13.09.2025 | timp de lectură: ≈ 42 min. | vizualizări:

Capitalul de stat

Categorie: Politică

Cuprins

„Statul modern, oricare ar fi forma sa, este prin însăși esența sa o mașină capitalistă, statul capitaliștilor, întruchiparea capitalismului colectiv. Cu cât preia în proprietatea sa mai multe forțe de producție, cu atât mai mult devine el realmente capitalist colectiv, cu atât exploatează mai mulți cetățeni.”

— F. Engels. Dezvoltarea socialismului de la utopie la știință

Nu de puține ori au dezvăluit părinții marxismului natura statului modern drept capitalist colectiv, agregat. Dar marxismul este o știință vie, nu o religie, așa că nu ne putem mulțumi mărginindu-ne la descoperirile marxiștilor de acum mai bine de un secol. Sarcina oricărui comunist de astăzi este să dezvolte marxismul mai departe, să extragă noi învățăminte din situația societății contemporane, care să ne ghideze în practica ulterioară.

În contextul în care imperialismul, ca sistem mondial, este mult mai consolidat în prezent decât pe vremea lui Lenin și chiar Stalin, astfel încât fiecare aparat de stat capitalist a devenit întru totul subordonat oligarhiei financiare, este momentul să ne punem noi întrebări despre stat. Care sunt proprietarii capitalului său? Care e legătura dintre ei și marile corporații? Ce rol joacă birocrații în toată povestea asta și de ce, până la urmă, sunt statele moderne atât de ineficiente?

Astăzi vom face un prim pas pentru a răspunde la aceste întrebări, publicând traducerea articolului „Capitalul de stat”, al revistei online ruse Știința Marxistă, parte a organizației noastre. Lectură plăcută!

1. Introducere

În acest material vom încerca să prezentăm specificile capitalului de stat. Dezvăluirea acestor specifice ne va permite să înțelegem în profunzime trăsăturile principale ale capitalismului de stat, fuziunea dintre monopoluri și stat. Pe vremea sa, Marx planificase să depună multă muncă pentru a înțelege rolul economic al statului burghez, ca o continuare a „Capitalului”, dar nu a avut timpul necesar pentru asta. Totuși, el a trasat conturul ce permite continuarea unei astfel de lucrări.

Materialul nostru nepretinzând a fi o descriere completă pe tema capitalului de stat, totuși, continuă pe linia acestui contur. Contribuția noastră modestă în dezvoltarea economiei politice marxiste din studiul de față atinge următoarele subiecte:

dezvăluirea esenței statului în calitate de capitalist, proprietar;
dezvăluirea unității celor două părți contradictorii ale statului (continuăm această dezvăluire, care a început în lucrările noastre anterioare);
o introducere în popularizarea științifică și dezvăluirea înțelegerii acestui concept al statului rentier;
evidențierea celor trei tipuri de fuziune dintre stat și monopol;
dezvăluirea relației dintre birocrație și statul rentier.

Totodată, noi nu vom repeta ceea ce a fost deja dezvăluit în literatura marxist-leninistă. Vom aborda următoarele fenomene: rolul partidului în fuziunea dintre monopol și stat; rolul relațiilor de marfă-bani; impactul asupra procesului producției capitalului social; uniunile personale etc. Dezvăluirea acestor fenomene ar trebui realizată pe baza dezvoltărilor pe care le avem în stadiul actual — și aceasta este o chestiune pentru viitor (poate viitorul apropiat).

2. Capitalul individual și capitalul asociat

La începutul istoriei capitalismului s-au dezvoltat două forme principale de proprietate capitalistă, două forme de extragere a plusvalorii. Înțelegerea acestor forme formează fundația, baza pentru înțelegerea în totalitate a capitalismului modern, toate fenomenele diverse ale vieții cotidiene. În plus, această înțelegere ne permite să analizăm perioada de tranziție, perioada de descompunere a capitalismului și de construcție a comunismului.

Prima formă a proprietății private este cea individuală, a doua — cea asociată (agregată). La rândul său, această formă asociată poate lua fie forma societăților pe acțiuni, fie forma proprietății de stat. Prin ce se aseamănă ele și care sunt diferențele?

Asemănările aici sunt clare — proprietatea privată a forțelor de producție sociale, însușirea privată a produselor producției, distribuția privată a tuturor bogățiilor societății. La fel ca cea individuală, proprietatea asociată asupra capitalului rămâne proprietate privată, de vreme ce ea aparține doar unei părți din societate. Nicio formă de proprietate asociată nu este socială, din moment ce ea revine nu întregii societăți, ci doar unei părți anumite din ea. În ceea ce privește conținutul, găsim ceea ce este comun proprietății burgheze, indiferent de forma sa.

Diferența dintre aceste forme constă în următoarele. În primul rând, capitalul individual aparține unei singure persoane, iar cel asociat — mai multor persoane împreună. Într-o societate pe acțiuni nu poți arăta cu degetul la un singur proprietar. Niciun acționar nu este de unul singur proprietarul capitalului, doar toți acționarii la un loc constituie un proprietar unic; fiecare acționar în parte formează o parte din coproprietatea capitalului.

