Zigzagurile liniei chineze
După moartea lui Stalin, un nou curent a început să acapareze mișcarea comunistă mondială. Acest curent revizionist este „maoismul” sau „gândirea Mao Țze-dun”. Ce presupune ideologia și practica maoistă? O harababură de poziții teoretice contradictorii, combinată cu prejudiciile păturilor celor mai înapoiate. Pe plan practic, presupune zigzaguri și încurcături. Enver Hodja a fost cel care a dezvăluit esența maoismului, iar lucrarea sa de față, „Zigzagurile liniei chineze”, tradusă de noi în limba română, merită citită din plin. Lectură plăcută!
În alte rânduri am scris ce cred despre linia Partidului Comunist al Chinei și, în legătură cu aceasta, mi-am exprimat părerile asupra multor chestiuni și probleme ale politicii sale naționale și internaționale și am judecat aceste evenimente (bineînțeles, în măsura în care am putut) din unghiul teoriei noastre marxist-leniniste. Mi-am oferit ideile asupra tuturor evenimentelor principale observate în China și asupra cursului politico-ideologic pe care l-au urmat. În limitele posibilităților care mi-au fost îngăduite prin informațiile furnizate despre aceste evenimente, am încercat să le înțeleg și să le interpretez, în primul rând din unghiul liniei partidului nostru, dar și din dezvoltarea evenimentelor internaționale, socotind că aceste poziții greșite ale Chinei erau vremelnice și îi fuseseră impuse de împrejurările interne și externe, ca stat mare ce este. Independent de aceste împrejurări, însă, am calificat greșelile de linie ale Partidului Comunist al Chinei drept greșeli, nădăjduind mereu că vor fi îndreptate odată ce vor fi depășite situațiile grele prin care trecea China.
Alt lucru care ar putea duce la o judecată greșită a liniei chineze este marea lor taină în privința evenimentelor. Conducătorii chinezi țin aceste evenimente ascunse cu cea mai mare gelozie, iar când se anunță ceva, tot nu e decât o informație parțială, neclară, adesea de neînțeles și uluitoare! „Explicația” despre vreun eveniment (mă refer la evenimente importante) vine pe neașteptate și este proclamată drept „linia desăvârșită” ani de-a rândul; apoi, vreme de un an sau doi, este pomenită prin aluzii, iar mai târziu se declară „pe față” că a fost reacționară. „Pe față”, zic ei, căci după doi sau trei ani de „vorbire pe față” despre greșeli și despre oamenii care le-au săvârșit, se anunță că „greșelile au fost îndreptate și oamenii au fost reabilitați”. Aceasta arată o mare nestatornicie de linie, de idei, de poziții și de acțiuni, deci o nesiguranță continuă în linie, care se leagănă de la stânga la dreapta ca pendulul unui ceas.
Linia politică și ideologică a lui Liu Șao-ci a fost declarată o linie revizionistă, liberală, oportunistă. Și așa credem și noi: tocmai așa a fost. Lui Liu Șao-ci i s-au aplicat oficial multe epitete, dar cel care i s-a aplicat în mod deosebit a fost acela de „Hrușciov al Chinei”. Acest „Hrușciov al Chinei” devenise „atotputernic”, iar din ceea ce se lăsa de înțeles (căci toate chestiunile din China sunt lăsate așa — pe seama presupunerii) deducem că „Mao Țze-dun fusese izolat, fusese dat la o parte”, dar totul se făcea „în numele lui și sub stindardul lui”. Pentru noi asta înseamnă că Mao nu putea să fi fost „izolat”, cum pretindeau ei, fiindcă el conducea partidul, conducea congresele partidului. În 1957 a luat parte la Consfătuirea de la Moscova și a vorbit în favoarea lui Hrușciov, pe care l-a numit „Lenin al vremii noastre”. Cu acest prilej Mao l-a criticat și pe Stalin, spunând: „Când m-am dus la Stalin, am stat ca un elev în fața învățătorului său”, și Mao a făcut aceasta ca să arate „despotismul” lui Stalin față de el. L-a felicitat de asemenea pe Hrușciov pentru că „a făcut bine lovind elementele antipartinice”, adică grupul Molotov. Se poate oare crede, atunci, că Mao Țze-dun fusese izolat de Liu Șao-ci? Nu, mi se pare că, dimpotrivă, se afla în aceeași poziție cu Liu și cu Hrușciov.
