09.05.2024 | timp de lectură: ≈ 8 min. | vizualizări:

Ziua Victoriei

Categorii: Politică · Cultură
Copertă

Cuprins

Acum 79 de ani, pe data de 9 mai, Germania fascistă capitulează în fața Armatei Roșii, stârnind valuri de fericire celor care au supraviețuit războiului și mai ales proletariatului sovietic, care a câștigat în această bătălie datorită superiorității sale, superioritate datorată treptei de dezvoltare pe care acesta se afla, în dictatura proletariatului. Armata Roșie a fost forța principală care a pus capăt nemilosului regim fascist care acaparase și subjugase aproape întreaga Europă.

Astăzi, în discuțiile despre contribuțiile fiecărui popor în deznodământul celui de-al Doilea Război Mondial, poporul sovietic este tot mai puțin luat în considerare, iar importanța acestuia este diminuată. Acești ponegritori susțin că Armata Roșie nu era eficientă, că era întreținută de americani prin programul de „Lend-Lease” și că au reușit să ajungă în Berlin doar prin noroc, prin tactici mediocre și sacrificii inutile, din cauză că gloriosul Wehrmacht lupta pe două mari fronturi. Nu putem ascunde sub preș jertfele poporului sovietic în biruirea hoardelor de nemernici fasciști, dar aroganța și ignoranța unor istorici și a celor care încearcă să demonizeze Armata Roșie îi împiedică pe acești oameni să vadă clar realitatea, născând mituri și statistici false despre Marele Război Patriotic de Clasă.

1. Pierderile sovietice

Un mit care este folosit din nou și din nou de către istoricii burghezi și preluat naiv de către stângiști este cel al pierderilor umane suferite de URSS în Marele Război Patriotic de Clasă. După cum reiese din cartea „Calomnie despre Armata Roșie”, de Piotr Balaev, pierderile reale de vieți omenești ale poporului sovietic au fost constatate demult, în ziarul „Stalineț”, numărul 6 (428), 18 martie 1946, ca fiind 7 milioane, inclusiv civili și victime ale deportărilor. Contrar cercetărilor de după 1955, Stalin subliniază clar și prin metode corecte numărul estimativ de pierderi, deoarece echipa lui Stalin trebuia mereu să țină evidența oamenilor pentru a ști concret cum ar trebui să fie alocați soldații și resursele pe front. Aceasta a fost o necesitate și este norma pentru un stat care se afla în construcția socialismului pus în fața unui pericol existențial. Mai mult decât atât, odată ce Germania a fost învinsă și adusă în fața legii prin procesele de la Nürnberg, URSS avea toate interesele să mărească cât mai mult posibil pierderile de război pentru a obține mai multe reparații. Din faptele acestea rezultă că cifrele oferite de oamenii lui Stalin sunt corecte. Nu poți lupta într-un război dacă nu știi câte guri trebuie să hrănești, câți oameni trebuie să îmbraci, cât armament să produci ș.a.m.d.

Cu toate acestea, ciuma burgheză care a împânzit URSS-ul după martie 1953 nu avea niciun interes din a prezenta realitatea așa cum este. Burghezia de la cârma PCUS a adus cu ea mari falsificări, începând cu perioada lui Hrușciov, apoi a lui Brejnev, amândoi prezentând o cifră de 20 de milioane sau mai mare a pierderilor umane. Aceste falsificări au atins un punct culminant în anii 1991–1993, sub îndrumarea președintelui Elțîn, care a promis vestului decomunizare completă și a creat o comisie pentru „recalcularea” pierderilor militare și civile în cel de-al Doilea Război Mondial. Scopul? Precum strămoșii burghezi dinaintea sa, de a păta reușitele proletariatului sovietic și a dezvolta mitul inferiorității staliniste, care doar din întâmplare ar fi câștigat războiul, în ciuda acțiunilor „dăunătoare” ale lui Stalin. Liderul acestei comisii era generalul Grigori Krivoșeev, iar rezultatul acestor „recalculări” și „cercetări” a fost tradus și publicat în engleză, fiind de atunci folosit ca unicul studiu legitim al pierderilor sovietice. Această cercetare a ajuns la concluzia că în rezultatul Marelui Război Patriotic, Uniunea Sovietică a pierdut în total 27 milioane de oameni (soldați și civili). Aceste rezultate șocante au fost obținute prin metode de calcul frauduloase, mai precis, metoda bilanțului, care nu poate oferi date relevante privind pierderile umane într-un conflict militar. Să vedem cum anume s-a ajuns la aceste concluzii:

Numărul de morți din timpul războiului a fost calculat prin scăderea populației din 1945, care a fost extrapolată pe baza recensământului din 1959, cu populația din 1941, calculată și ea prin extrapolarea pe baza recensământului din 1939. Apoi, s-au scăzut numărul populației din 1941 (196,7 milioane) cu cel din 1945, luând doar persoanele născute înainte de 1941 (159,5 milioane). Au fost scăzute numărul de persoane care ar fi murit și fără război (11,9 milioane) și adăugând mortalitatea infantilă crescută (1,3 milioane): 196,7 – 159,5 – 11,9 + 1,3 = 26,6 milioane.