În al doilea rând, la capitalul individual proprietatea asupra capitalului și funcția de gestionare a capitalului sunt reunite, și doar atunci când apare capitalul asociat ele se separă. Tu gestionezi mijloacele de producție, tu angajezi muncitorii, tu îți însușești plusvaloarea, și tot tu ești cel ce face toate astea — asta este natura capitalului individual.

Din contră, în firmele pe acțiuni coproprietarii capitalului (acționarii) nicicum nu sunt legați de procesul de producție, de procesul organizării muncii, de funcția de supraveghere. Pentru îndeplinirea acestor funcții ei angajează funcționari specializați (directori de soviete, șefi de departamente și alții). Acționarii se comportă ca rentieri, ca puri capitaliști bancari, trăind din dividende. Avem o situație asemănătoare și în forma de stat a capitalului asociat, dar despre asta vom vorbi mai târziu.

3. Dezvoltarea formelor de capital

Ambele forme de proprietate burgheză existau deja în epoca capitalismului de liberă concurență. Dar atunci (secolul XIX) poziția dominantă în economie era deținută de capitaliștii individuali. Aceasta era legată de nivelul incomplet de dezvoltare al forțelor de producție, transport, comerț, credit și, în general, al capitalismului. La un nivel scăzut (în cadrul capitalismului) de dezvoltare al producției, forma individuală a capitalului era cea mai potrivită; ea era o continuare istorică a formelor individuale de proprietate precapitaliste.

În același timp cu micii proprietari individuali, existau atunci și structuri agregate — capitaliștii asociați. De asemenea, statul capitalist a început să aibă în gestiune diverse obiecte de infrastructură. Cum zice povestea, infrastructura a avut un caracter social în toate perioadele, de ea aveau nevoie toate clasele și păturile sociale și datorită acestui fapt ea s-a aflat practic întotdeauna în gestiunea statului. Pe lângă firmele de stat, existau și societăți pe acțiuni, care se ocupau în principal de gestionarea întreprinderilor comerciale la nivel internațional (de exemplu, Compania Britanică a Indiilor de Est).

Dar societatea nu a stat pe loc. Forțele de producție s-au dezvoltat, a fost implementată tehnica mașinistă, comerțul a luat amploare, s-au dezvoltat transportul și creditul. Toate acestea au făcut capitalul individual incapabil să stăpânească nivelul crescut al producției. Și iată așa cum formele asociate ale capitalului, care înainte nu jucau un rol esențial, au început ușor-ușor să capete o importanță decisivă în economiile țărilor dezvoltate.

Mai mulți capitaliști individuali au pus la comun capitalul lor bănesc și au înființat societăți pe acțiuni. În cuvintele juste ale lui Marx, „lumea nu ar avea nici astăzi căi ferate dacă ar fi trebuit să aștepte până ce acumularea ar fi mărit un număr de capitaluri individuale până la proporții suficiente pentru construcția unei căi ferate. Dimpotrivă, centralizarea, prin intermediul societăților pe acțiuni, a făcut acest lucru într-un timp foarte scurt”. Multe întreprinderi individuale s-au reunit într-o singură întreprindere capitalistă agregată.

Societățile pe acțiuni au fost o condiție necesară pentru centralizarea capitalului și concentrarea producției și, mai mult, pentru trecerea de la libera concurență la monopol (la cotitura dintre secolele XIX și XX). Capitalismul de liberă concurență (perioada de dezvoltare a capitalismului) s-a transformat în imperialism (stadiul cel mai înalt al capitalismului). Și deja în imperialism a crescut tendința de a întări rolul statului și expansiunea sferei sale în activitatea economică.

Militarizarea țărilor și relația acesteia cu dezvoltarea complexului militar-industrial, dezvoltarea infrastructurii și a fondurilor sociale de consum, investițiile în activități științific-culturale, rolul statului în ieșirea din crizele economice și încă mulți alți factori — iată condițiile obiective din care s-a dezvoltat capitalismul de stat.

Astfel, deja la începutul secolului XX, capitalul individual a renunțat la poziția sa conducătoare în favoarea capitalului asociat, în forma societăților pe acțiuni, iar în scurt timp dezvoltarea forțelor de producție a creat necesitatea reglementării lor de către stat. Iar capitalul de stat este forma cea mai înaltă a capitalului asociat (s-ar putea spune chiar că capitalul acționar este capitalul de tranziție dintre forma individuală la cea asociată; că o formă complet asociată corespunde doar capitalului de stat).

În Anti-Dühring, F. Engels a punctat:

„Statul modern, oricare ar fi forma sa, este prin însăși esența sa o mașină capitalistă, statul capitaliștilor, întruchiparea capitalistului colectiv. Cu cât preia în proprietatea sa mai multe forțe de producție, cu atât mai mult devine el realmente capitalist colectiv, cu atât exploatează mai mulți cetățeni. Muncitorii rămân muncitori salariați, proletari. Relațiile capitaliste nu sunt suprimate, ci, dimpotrivă, sunt împinse la limita extremă. Dar odată atinsă această limită extremă, se produce o răsturnare. Proprietatea de stat asupra forțelor de producție nu constituie o rezolvare a conflictului, însă ea conține în sine mijlocul formal, posibilitatea rezolvării lui.”