De aici, vederile politice, ideologice, economice și celelalte ale Congresului al VIII-lea al Partidului Comunist al Chinei, la care am fost de față în 1956, nu erau numai ideile liberale, de dreapta și revizioniste ale lui Liu Șao-ci, ci și ale lui Mao, Teng Hsiao-ping, Ciou En-lai, Peng Cen și ale altora, cu alte cuvinte, ale întregii conduceri. Aici se ridică întrebarea: de ce n-a făcut Mao însuși ceea ce l-a felicitat pe Hrușciov că a făcut, măturând toți acești fracționiști? N-a folosit mătura fiindcă ei aveau puterea?! Nu, asta nu s-a spus niciodată. Dar ce era această bandă a lui Liu Șao-ci, „de dreapta” sau „de stânga”? Asta nu s-a spus niciodată pe față. Iar Mao însuși — era de dreapta, centrist, liberal, de stânga sau marxist-leninist? El s-a dat mereu drept marxist-leninist, drept discipol al lui Marx, Engels, Lenin și Stalin, ale căror fotografii mari sunt așezate pe zidurile Chinei, dar în realitate Mao n-a acționat și nu acționează pe baza învățăturilor lor împotriva deviaționiștilor de la marxism-leninism și a dușmanilor acestuia.
În scrierile sale, Mao a exprimat și continuă să exprime că „țărănimea este forța cea mai revoluționară pe care trebuie să se sprijine revoluția”. Contrar teoriei marxiste, Mao pune rolul hotărâtor al proletariatului în revoluție pe locul al doilea, dacă nu chiar pe al treilea. „Așa s-a înfăptuit revoluția chineză, deci această teorie trebuie să precumpănească”, spune el. „Trăiască Marx!” spune Mao Țze-dun, dar pentru el teoria lui Marx despre rolul conducător al clasei muncitoare nu este valabilă. Cu alte cuvinte, după Mao, este cu neputință ca clasa muncitoare să conducă revoluția, iar țărănimea săracă și mijlocașă să-i fie aliată în revoluție, ci trebuie să se petreacă contrariul: țărănimea trebuie să conducă revoluția, iar clasa muncitoare să-i fie aliată.
Altă expresie a acestei linii antimarxiste a lui Mao este concepția că „satul trebuie să încercuiască orașul”. Asta înseamnă că țărănimea săracă trebuie să conducă revoluția, că „proletariatul orașului și-a pierdut spiritul revoluționar, a devenit conservator și s-a adaptat asupririi și exploatării capitaliste”. Firește, această teorie este antimarxistă și nu poate duce la revoluție, nu poate statornici și nu poate da rolul care îi revine dictaturii proletariatului, ori conducerii ei — partidului proletar marxist-leninist. Cu vorbe și cu propagandă se poate acoperi orice, dar nu esența chestiunii și, prin urmare, dacă nu astăzi, mâine, va veni vremea când acoperișul și zidurile se vor prăbuși, fiindcă, fără conducerea partidului comunist marxist-leninist și fără aplicarea hotărâtă, în chipul cel just, a tezelor nemuritoare ale teoriei marxist-leniniste, socialismul nu poate fi construit.
Indiferent de înfățișarea sa și de felul în care se recomandă, Partidul Comunist al Chinei nu este și nu poate fi un partid marxist-leninist autentic, pe poziții revoluționare sănătoase. Istoria acestui partid arată nu numai că în rândurile lui au existat felurite fracțiuni ideologice și că acestea au acționat unele împotriva altora, ceea ce este firesc, fiindcă lupta de clasă există și se duce înăuntrul partidului, ci și, ceea ce este mai important și mai tulburător, că aceste fracțiuni sunt îngăduite, continuă să existe, sunt oficializate, până într-atât încât se proclamă în public „Să înflorească o sută de flori”. Un partid care îngăduie să înflorească în rândurile sale vederi liberale, chiaburești, revizioniste sau anarhiste de orice fel, ori care îngăduie să li se plătească rentă capitaliștilor de la oraș, într-un timp când dictatura proletariatului a fost statornicită (sic!), nu poate fi numit partid marxist-leninist.
Într-un asemenea partid precumpănește mentalitatea mic-burgheză țărănească, și nici nu poate fi altfel, când, în activitatea lui, principiile marxist-leniniste nu sunt aplicate, ci sunt încălcate, subestimate și folosite ca o perdea pentru a ascunde realitatea nesocialistă. Această linie oportunistă revizionistă pricinuise putrezirea partidului și ducea China pe drumul hrușciovit.
