a salariului primit) și ia naștere doar în procesul muncii, prin consumarea forței lor de muncă. În cadrul ciclului de producție, burghezia are nevoie atât de forță de muncă (muncitori), cât și de mijloace de producție (utilaje, fabrici, materie primă, logistică) pentru a putea produce. Ca urmare, burghezul este nevoit să-și împartă averea pentru a putea asigura aceste necesități. Divizarea capitalului se face în două părți: capital constant (partea de avere dată pe mijloace de producție) și capital variabil (partea de avere dată pe forță de muncă, adică pe salariile muncitorilor). În timpul procesului de producție, forța de muncă omenească capătă o însemnătate specială. Aceasta are proprietatea de a crea o valoare mai mare decât valoarea ei inițială. Prin urmare, ea devine sursa plusvalorii și totodată sursa întregilor bogății ale societății.

Cum mai exact creează forța de muncă o valoare mai mare decât valoarea investită în ea? Pentru a înțelege mai bine acest lucru, trebuie să vorbim despre diviziunea zilei de muncă a muncitorului salariat.

Ziua de muncă a salariatului se împarte în două etape diferite. Prima este perioada de muncă necesară, aceea în care muncitorul produce echivalentul valorii investite în forța sa de muncă. Practic, în această perioadă, muncitorul produce burghezului valoarea dată pe salariul său. A doua perioadă este perioada de supramuncă — ea este perioada de muncă neplătită, în care muncitorul produce peste valoarea salariului primit. Perioada de supramuncă reprezintă izvorul plusvalorii.

Pentru a înțelege mai bine, ar trebui să luăm un exemplu. De pildă, un muncitor din fabrică lucrează 8 ore pe zi și produce mărfuri în valoare de 30 de lei pe oră. El este plătit la finalul zilei în jur de 20 de lei pe oră lucrată. Dacă facem un simplu calcul matematic, ajungem la concluzia că muncitorul produce bunuri în valoare de 240 de lei pe zi, adică în jur de 5.300 de lei pe lună. În schimbul acelor bunuri, el primește înapoi 160 de lei pe zi, adică în jur de 3.600 de lei pe lună.

La început, plusvaloarea nu se prezintă direct sub forma unei sume de bani, ci mai degrabă ea este întruchipată în stocul de produse create de muncitori. Astfel, pentru a ajunge la capitalist sub formă de profit, plusvaloarea suferă niște transformări: stocul de produse în care se regăsește plusvaloarea este vândut pe piață, iar banii primiți se regăsesc sub forma profitului. El este raportat la întregul capital, după care se scad cheltuielile necesare pentru mijloacele de producție și forța de muncă, iar ceea ce rămâne la final este profitul.

Profitul poate fi cheltuit de burghez, atât în mod parazitar — prin consumul obiectelor de lux, mâncărurilor scumpe și diverselor altor mărfuri de o raritate nemaiîntâlnită, cât și în mod productiv — investit în producție pentru achiziționarea mijloacelor de producție noi sau pentru angajarea mai multor muncitori.

Pe lângă profit, în funcție de natura afacerii burghezului, plusvaloarea poate căpăta și alte forme: profit comercial, rentă, interes și taxe.

5. Aplicabilitatea teoriei valorii în economia modernă

Acum că am explicat toate noțiunile teoretice necesare pentru a înțelege teoria valorii-muncă a lui Marx, o să ne uităm cum aceasta se pune în aplicare atunci când vine vorba de datele unei industrii reale.

Mulți oameni spun că teoria valorii-muncă nu este științifică, deoarece nu poate fi dovedită empiric. Dar adevărul este total opus — teoria valorii-muncă a fost dovedită, prin studierea datelor de intrare și ieșire a muncii în diverse economii.

Printre economiștii care au dovedit empiric teoria valorii-muncă, pe baza datelor economice moderne, îi enumerăm pe Paul Cockshott, Güney Ișıkara și A.M. Shaikh [1, 2, 3]. Pe scurt, aceștia au calculat numărul de ore investite în producția diverselor mărfuri și le-au comparat cu prețurile lor de piață. În majoritatea cazurilor, corelația dintre numărul de ore de muncă investite în producție și prețul de piață era mai mare de 90% sau chiar 95%, dovedind o relație strânsă între muncă și valoare.

6. Concluzie

Pe scurt, munca creează toate bogățiile din societatea noastră, chiar dacă muncitorii nu se bucură încă de ele. Asta a dovedit cu desăvârșire Marx prin legea sa a valorii — capitaliștii, prin proprietatea lor privată asupra mijloacelor de producție, pot forța muncitorii să producă o valoare mai mare decât primesc ei înapoi sub forma salariului. Pe baza acestei discrepanțe, capitalistul își extrage profitul de pe spatele muncii proletariatului. Goana sălbatică a capitaliștilor după profit are mai multe consecințe dăunătoare asupra societății, pe lângă exploatarea mârșavă a muncitorilor, precum crizele economice și stagnarea dezvoltării tehnologice. Capitaliștii sunt doar niște paraziți, care au devenit de prisos în societatea noastră. Ei nu produc nimic, ci doar trăiesc de pe seama angajaților lor. Ca urmare a acestui fapt, înțelegem că munca salariată este robie. Prin intermediul robiei salariate se creează plusvaloarea și se exploatează muncitorii.

Bibliografie

Paul Cockshott, Allin Cottrell, Baeza Valle Alejandro. The Empirics of the Labour Theory of Value: Reply to Nitzan and Bichler.
Güney Ișıkara, Patrick Mokre. Price-Value Deviations and the Labour Theory of Value: Evidence from 42 Countries, 2000–2017.
Anwar Shaikh. The Empirical Strength of the Labour Theory of Value.