Am analizat pe scurt specificul fiecărei forme a capitalului și subtipurile uneia dintre aceste forme. Dar noi le-am privit în izolare. Trebuie să înțelegem că aceste forme și subtipuri sunt împletite și se influențează unele pe altele.

Capitaliștii individuali formează majoritatea tuturor capitaliștilor, dar se află într-o relație de subordonare față de marile corporații monopoliste (corporație înseamnă societate pe acțiuni). Acestea din urmă, la rândul lor, sunt împletite cu statul burghez. Care sunt mijloacele și formele acestei împletituri — vom vedea mai târziu.

Pentru cei care doresc să înțeleagă în profunzime esența capitalului asociat, vă recomandăm să studiați capitolul 27 din „Capitalul” lui K. Marx, iar mai apoi articolele lui F. Engels: „Socialismul d-lui Bismarck”, „Dezvoltarea socialismului de la utopie la știință”, „Clase sociale necesare și clase sociale de prisos”, „Bumbac și fier”, „Protecționismul și liberul schimb”, „Abdicarea burgheziei”, „Observații critice pe marginea proiectului de program social-democrat din 1891”, „Bursa”.

Punctăm că la Marx și Engels capitalul asociat mai este numit și capital combinat. Noi folosim și aceste sinonime: capital grupat, capital agregat, capital cooperativ (cooperat). Termenii „capital colectiv” și „capitalist colectiv” nu mai sunt întrebuințați de noi, deoarece aceștia sunt termeni greșiți (vezi definiția și explicația conceptului de colectiv de către A. Makarenko).

4. Statul-proprietar și statul-funcționar

Statul este un aparat de reprimare și constrângere, care este întrebuințat de fiecare clasă conducătoare pentru a-și menține propria dictatură. Această definiție este cunoscută de toți începătorii în marxism. Totuși, mulți încă nu au depășit nivelul de școlari (clasele primare) în ale marxismului și din cauza asta nu sunt capabili să recunoască realitatea, să înțeleagă că și statul în sine este un capitalist.

Clasa capitalistă este formată atât din capitaliștii individuali, cât și din capitaliști asociați — corporațiile și statul. Statul, văzut ca un capitalist, este unul dintre capitaliști, este la fel de capitalist ca și oricare alt capitalist. O diferență dintre acest capitalist și ceilalți constă în aceea că el apără condițiile de bază ale producției pentru toți capitaliștii (inclusiv a statului, care, în calitatea sa de capitalist, deține mijloace de producție). Când spunem că statul reprezintă dictatura întregii clase capitaliste, tindem să uităm că unul dintre acești capitaliști este însuși statul, că, în slujba dictaturii clasei conducătoare, statul își apără în același timp propriul său interes de proprietar al mijloacelor de producție.

Figurat și simplificat: să presupunem că avem o societate formată din 10 capitaliști și 100 de muncitori (fiecărui capitalist îi revin 10 muncitori); să presupunem, mai departe, că nu există niciun fel de stat (raiul libertarienilor). Ca să-și apere condițiile lor de producție de către muncitori, acești capitaliști uită diferențele dintre ei, se adună împreună și îl înarmează pe unul dintre ei.

Și astfel un capitalist înarmat a început să apere interesul comun al tuturor celor 10 capitaliști. Așa a devenit el statul. Dar în urma acestui eveniment, el nu se oprește din a fi un capitalist, căci el încă mai are cei 10 lucrători care muncesc pentru el. În același timp, el își apără și interesul său de capitalist (interesul său coincide cu interesele celorlalți).

Dar în perspectiva îngustă a stângiștilor lucrurile stau în așa fel încât acest capitalist înarmat nu poate avea propriul interes, căci el este doar un om înarmat, nu un capitalist (dacă simplificăm și prezentarea lor). În realitate, nu avem 10 capitaliști și nici 10 muncitori, ci mult mai mulți. În realitate domină o mână de capitaliști asociați, iar adesea chiar un singur capitalist asociat.

Acum vom încerca să prezentăm diferențele dintre cele două forme de capital asociat. Vom aminti din nou trăsăturile specifice societăților pe acțiuni:

Este capital asociat. Aici proprietari sunt toți capitaliștii acționari împreună, însă niciunul luat separat. Separat deja constituie coproprietari. Totuși, nu toți acționarii dețin o parte egală. Unii au înaintat mai mulți bani, alții mai puțini. În conformitate cu fondurile investite, fiecare primește un anumit număr de acțiuni. Acțiunea este un titlu de proprietate, dovadă a investiției de capital: cu cât este investit mai mult capital bănesc, cu atât mai multe titluri de proprietate.

Întocmai de asta între numeroșii proprietari de capital sunt unii proprietari care, în fapt, controlează tot capitalul. Pentru asta le e suficient să dețină o parte determinantă de acțiuni (care poate fi și, în multe cazuri este, de mai puțin de 50%).
Separarea dintre capitalul-proprietate și capitalul-funcție. Acționarii, în poziția de unici capitaliști bănești, ca și rentieri, nu participă nicicum la procesul de producție. Acești rentieri aleg conducerea (consiliul de directori) la adunările lor generale. Consiliul își formează propriul aparat, constituit într-un mod ierarhic. Întocmai acest aparat îndeplinește, de fapt, funcțiile capitalului. Însuși consiliul de conducere al societății pe acțiuni este desigur format și controlat de acei acționari care dețin controlul asupra majorității acțiunilor.