Mao Țze-dun a reacționat cu vigoare, dar nu ca liderul unui partid marxist-leninist. Mă refer la „Marea Revoluție Culturală Proletară”. Ce a fost această Revoluție Culturală?! Cine a condus-o și împotriva cui a fost dusă?! Mao Țze-dun și un stat-major îngust din jurul lui, veți spune, au condus această revoluție. Mao a dat, mai mult sau mai puțin, acest apel: „Atacați cartierul general”. Dar cine erau aceste cartiere generale? Erau alcătuite din Liu, Teng, Ciou, Li Hsien-nien și din mulți, mulți alții, până jos la comitete. Cine trebuia să atace aceste cartiere generale? Tineretul, care, la chemarea lui Mao, a ieșit în stradă în chip spontan, anarhist.
Toată această activitate a fost dusă nu pe calea marxist-leninistă și nu a fost aplicată în acest spirit. Este caracteristic faptul că cei care s-au ridicat în această „revoluție” au fost studenții, elevii, intelectualii. Astfel, faimoasa „revoluție” a fost înfăptuită de intelectuali în afara controlului partidului, care nu numai că n-a condus-o, dar, de fapt, a fost practic lichidat.
Statul-major al revoluției n-a avut încredere nici în partidul clasei muncitoare, nici în clasa însăși. Au avut loc ciocniri sângeroase, ba chiar bătălii regulate cu artilerie și mortiere. Gărzile roșii făceau legea în străzi și în piețe, arestau oameni, nevinovați sau vinovați, îi discreditau, îi puneau să poarte „boneta de prost” și chiar îi ucideau în stradă; au mers până acolo încât au dat foc unor ambasade străine. Xenofobia s-a exprimat sălbatic împotriva străinilor, împotriva culturii altor popoare, și chiar moștenirea culturală a Chinei însăși, veche de mii de ani, a fost combătută.
Ce a demonstrat toată această furtună? Este limpede că n-a demonstrat spiritul și principiile marxiste în acțiune, ci a dat mărturie despre aplicarea teoriilor anarhiste ale lui Stirner, Bakunin și ale lui Proudhon, împotriva cărora Marx și Lenin luptaseră cu cea mai mare asprime. „Marea Revoluție Culturală Proletară” n-a fost o revoluție culturală (ea era îndreptată anume împotriva acelei culturi pe care o preconizau Marx și Lenin). A fost o revoluție politică, nu pe cursul marxist-leninist, ci o revoluție anarhistă, fără program, împotriva clasei muncitoare și a partidului ei, fiindcă, de fapt, rolul conducător al clasei muncitoare și partidul însuși au fost lichidate. Dar, în afară de confuzie și de spontaneitatea anarhistă, nici autoritatea organelor locale ale puterii de stat nu mai exista, în vreme ce armata condusă de Lin Piao, care lupta sub stindardul lui Mao, cu cărticica roșie a lui Mao și cu miliarde de insigne de toate mărimile înfățișând chipul lui Mao, stătea ca „rezerva” atotputernică a lui Mao. Lin Piao devenise figura principală în statul-major al revoluției, alături de Cen Po-ta. Mai târziu, însă, aceștia doi au fost declarați „complotiști, trădători și organizatori ai feluritelor încercări eșuate asupra vieții lui Mao Țze-dun”.
Mao Țze-dun a dat ordin ca satul să nu fie stârnit la revoluție, fiindcă, chipurile, acolo totul era în ordine. Cum s-a spus, „răul era în orașe, în partid, în clasa muncitoare” (sic!). Aceasta părea și a fost descrisă ca stângism, dar de fapt este dreptism, și aceasta înseamnă că revizioniștii de dreapta, iar aceștia erau oamenii grupului lui Liu Șao-ci, puseseră stăpânire pe clasa muncitoare și pe partidul ei, în vreme ce „stângiștii”, Mao & Co., au stârnit studenții și intelectualii la revoluție ca să recucerească controlul asupra partidului și al clasei! Ce lucruri uluitoare se petrec în China! Aici iese limpede la iveală teoria de dreapta a lui Mao, potrivit căreia „satul și tineretul trebuie să atace și să cucerească orașul” (sic!).
În timpul acestei revoluții haotice și anarhiste, chipurile s-au făcut reparații la partid, chipurile el a fost reformat. Și câți au fost excluși, după toată această mare tulburare și după această perioadă de neîncredere și de nesiguranță? Numai trei până la patru la sută. Totuși, această cifră nu arată că partidul „putrezise”, ci dă de înțeles că Mao și unii dintre adepții săi n-aveau încredere în partid.