Astfel de manipulări matematice au folosit burghezii, extrapolând două recensăminte făcute la 20 de ani pentru a calcula morții pe parcursul a patru ani. O astfel de abordare va oferi la sigur erori de calcul semnificative. Totuși, pentru a obține statistici specifice legate de categoriile de decese (civili, flotă, infanterie etc.), a fost nevoie de și mai multe trucuri: astfel, orice prizonier de război al nemților (dar ei includeau și pe oricine s-a retras și pe oricine care a fost înconjurat, pe oricine din partid) oricine a fost înconjurat (din nou), capturat sau pierdut temporar, a fost declarat ca fiind mort pe veci. Un soldat putea fi declarat ca fiind mort de mai multe ori, creând un surplus statistic uriaș.

Mai mult decât atât, ce interes avea această comisie să recalculeze morțile unui război de mult apus, la începutul unei ere de „libertate economică” și „democrație politică”? Această comisie și-a înfipt ghearele murdare în victimele naziștilor și le-a prefăcut eforturile în simple acte inconștiente, bazate pe noroc și „carne umană”. Oare nu fix ideologii fasciști precum Goebbels susțineau aceleași mituri, cum că sovieticii aruncau valuri-umane de mii de oameni către armata nazistă, iar aceștia erau rași pur și simplu de artileria germană?

Stângiștii, fiind o turmă docilă ce urmează întocmai burghezia, laudă în aparență marele sacrificiu al poporul sovietic, însă în realitate servesc direct intereselor burgheze, repetând papagalicește cifrele „oficiale”. Doar priviți cum Blocul Tineretului Marxist comemorează cei „27 de milioane de oameni” pierduți în războiul antifascist, fără vreo mențiune despre lupta de clasă care a avut loc între proletariatul sovietic și burghezia reacționară ce acaparase o mare parte din Europa de Est. Victoria împotriva fascismului a însemnat o mare victorie pentru întregul proletariat mondial, iar ziua de 9 mai ne aduce aminte de curajul și spiritul proletar cu care Armata Roșie a luptat împotriva jegului nazist.

2. Lend-Lease

În legătură cu afirmația că programul „Lend-Lease” ar fi avut un rol decisiv asupra reușitei sovieticilor, nici aceasta nu este susținută de dovezi concrete. Ajutorul american, conform lui N.A. Voznesenski, reprezenta 4% din producția industrială sovietică, pentru care ulterior sovieticii au plătit scump în 1973. Majoritatea covârșitoare a ajutoarelor trimise de americani nu a ajutat la bătăliile de la Kursk și Stalingrad, deoarece acestea au ajuns la sovietici târziu, în anul 1943, pe când tancurile și mașinile primite erau deja învechite. S-ar putea spune că aceasta a fost chiar o mișcare strategică a americanilor de a trimite ajutorul cu 3 ani mai târziu după ce a fost promis, cu scopul de a lua din meritul Armatei Roșii în lupta crâncenă cu bandiții și prăduitorii fasciști.

Steagul sovietic nu a fluturat deasupra Reichstag-ului deoarece nemții ar fi luptat pe unsprezece fronturi sau pentru că rușii trimiteau valuri de oameni slab înarmați. Debarcările soldaților americani pe continentul european a avut loc prima dată în Normandia în 1944, pe când sovieticii ajunseseră deja la granițele Moldovei și ale Poloniei. De la Stalingrad la Liov, sovieticii nu au putut avansa decât prin tactici briliante și mașini de război superioare, pe când „aliații” nu au ajutat, deschizând frontul de Vest cu doar câteva luni înaintea capitulării Germaniei.

Ziua Victoriei, în care comemorăm cea mai mare luptă de clasă, a fost lăsată la o parte de burghezia europeană în favoarea sărbătoririi Uniunii Europene, ale cărei baze au fost puse la 9 mai 1950. Totuși, orice comunist va pune pe prim plan această mare victorie a proletariatului mondial în fața burgheziei, amintindu-și vorbele lui Lenin despre „Statele Unite ale Europei” chiar înainte ca acestea să se formeze: o alianță a capitaliștilor cu scopul de a suprima colectiv socialismul în Europa, de a proteja colectiv capitalul țărilor mai mari, astfel țările mai bogate exploatând țările mai sărace din cadrul Uniunii, iar toate acestea susținând cadrul de exploatare neocolonial al statelor europene, existând și o relație de subordonare înaintea capitalului american.

Proletariatul nu va putea uita niciodată sacrificiile Uniunii Sovietice, care ne-a eliberat de sub jugul hitlerist.

Așadar, să sărbătorim victoria strălucitoare a țării sovietice, a Patriei întregii clase muncitoare! Ura!

Comentarii