De ce vorbim despre asta din nou? Pentru a compara capitalul pe acțiuni și capitalul de stat. Ce vedem la cel din urmă?

În primul rând, din moment ce am prezentat capitalul de stat drept capital asociat, trebuie să aflăm care categorie de oameni sunt proprietari aici. Cine sunt deținătorii acestui capital de stat, acționarii săi? Unii cetățeni nebuni consideră că proprietarii săi sunt funcționarii statului sau ai aparatului de stat. Dar funcționarii (birocrații) sunt oameni angajați ca să îndeplinească funcțiile capitalului. Societățile pe acțiuni angajează de asemenea funcționari, dar aceștia din urmă nu sunt acționari, coproprietari. Iar aici trebuie să ne întoarcem la realitate.

În țările capitaliste nu putem izola corporațiile și statul unul de altul. Corporațiile capitaliste sunt împletite cu statul capitalist. În primul caz vedem o subordonare totală a capitalului de stat față de cel nestatal (în mare parte sau în totalitate); în al doilea caz vedem subordonarea capitalului nestatal față de cel de stat (sau unitatea cu capitalul de stat); în al treilea caz vedem un control echilibrat între capitalul de stat și cel nestatal.

În primul caz avem țări precum SUA, Marea Britanie, Germania, Franța. Aici, o mână de oligarhi financiari nestatali acționează simultan ca deținători ai capitalului de stat. Acțiunile lor sunt deputații. Deputatul este un reprezentant al titlurilor de proprietate. Prin majoritatea lor în organele legislative, partidele oligarhiei financiare formează aparatul executiv de stat — consiliul de directori (cabinetul miniștrilor) și restul organelor executive.

În al doilea caz avem țări precum Belarus, Arabia Saudită, Turkmenistan, Oman. Aici, o mână de oligarhi financiari se concentrează nu în afara statului, ci înăuntrul său. Prin asta ei, de obicei, combină coproprietatea capitalului de stat cu funcțiile sale de gestionare: coproprietarii înșiși sunt aleși drept guvernanți, sunt aleși în guvern ș.a.m.d. În același timp, acțiunile din capitalul de stat al acestor coproprietari pot fi atât reprezentative, personificate în deputați, cât și exprimate în concentrarea unei mase uriașe de competențe în mâinile lor (în primul rând cea legislativă: întrucât în societatea pe acțiuni sunt tot acționari, adică putere legislativă).

Aparatul executiv (totalitatea funcționarilor) aici este format de însăși această mână de oligarhi financiari statali. Această mână poate dori să dobândească capital nestatal. Așa se și întâmplă atunci când este înghesuită în cadrul proprietății publice.

În al treilea caz avem țări precum China, Rusia, Cuba, Vietnam. Aici observăm elemente din primul și al doilea caz. Poziția capitalului duce la faptul că statul poate urmări o politică duală. De obicei, ceea ce este profitabil capitalului de stat nu este profitabil capitalului nestatal, și invers.

Din aceasta, s-ar putea concluziona că numai interesul capitalului de stat va prevala întotdeauna. De fapt, nu este cazul, deoarece aparatul de stat apără în egală măsură interesele atât ale capitalului de stat, cât și ale celui nestatal. Un alt lucru este că politica statului este în esență de natură paralelă, iar acest lucru duce la multe consecințe specifice, pe care le vom discuta mai târziu.

În ceea ce privește deținătorii capitalului de stat, fie unele și aceleași persoane/ grupuri sunt simultan și oligarhia financiară statală, dar și cea nestatală; fie există un grup separat de oligarhi financiari de stat și unul separat de oligarhi financiari nestatali. În ultima situație ambele grupuri formează împreună aparatul executiv, ambele grupuri sunt într-un fel sau altul conectate, împletite unul cu altul, dar, în același timp, ambele luptă pentru a aduce în viață anume interesele sale. Această situație ne aduce aminte de basmul lui Krîlov „Lebăda, racul și știuca” (nota traducătorului — adaptarea în română a basmului se numește „Racul, broasca și știuca”, scrisă de Alecu Doinici), în această situație se află țara noastră (nota traducătorului — Rusia).

În orice caz, aparatul de stat joacă un rol subordonat. Aparatul alături de aparatcicii (funcționarii) săi servesc interesele oligarhiei financiare. Revizioniștii (mica burghezie), care au venit la putere în URSS după 1953, au criticat poziția lui Stalin despre faptul că nu putem vorbi de fuziunea dintre monopoluri și stat, ci despre subordonarea statului față de monopoluri (a se vedea, de exemplu, Raskova). Ei au opus această poziție poziției leniniste despre combinarea puterii de stat cu puterea monopolurilor.