Ce alt „folos” a adus Revoluția Culturală? Niciunul! Puterea de stat ruinată a dictaturii trebuia reînviată, dar cum? — o salată rusească, deși conducătorii chinezi erau împotriva rușilor! Puterea de stat creată pretutindeni era alcătuită din oameni ai partidului, ai armatei, ai țărănimii și din muncitori. Conducătorul principal al acestei puteri de stat era ofițerul cel mai mare în grad. Nici acum nu se știe încă cum se formează puterea de stat în China. Ei spun că partidul a fost organizat, dar organizațiile de masă nu s-au constituit încă și nu-și țin congresele respective.
În teorie, lupta de clasă chipurile continuă, deși toți cei care au fost condamnați și umiliți de această „revoluție” au fost reabilitați, iar Teng ocupă acum, de facto, locul de frunte în conducere, de vreme ce Mao și Ciou sunt bolnavi. Toți cei care avuseseră răspunderi de vârf, cum sunt miniștrii, mareșalii și generalii lui Ciang Kai-șek, au fost iertați și eliberați. Se spune că „lucrează conștiincios” pentru patria lor, China socialistă.
Toate teoriile nemarxiste ale lui Mao au fost numite „gândirea Mao Țze-dun”. Firește, un asemenea lucru s-a făcut ca să se tragă o despărțire între marxism-leninism și „gândirea Mao Țze-dun”. Au încercat să ne impună această „teorie” nouă și tuturor comuniștilor din lume, dar noi n-am primit să cădem într-o asemenea greșeală fatală. Ca să săvârșească o fraudă, adică să dea drept marxiste vederile liberale, revizioniste și anarhiste ale lui Mao, maoiștii au scos cealaltă formulă, „marxism–leninism–gândirea Mao Țze-dun”. Natura înșelătoare a acestui deghizament este cu totul vădită. Lumea capitalistă revizionistă și anumiți lachei ai chinezilor, care se numesc partide „comuniste” marxist-leniniste, ca acela din Franța, au adoptat această „teorie”. „Gândirea Mao Țze-dun” revizionistă este aplicată acum fără niciun fel de deghizare în politica internațională.
Politica chineză se întemeiază pe „lupta principală împotriva social-imperialismului sovietic”. „Oricine are contradicții cu Uniunea Sovietică este de aceeași parte cu China”. Prin aceasta conducătorii chinezi dau de înțeles, și o spun pe față, că „social-imperialismul sovietic este dușmanul principal”. O spun și ca să întărească ideea că China este o „țară socialistă” și „călăuzită” de marxism-leninism.
În politica sa externă, China nu este călăuzită întru nimic de marxism-leninism, de revoluție și de punctul de vedere de clasă. Toate principiile marxist-leniniste de bază au fost părăsite în China. Ea nu duce o luptă de clasă împotriva celor două superputeri; politica sa nemarxistă a înlăturat ideologia marxistă din politica sa externă. China lui Liu era pentru „alianța cu toți, inclusiv cu revizioniștii sovietici, împotriva Statelor Unite ale Americii”, în vreme ce China lui Mao este pentru „o alianță cu toți, în primul rând cu imperialismul american și cu burghezia reacționară, împotriva Uniunii Sovietice”.
China denaturează teoria marxist-leninistă care ne învață că proletariatul stă în fruntea popoarelor de o parte a baricadei, iar de cealaltă parte se află imperialismul și capitalismul mondial, cărora li s-a adăugat social-imperialismul sovietic.