Dar nu ei aveau dreptate, ci anume Stalin, și poziția sa nu era nicicum opusă poziției leniniste. Stalin a zis următoarele:

„4) Problema contopirii monopolurilor cu aparatul de stat. Expresia «contopire» nu se potrivește. Această expresie exprimă superficial și descriptiv apropierea dintre monopoluri și stat, dar nu scoate la iveală sensul economic al acestei apropieri. Faptul este că în procesul acestei apropieri are loc nu pur și simplu o contopire, ci o subordonare a aparatului de stat monopolurilor. De aceea, ar trebui să înlăturăm cuvântul «contopire» și să-l înlocuim cu cuvintele: «subordonarea aparatului de stat monopolurilor».”

Stalin a reușit să descrie precis nu doar statul, dar și aparatul de stat, adică oficialitatea, birocrația. În acest sens, chiar și poziția elaborată de noi despre rentierii de stat se aliniază cu cele spuse de Stalin. Iar această poziție ar trebui extinsă și mai departe: subordonarea aparatului de stat față de rentierii de stat și monopoluri. Contopirea are loc, de regulă, între rentierii de stat și monopoluri.

5. Capitalul financiar

Am vorbit de mai multe ori despre oligarhia financiară statală și nestatală. Asta poate duce la confuzie, având în vedere că noi încă nu am vorbit despre propria înțelegere teoretică a oligarhiei financiare.

Capitalul financiar, conform definiției, este capitalul bancar contopit cu cel industrial (poate fi văzut și mai extins: contopirea capitalului bancar, comercial și industrial). Modul în care are loc această contopire nu este esențial — fie pe calea subordonării industriașilor față de monopolurile bancare, fie invers. Oligarhia financiară (grupul financiar) este proprietarul capitalului financiar.

Până acum tot felul de scribi au vorbit doar despre capitalul financiar care apare prin contopirea capitalurilor nestatale (adică acționare, cele monopoliste), dar istoria ne-a oferit experiența unei căi diferite a acestei contopiri, cu specificile sale, care a avut loc în cadrul capitalului de stat. În realitate, când statul naționalizează, pe de o parte, băncile, iar pe de altă parte, industria, inevitabil are loc contopirea celor două.

Da, contopirea prin intermediul statului. Da, contopirea în cadrul capitalului de stat.

Dar această contopire îi oferă capitalului de stat același caracter ca și al capitalului financiar. Pornind de la asta putem evidenția oligarhia financiară statală și cea nestatală. Și când vine vorba de contopirea monopolurilor și a statului (în diversele sale forme), trebuie să ținem cont că are loc contopirea unui capital financiar cu altul.

Prin asta, atât oligarhia financiară statală și cea nestatală, inclusiv o combinație dintre cele două, sunt mereu și rentieri. Pornind de la asta putem evidenția că renta acționarilor, monopolistă, e la fel ca renta statală. De acum încolo, îi vom numi pe deținătorii capitalului de stat rentieri de stat.

Mai departe, trebuie să înțelegem ce este capitalul financiar în contextul dictaturii capitalului financiar, ce este capitalul financiar în contextul dictaturii proletariatului și ce este capitalul financiar în cadrul dictaturii mic-burgheze. Această înțelegere este esențială pentru teoria politică marxistă și neînțelegerea ei poate duce la aberații idealiste.

De sine stătătoare, existența capitalului financiar nu ne spune încă despre care clasă conduce statul într-o anumită țară. Capitalul financiar exista în țara noastră și în perioada dictaturii proletariatului (1917–1953) și în dictatura micii burghezii (1953–1991) și încă există, în dictatura capitalului financiar, adică a marii burghezii. Fenomenul economic este în sine subordonat la forțe diferite în fiecare perioadă, iar doar în perioada modernă acest fenomen economic are o formă politică corespunzătoare și își realizează propria dictatură (totuși clasa noastră conducătoare are multe rămășițe mic-burgheze).

Astfel, fascismul este un fenomen care poate exista sub dictatura capitalului financiar. Nu în dictatura proletariatului, nu în dictatura mic-burgheză, ci întocmai în dictatura capitalului financiar. De la sine, existența capitalului financiar nu înseamnă neapărat posibilitatea fascismului. Cominternul și Dimitrov au punctat clar că fascismul este dictatura deschisă și teroristă a capitalului financiar. În același timp, întocmai Dimitrov a evidențiat că „fascismul nu este o putere situată deasupra claselor, el nu este puterea micii burghezii sau a lumpenproletariatului asupra capitalului financiar” (iar în URSS era întocmai această putere a micii burghezii asupra capitalului financiar).

De ce ne-am oprit asupra politicii? Întrucât unii indivizi văd fascismul acolo unde el nu este — de exemplu, URSS între 1953–1991. Ei trag această concluzie din cauza existenței capitalului financiar în URSS. Acești cetățeni în realitate nu-și pot da seama că în această perioadă exista dictatura mic-burgheză și că aceasta are propriile sale forme specifice (prezentate în cartea „Statul și contrarevoluția”).

6. Rentierii de stat în URSS

URSS este un exemplu de țară unde capitalul de stat juca un rol conducător și subordona față de el capitalul nestatal (cum ar fi colhozurile). Cine erau rentierii de stat în URSS? Sau, mai precis: cine erau coproprietarii capitalului de stat?

Până în 1953, acționarii, rentierii, coproprietarii capitalului de stat erau toți muncitorii. După 1953, ei erau toți mic-burghezii. Interesul lor general conducea statul. Imaginați-vă niște politicieni mic-burghezi, care sunt mari burghezi după poziția lor economică, în calitate de coproprietari ai marelui capital financiar. Așa a și fost în URSS după 1953. Dar, în afară de politică, unde se concentrau rentierii de stat?

Funcționarii nu se numără printre aceștia, căci ei sunt doar slujitorii clasei conducătoare. Știm unde se stabileau rentierii de stat în URSS până în 1953, deoarece întreaga masă de muncitori nu poate fi „ascunsă” în organismul statului. În momentul răsturnării dictaturii proletariatului în URSS (1953) numărul total al proletarilor și semiproletarilor în rândul populației era de aproximativ 80 de milioane. Acești 80 de milioane erau rentierii de stat, coproprietarii, acționarii capitalului de stat.

Aici ne aducem aminte de o spusă populară a lui V. Cikalov într-un interviu cu jurnaliștii americani după un zbor Moscova–Polul Nord–Vancouver (1937):

— Sunteți bogat?
— Da, foarte bogat.
— Ce reprezintă bogăția dumneavoastră?
— Eu am 170 de milioane.
— Ruble sau dolari?
— 170 de milioane de oameni care lucrează pentru mine, la fel cum și eu muncesc pentru ei.

Cikalov a zis „170 de milioane de oameni”, referindu-se la întreaga populație a URSS, nu doar la proletariat. Dar asta nu schimbă esența, iar el a prezentat esența afacerilor de stat destul de precis.

După 1953, numărul rentierilor de stat a scăzut, căci proprietari nu mai erau muncitorii, ci filistinii. Unde se afla structura în care se concentrau acești filistini, care era mecanismul prin care controlau ei capitalul de stat? La această întrebare am răspuns în materialul nostru „Cine constituia clasa burgheză în URSS după lovitura de stat?”, dar vom mai repeta o dată răspunsul.

Obiectiv, întregul stat era condus de comitete de partid (și, în cele din urmă, de secretari ai comitetelor de partid) pe toate nivelurile, de la comitetele raionale la Comitetul Central al PCUS. Acest public era și proprietarul agregat al capitalului de stat, rentierul de stat. Prin majoritatea partidului în soviete pe toate nivelurile ea a angajat diverși funcționari, directori și manageri. Dar nu putem trage de aici concluzia că în orice țară revizionistă are loc întocmai acest mecanism, că anume în comitetele de partid se concentrează forța proprietății. În fiecare țară, conform condițiilor sale concret-istorice, se poate forma un mecanism specific prin care rentierii de stat să-și dețină capitalul de stat.

Numărul rentierilor de stat din URSS după lovitura de stat poate fi estimat la 25 de mii de oameni (dacă calculăm și familiile lor — în jur de 100 de mii). Asta poate fi determinat după calculele burghezului M. Voslenski. Același autor a inclus în compoziția clasei conducătoare (pe care a numit-o „nomenclatura”) un număr mai mare de funcționari sociali și de stat, motiv pentru care cifra s-a ridicat la 750 de mii de oameni (alături de familii — 3 milioane). Trebuie să înțelegem că soarta miniștrilor, a președinților comitetelor executive și a altor funcționari de stat importanți se afla la voia secretarilor din corpul CC al PCUS, iar ei erau funcționari angajați de clasa conducătoare, deci nu-i putem considera parte din aceasta.

Nu putem trage de aici concluzia conform căreia capitalul de stat în URSS urma legi de mișcare diferite de celelalte state. Capitalul este o valoare autovalorificantă, iar capitalul de stat nu este o excepție. Scopul și motivația oricărui capital este obținerea profitului maxim. Acesta și este scopul capitalului de stat. Fiecare stat tinde spre un surplus de buget, prin creșterea veniturilor în comparație cu cheltuielile; fiecare stat încearcă să extragă cât mai multă plusvaloare de la clasa muncitoare prin intermediul impozitelor și a tot felul de taxe.

E altă treabă că în URSS, după 1953, capitalul de stat a intrat sub controlul micii burghezii. Din această cauză, legea obiectivă a plusvalorii acționa într-un mod specific. Marea burghezie mereu încearcă conștient să extragă maximul de profit și să obțină rentabilitate maximă. Ăsta e singurul mod de a asigura reproducerea capitalului, iar la fel acționează și proletariatul: întocmai Stalin a descris corect faptul că statul proletar asigură o formă mai înaltă și permanentă de creștere a rentabilității.

Dar pentru mica burghezie nu există astfel de sarcini. Mica burghezie se gândește și acționează în interesul său imediat, bazându-se strict pe considerente de scurtă durată. Marxistul A. Razlațki a avut absolută dreptate în lucrarea sa „Cine răspunde?”, când a zis că proprietatea de stat din URSS „a devenit o arenă organizată pentru redistribuirea plusvalorii, o arenă în care mica burghezie se luptă pentru partea proprie din bogăția expropriată din produsul creat de proletariat. Iar gestionarea producției s-a transformat din a fi factorul principal, vizat pentru întregul sistem, într-un factor indirect, doar din motive formale (pentru administrație) și influențând determinarea ponderii prăzii”.