Teoria lui Mao că „satul trebuie să încercuiască orașul” continuă să precumpănească în politica externă a Chinei, și aceasta se exprimă în „teoria” că „lumea a treia (în care este cuprinsă și China) trebuie să încercuiască și să lichideze lumea a doua și lumea întâi”. Dar China lui Mao sprijină efectiv aceste două „lumi”, pe care se preface că trebuie să le încercuiască și să le combată, în asuprirea propriilor lor popoare și a popoarelor „lumii a treia”, pe care chipurile le socotește soldații revoluției. Tito, Ceaușescu și alții de același soi sunt aliații Chinei, sunt pentru „revoluție” (sic!). Așa îi socotesc și hrușcioviții, ba hrușcioviții duc acest joc până acolo încât numesc „socialiste” țările conduse de cei pomeniți mai sus. China îl apără pe Franco, pe Pinochet, NATO, Piața Comună Europeană și „Europa unită”, pe reacționari ca germanul Strauss, englezul Heath, italianul Fanfani și pe alții. Aceasta nu poate fi numită o politică de clasă marxist-leninistă. Faimoasa „lume a treia” nu poate fi primită în bloc, cum fac chinezii. O țară socialistă autentică trebuie neapărat să facă o oarecare diferențiere în alianțele sale cu felurite state și în acordarea ajutorului de stat. Relațiile sale cu un stat al „lumii a treia”, ca să nu mai vorbim de relațiile cu Franco și cu Pinochet, trebuie privite mai întâi din punctul de vedere de clasă, ca să nu se stingherească forțele revoluționare și progresiste care luptă în cutare sau cutare țară; dimpotrivă, relațiile sale trebuie să asigure că aceste forțe sunt ajutate. Cu teoria lui Mao, însă, China nesocotește aceasta, ba o face cu totul limpede că nu vrea să se certe cu conducătorii burghezi, capitaliști și despotici ai acestor țări, care sunt împotriva propriilor lor popoare, care sunt cu acele mari puteri care le dau cel mai mult sprijin și cele mai multe credite. Aceasta nu poate fi nicicând politica unei țări socialiste.
O politică greșită din partea Chinei se vădește și în legătură cu partidele comuniste marxist-leniniste care s-au constituit în lume. Pe lângă aceste partide, au răsărit ca ciupercile grupuri troțkiste și anarhiste de tot felul, de la grupurile care au acționat sub îndrumarea lui Sartre până la cele ale oricărei facțiuni burgheze și provocatoare, iar China păstrează legătura cu toate, fără nicio deosebire. Îi primește și îi petrece pe reprezentanții lor, cărora le predică unirea cu social-democrații, propaganda despre China și despre Mao și alianța cu burghezia locală și cu Statele Unite ale Americii împotriva Uniunii Sovietice.
Aceasta este o politică de stat major burghez, dușmănoasă, antimarxistă, antirevoluționară. Dar asemenea aventuri primejdioase nu pot prinde la partidul nostru. Chinezii știu că nu suntem de acord cu ei asupra liniei și le spunem despre această opoziție în fiecare zi, apărând vederile partidului nostru asupra fiecărei probleme. Deocamdată nu ieșim pe față împotriva lor, și ei fac la fel: tac în privința deosebirilor noastre, spun din când în când vorbe bune printre oameni, dar nu publică nimic despre pozițiile noastre, fiindcă atunci ar ieși la iveală probleme care ar putea fi primejdioase pentru ei. Chiar când publică ceva în presa lor, o denaturează cu prestidigitație chinezească.
Există o trăsătură comună presei chineze și celei sovietice: acolo nu se pot găsi articole teoretice adânci prin care să se demaște una pe alta. Articolele pe care le publică sunt răsuflate, superficiale, alcătuite din lozinci fără valoare, și aceasta fiindcă, dacă ar face o analiză adâncă a problemelor, și-ar da în vileag una alteia cacealmaua, fiindcă amândouă sunt state și partide revizioniste.
La o privire superficială, aceste idei despre poziția Chinei și părerea noastră că China trebuie socotită o țară revizionistă pot părea surprinzătoare. O asemenea părere poate părea greșită și nerealistă, dar nu există alt chip de a explica aceste poziții într-o serie de chestiuni de politică internă și externă. China este gata să cadă de acord asupra unor tratative, ba chiar asupra unei împăcări, în multe chestiuni, cu țările revizioniste și cu partidele revizioniste care mai ieri sprijineau Uniunea Sovietică și care o critică astăzi. Ceea ce spun nu este o presupunere, ci realitatea. Chinezii l-au primit la Pekin pe spaniolul Carrillo, au stat de vorbă cu el și s-au despărțit de el ca prieteni. De ce nu? De ce nu s-a publicat niciun comunicat care să dovedească contrariul? S-au stabilit relații diplomatice cu Spania lui Franco, în vreme ce Partidul Comunist al Spaniei (marxist-leninist), ai cărui membri sunt uciși de falangiști, este cu totul nesocotit de chinezi. De ce? Fiindcă comuniștii marxist-leniniști ai Spaniei nu gândesc ca Jurquet din Franța, care este un devot al gândirii Mao Țze-dun și le spune adepților pe care îi are să sprijine armata burgheziei franceze.
China vorbește de bine despre orice țară revizionistă, cu singura condiție ca aceasta să caute apropierea de imperialismul american. Față de Polonia, care intră în sfera capitalului american, până la Bulgaria lui Jivkov, ca să nu mai vorbim de România și de Iugoslavia, China este schimbătoare în pozițiile sale.