Astfel, aici vedem contradicția dintre caracterul mare al capitalului și caracterul mic-burghez al proprietarilor săi, contradicția dintre caracterul proprietății și caracterul proprietarilor, dintre legile obiective și interesele clasei conducătoare, contradicția dintre legile marelui capital și legile luptei interne a micii burghezii.

7. Exemplu pentru primul caz. SUA

Ca exemple ale primului caz (ale contopirii dintre stat și monopoluri) am menționat țările capitaliste dezvoltate. Să analizăm acest caz prin exemplul SUA. În această privință a scris foarte pertinent socialistul mic-burghez britanic M. Roberts în articolul său „MAGA lui Trump și dereglementarea”. În acesta, autorul scrie că Trump privește SUA ca pe o mare corporație capitalistă, în care el este director executiv. În esență, aceasta nu este doar percepția lui Trump, ci este însăși realitatea.

„La fel cum s-a comportat ca șef în emisiunea TV «The Apprentice», el crede că conduce o afacere și că poate angaja și concedia oameni când dorește. Are un consiliu de administrație care îl sfătuiește și/sau îi urmează instrucțiunile (oligarhi americani și foști prezentatori TV). Dar instituțiile statului îl împiedică. Prin urmare, Congresul, instanțele judecătorești, guvernele de stat etc. trebuie să fie ignorate și/sau să urmeze instrucțiunile șefului executiv general.”

M. Roberts a prezentat aceste fapte și a demonstrat că SUA acționează ca o corporație.

În primul rând, Trump consideră că corporația „SUA” trebuie să extragă maximum de profit. Iar pentru asta trebuie să reducă cheltuielile pentru reducerea efectelor încălzirii globale, pentru ecologie. Pentru a face acest lucru, corporația lui trebuie să încheie tranzacții care să-i permită să absoarbă alte corporații sau să încheie acorduri cu aceste corporații cu privire la prețuri și costuri care vor aduce beneficii Statelor Unite.

În al doilea rând, ca un conducător al oricărei mari corporații, Trump nu poate să permită a-i fi luată cota de piață. În consecință, el vrea să crească costurile și cheltuielile celorlalte corporații naționale — precum „RPC”, „Canada”, „Marea Britanie” ș.a.m.d. Întocmai de aceea impune el tarife pe exporturile lor. El vrea să se asigure că celelalte corporații cumpără mărfuri și servicii americane. De asemenea, el încearcă să crească investițiile corporației sale în industrii profitabile, cum ar fi mineritul (Alaska), tehnologiile patentate (Nvidia, IA) și, în principal, imobiliare (Groenlanda, Panama, Canada, Gaza).

În al treilea rând, la fel ca conducătorul oricărei mari corporații, Trump vrea să plătească mai puține impozite pe veniturile și profiturile sale. Întocmai de asta el a atacat departamentele de stat, inclusiv cel de apărare, și cheltuielile lor. Doar o astfel de economie bănească îi va oferi lui Trump posibilitatea de a reduce impozitele pentru acționarii corporației „SUA” și pentru oamenii care fac parte din consiliul de directori ai acestei corporații.

Corporația sa trebuie să fie eliberată nu doar de plata impozitelor mari, dar și de „regulile, regulamentele și normele «mărunte», precum: regulile ce țin de protecția muncii și condițiile de muncă în producție; legile anti-corupție și legile ce interzic comerțul necinstit; protecția consumatorilor împotriva fraudei și furtului; controlul asupra speculațiilor financiare și a activelor periculoase, cum ar fi bitcoin și alte criptomonede”.

Aceste fapte, alături și de altele, ne conving că în dezvoltarea statelor capitaliste, statul este o astfel de corporație în care nu există deținători ai capitalului „în interior”, proprii, și că proprietarii capitalului de stat sunt corporațiile monopoliste nestatale. Întocmai totalitatea celor din urmă formează acționarii capitalului de stat din SUA și ele l-au ales pe Trump în calitate de director general. Politica externă și internă a SUA trebuie înțeleasă anume din această perspectivă.

8. Exemplu pentru al doilea caz. Turkmenistan

De fapt, noi am descris deja un exemplu pentru al doilea caz, când am vorbit despre URSS. Dar merită să mai prezentăm un model de țară, care nu se consideră pe sine socialistă. De fiecare dată când cineva se contrează cu noi că în URSS era socialism, nu doar înainte de 1953, dar și după, noi îi zicem de Turkmenistan în primul deceniu de conducere a lui Turkmenbașî (S. Niiazov). Ca să înțelegeți și mai bine, puteți face cunoștință cu articolul politologului burghez A.G. Dankov „Dezvoltarea economiei Turkmenistanului în primii ani de independență (1992–1998)”.

Treaba e că în Turkmenistan nu au existat absolut niciun fel de schimbări structurale înainte de începutul anului 2000 în comparație cu ceea ce s-a întâmplat în URSS. Absolut toate politicile de reformă de piață au eșuat în Turkmenistan, motiv pentru care masa hotărâtoare a mijloacelor de producție din țară se aflau în mâinile statului. În ceea ce privește colhozurile și sovhozurile, ele au fost redenumite în asociații țărănești și, de fapt, au fost trecute în sectorul de stat. Cu alte cuvinte, sectorul de stat nu doar că nu a fost redus, ci a și înghițit o parte mai mare din sectorul nestatal.