Pentru chinezi, România este prietenul lor cel mai drag. De ce? Pretextul este că „ține piept sovieticilor”. Această „rezistență” a românilor față de sovietici nu este decât o mască. Românii și sovieticii au multe lucruri în comun, politica lor internă este identică și la fel este și politica lor externă. În ambele cazuri cele două partide sunt revizioniste, cele două state sunt capitaliste, iar contradicțiile dintre ele, dacă există vreuna, sunt mărunte, sunt efemere, sau doar un joc. China nu face nicio analiză a acestei situații și nici nu vrea s-o facă. România este un „stat socialist” pentru China și, ca atare, China o apără.
De asemenea, China sprijină Iugoslavia din punct de vedere politic, fiindcă, deocamdată, nu o poate sprijini din punct de vedere ideologic, din pricină că pute, miroase a trădare. Dar titoismul nu este altceva decât capitalism viu iar Iugoslavia titoistă — un stat călăuzit de ideea anarhistă a „autogestiunii” federaliste, unde statul este menținut pentru nevoile clipei și unde titoismul a lichidat partidul comuniștilor. A lichidat partidul și, chipurile, a lăsat clasa „să se administreze singură”, dar de fapt, în acest chip, a favorizat burghezia bogată, nouă și veche, să devină stăpâna Iugoslaviei, să se îmbogățească și să vândă țara străinilor. În realitate, în Iugoslavia domnesc haosul și anarhia în economie, în politică și în ideologie. Lumea burgheză și revizionistă numește Iugoslavia „socialistă”, iar pe Tito „un om mare”, fiindcă i-a ținut piept lui Stalin, dar făcând aceasta a adus și continuă să aducă mari servicii imperialismului american și marelui capital mondial.
În politica Chinei nu osândim relațiile diplomatice pe care le-a stabilit cu felurite state capitaliste și revizioniste (firește, osândim relațiile ei cu statele fasciste), ci osândim linia nemarxistă care călăuzește această politică. Nu suntem de acord cu pozițiile sale lipsite de caracter de clasă, nici cu acele poziții chineze care nu slujesc nici revoluției mondiale, nici eliberării naționale a popoarelor din „lumea a treia”. Prin pozițiile sale politice și ideologice, China face un mare rău socialismului, revoluției și luptei de eliberare a popoarelor pe scară mondială.
Lumea capitalistă recunoaște acest serviciu din partea Chinei. Orice mișcare marxist-leninistă adevărată, sau răzmerițele studenților conduși de Cohn-Bendit, sau tupamarii, indiferent de caracterul lor deosebit, lumea capitalistă le numește „maoiste”, iar China se bucură de această calificare, de această „cinste” pe care i-o face reacțiunea mondială. Ba preconizează unirea tuturor acestor curente „de opoziție” maoiste, anarhiste, cu partidele comuniste marxist-leniniste, fără să țină seama de vederile diametral opuse care există între ele. Pe lângă aceasta, China sfătuiește aceste partide să colaboreze cu guvernele burgheze ale țărilor lor, să sprijine armatele lor burgheze, care asupresc popoarele și proletariatul. Acele partide marxist-leniniste care nu urmează linia pe care o preconizează China, ea le părăsește și le combate. Atunci, cum poți numi această linie marxist-leninistă? Nu, aceasta este o linie revizionistă.
Trăsătura distinctivă a revizionismului modern este „coexistența pașnică”, văzută și aplicată dintr-un unghi care nu este un unghi de clasă, revoluționar. Altă trăsătură a sa este calea pașnică, parlamentară, de luare a puterii, pentru „a trece la socialism”. Aceasta este și linia pe care a preconizat-o Hrușciov și pe care o predică astăzi revizioniștii sovietici, și aceasta este linia revizioniștilor italieni, francezi, spanioli și a altora. Aceasta este și linia, drumul chinezilor. Și ei preconizează acest drum. De vreme ce predică alianța și colaborarea cu toate statele burgheze, capitaliste, și cu toate instituțiile lor, inclusiv cu parlamentele lor burgheze, au părăsit revoluția. Aceasta este realitatea, în teorie și în practică, indiferent că, teoretic, chinezii nu recunosc asta. Nici sovieticii nu-și recunosc crimele: ei numesc coexistența pașnică hrușciovită „leninistă” și nu uită niciodată să însoțească calea parlamentară de luare a puterii cu afirmația lui Lenin că „este cu putință ca puterea să fie luată și pe acest drum”. Dar revizioniștii au făcut din acesta unicul drum și, de facto, combat celălalt drum, drumul cu armele, cu violența, drumul revoluției și al statornicirii socialismului autentic.
Fidel Castro trâmbițează că „armata este partidul”. Revizioniștii moderni nu spun asta pe față, dar faptul este că în China armata comandă partidul, pe care Mao Țze-dun l-a „spart” în timpul Revoluției Culturale. În timpul acestei revoluții armata a fost cea care a rămas și a rămas drept singurul „stâlp” al regimului: fără partid, fără sindicate, fără clasa muncitoare la putere. Aceasta s-a întâmplat, acesta este faptul. Dar de ce s-a întâmplat? Este cu totul limpede — din pricina unei concepții despre lume ideologice nemarxist-leniniste.
Aceste probleme teoretice fundamentale trebuie cercetate temeinic, și nu superficial. Nu trebuie să te încrezi în vorbe, ci în fapte, iar aceste fapte trebuie analizate din unghiul teoriei noastre marxist-leniniste. Cum poate cineva înțelege gestul chinezilor din ultimele zile ale anului trecut, când au eliberat elicopterul sovietic cu echipajul său de trei oameni, pe care îi ținuseră prizonieri 21 de luni de-a rândul „fiindcă intraseră 400 de kilometri în teritoriul chinez”? Bine au făcut că i-au eliberat, fiindcă erau două lucruri care trebuiau făcute: ori să-i dea în judecată pe aviatorii sovietici, ori să-i elibereze după câteva luni. Dar ce s-a întâmplat? Vreme de 21 de luni presa chineză n-a lăsat nimic nespus despre acest elicopter: „Aceasta este o faptă criminală, un act de spionaj, o provocare brutală” etc. De la Ministerul Afacerilor Externe al Republicii Populare Chineze i se spusese oficial lui Behar Shtylla: „Aviatorii sovietici sunt spioni, elicopterul era plin de aparate de spionaj, am capturat documente importante”; „elicopterul aterizase în Sinkiang ca să răpească oameni” etc. Între timp sovieticii susțineau că elicopterul își pierduse orientarea. Totuși, după 21 de luni, Ministerul Afacerilor Externe al Republicii Populare Chineze a făcut o declarație diferită, spunând că elicopterul se rătăcise, că aviatorii erau nevinovați, deci erau eliberați, și li s-a dat un dineu oficial de către Ministerul de Externe, și au fost petrecuți „solemn” pe aerodrom.
Cum poți numi această poziție? Ce nume îi poți da? Aceasta n-are noimă decât ca parte din ceva care se petrece în culise. Este ceva în spatele tuturor acestor lucruri, ceva care pute. Nu ne va mira dacă o asemenea întoarcere à la chinezească va fi numită „un gest politic măreț al lui Mao Țze-dun” și, firește, o întoarcere „marxist-leninistă”. Poate că după această „strălucită întoarcere”, Ciou En-lai sau Teng Hsiao-ping îi va spune ambasadorului nostru la Pekin: „Haide, să mergem la Moscova, ce mai aștepți, situația s-a schimbat”, fiindcă tocmai aceasta i-a spus Ciou En-lai ambasadorului nostru când a căzut Hrușciov. Cineva pornește un zvon că „se așteaptă căderea lui Brejnev”, iar chinezii visează la o întoarcere și pregătesc planuri secrete, poate de acord cu sovieticii. Vom vedea trucuri de revizioniști și de trădători.
Poziția chineză față de Partidul nostru al Muncii și față de Albania socialistă nu este sinceră. Până acum am fost „cei mai buni și cei mai credincioși prieteni ai Chinei și ai Partidului Comunist al Chinei”. În China acest spirit a fost dezvoltat și extins foarte bine jos, la bază, și nu avem de ce să ne plângem în privința aceasta. Dar centrul menține o poziție diferită. În vreme ce noi le-am înfățișat vederile noastre pe față și am cerut să schimbăm delegații și să purtăm tratative, ei au făcut urechea surdă la cererile noastre. Fără să spună explicit că nu este de acord cu noi în multe chestiuni de principiu, prin această poziție pe care o ia, conducerea chineză dă de fapt de înțeles că nu este de acord. Ajutorul economic pe care l-am cerut de la chinezi pentru proiectele cincinalului 1976–1980, care vor lua negreșit șase până la șapte ani ca să fie terminate, a fost mult redus. Ne-au dat 20–25% din creditul pe care l-am cerut, primindu-ne rece, închizând ușa oricărei posibilități de adăugire, spunând: „Aceasta este și părerea lui Mao”. „Suntem foarte săraci”, ne-au spus, în vreme ce până acum doi ani, fără să adauge în vreun fel la vorbele lor, chiar la cele ale lui Ciou En-lai, declarau: „Vă ajutăm puțin, foarte puțin, dar peste doi sau trei ani, în cincinalul următor [adică cel pe care l-am început] vă vom da mai mult”. S-a întâmplat însă tocmai contrariul, și cu ce dispreț vorbesc astăzi, spunându-ne: „Nu mai cereți nimic, fiindcă nicio altă cerere nu va fi primită”. Putem numi aceasta presiune economică? Într-adevăr putem, fără nicio rezervă. De ce mențin aceste poziții? Fiindcă nu sunt de acord cu noi asupra liniei.
Am cerut ajutor militar printr-un mesaj al meu și al lui Mehmet adresat lui Mao. De data aceasta chinezii ne-au acordat o cantitate ridicolă de ajutor și ne-au spus fără rușine: „Acum să nu mai cereți nimic!” De ce a avut loc această schimbare? Fiindcă nu sunt de acord cu linia noastră politică, strategică și ideologică și vor să ne supunem liniei lor revizioniste.
Conducătorii chinezi ne-au spus: „trebuie să colaborați și să vă legați cu Iugoslavia și cu România”, adică trebuie să devenim revizioniști ca ei; „trebuie să stabiliți relații diplomatice cu Statele Unite ale Americii” și alte asemenea lucruri nelegiuite, adică să mergeți pe drumul pe care merge China. Aceasta este o trădare pe care o respingem cu dezgust și o combatem, într-un fel sau altul, pe față, cu orice prilej, cu presa și cu propaganda noastră.
S-a dovedit că grupul trădător al lui Beqir Balluku și Abdyl Këllezi era pentru această linie chineză, care, în realitate, este una cu linia sovieticilor, a iugoslavilor, a românilor, a americanilor și a altora, fiindcă toți vor și luptă pentru lichidarea partidului nostru marxist-leninist și a conducerii sale, care apără marxism-leninismul și socialismul în Albania. De aici, conducerea chineză a luat toate aceste măsuri ca să ne slăbească. Deocamdată, aceste acțiuni nu sunt atât de brutale ca cele ale lui Hrușciov, dar aceasta este direcția în care se îndreaptă chinezii, socotind că treptat ne vor pune strânsoarea de gât, dar… mare lucru pot să ne facă!
Nu numai atât, dar Mao Țze-dun acționează tocmai ca hrușcioviții. Două sau trei mesaje importante i-au fost trimise în numele Comitetului Central al Partidului și cu semnătura mea, iar el, din partea sa, nu a binevoit să ne dea niciun răspuns, nici măcar ca să păstreze normele politeții și ale reciprocității. Ori n-a binevoit, ori nu vrea să lase niciun document despre problemele pe care le-am ridicat. Chiar răspunsurile orale care ni s-au dat prin tovarășii săi au fost foarte negative. O scrisoare oficială trebuie să primească răspuns prin scrisoare, fie pozitiv, fie negativ.
Metodele chineze de lucru sunt neplăcute și, de ce să n-o spunem, și șirete. În privința aprovizionării cu arme, toți membrii delegației chineze cu care s-a discutat problema s-au purtat de data aceasta în chip rușinos și ne-au închis toate ușile. Conducătorul delegației noastre și-a exprimat nemulțumirea față de ei. În cuvântarea sa de la dineul final, Yeh Cien-yi a început cu platitudinile răsuflate: „Veniți să ne vedeți la anul și vom discuta chestiunea”, și alte asemenea fleacuri fără gust, în vreme ce, pe de altă parte, ne spuseseră: „Vom fi în măsură să vă ajutăm cam prin anul 2000”.
Nu numai că aceste poziții din partea lor sunt neprietenoase, dar merg și mai departe: fac încercări de a le despărți pe cadrele noastre de conducere, dându-le de înțeles: „Vedeți, pe voi vă primim foarte bine, dar nu vă putem da arme, fiindcă nu suntem în relații bune cu conducerea voastră”. Metode troțkiste!
Sursă: E.H. Hoxha. Reflections on China, vol. 2: 1973–1977, pp. 185–200.