Rolul partidului era același ca și în URSS. Structura partidului, de fapt, nu s-a schimbat (până acum, apropo). Singurele schimbări care au avut loc în țară au fost redenumirea tuturor lucrurilor. Partidul comunist a devenit partid democratic, cultul lui Lenin a fost înlocuit de cultul lui Turkmenbașî, secretarii pe ideologie, care până ieri propovăduiau comunismul, au început să propovăduiască ideile lui Turkmenbașî etc.

Astfel, după ce am văzut toate faptele, ne adresăm cu o întrebare celor ce susțin că în URSS era socialism — sunteți de acord că și în Turkmenistan, sub conducerea lui Niiazov, de asemenea era socialism? La asta ei zic că da. Iar, în realitate, noi suntem de acord: în Turkmenistan era socialism. Doar că nu era socialism proletar, ci socialism mic-burghez, la fel ca și în URSS după 1953.

Totuși, este interesant — dacă stângiștii nu consideră că Turkmenistanul era un stat socialist între 1991–2000, atunci ce fel de stat era? Se pare că stângiștii nu înțeleg concepte precum capitalul de stat, rentierii de stat, proprietatea asociată ș.a.m.d. La urma urmei, este important pentru ei să aibă o burghezie nestatală pentru a spune că acest stat este apărătorul intereselor lor.

Dar în Turkmenistan, în acei ani, ei nu ar găsi o oligarhie financiară mare și puternică, care să subordoneze statul. Doar mici comercianți și artizani, care erau ei înșiși dependenți de stat. În general, singura diferență față de URSS era faptul că statul nu mai purta o mască roșie. Masca era deja antisovietică, naționalistă etc.

Dar, de când suntem copii, mantrele mic-burgheze sovietice au fost cumva reproduse într-o formă ușor modificată. De exemplu, în loc de comunism, în Turkmenistan acum se construiește „Veacul de aur”. După părerea lui Niiazov, în țară se formează o „societate națională fără de clase”, care va fi „o societate de bunăstare justă, bazată pe reguli, în care totul va fi subordonat bunăstării și prosperității umane” (fragment din discursul lui S. Niiazov preluat din articolul lui S. Kamenev „Situația social-politică actuală a Turkmenistanului”).

În ceea ce privește rentierii de stat din Turkmenistan, proprietarii efectivi ai afacerilor de acolo, ca și în URSS, erau comitetele de partid. La fel ca și în URSS, capitalul de stat era în realitate „coproprietatea” secretarilor comitetelor de partid, începând de la comitetele raionale, până la cele mai înalte organe de partid. Întocmai acest public a gestionat întreaga masă de plusvaloare creată în țară, a fost cel care a angajat întreaga masă de funcționari de stat. Exemplul Turkmenistanului ne arată că doar dominația absolută a capitalului de stat nu dovedește prezența sau absența în acea țară a socialismului proletar sau a construcției sale. Acesta poate fi, în totalitate, și socialism mic-burghez.

9. Exemplu pentru al treilea caz. Rusia

Atunci când se descrie relația dintre monopoluri și stat în Rusia modernă, se exprimă de obicei două puncte de vedere opuse. Unul zice că Putin este lacheul personal al corporațiilor private, la fel ca și tot statul. Alt punct de vedere spune că în Rusia modernă marile corporații private sunt subordonate statului. De fapt, opoziția aici este doar externă — de fapt, ambele abordări sunt inspirate de idealism, lipsa oricărei abordări științifice a analizei faptelor cotidiene.

Este rar să găsești printre oamenii de știință burghezi pe cei care reflectă mai mult sau mai puțin corect esența problemei. Aici putem evidenția articolul politologului burghez, recunoscut ca agent străin în Federația Rusă, I.A. Matveev „Marile afaceri în Rusia putinistă: surse vechi și noi de influență asupra puterii”. Socialiștii de la „Spicika” au publicat pentru ei înșiși acest material în calitate de „dovadă” a faptului că statul are o influență puternică asupra marilor afaceri. Asta este exact ce a vrut să vadă „Spicika” în acest material.

Dar dacă luăm conținutul cu adevărat pozitiv al acestui articol, vom constata că acesta conține fapte atât despre dependența statului de marile afaceri, cât și despre dependența marilor afaceri de stat. Ca să fim mai preciși: faptul dependenței aparatului de stat de monopoluri, la fel ca și dependența aparatului de stat de capitalul de stat. Dacă excludem tot gunoiul și toată terminologia neștiințifică („instituțional”, „putere instrumentală”, „putere structurală” și așa mai departe) din acest articol, putem izola o înțelegere materialistă.

1. Marele capital nestatal din Rusia recurge la lobby individual. Un exemplu de lobby individual de succes este activitatea de afaceri a lui O. Deripaska, care este considerat un oligarh subordonat statului:

toate profiturile din afacerea sa merg nu la stat, ci la el însuși („Deripaska a primit 8,2 miliarde de dolari în dividende de la toate companiile sale între 2005–2008”);
în timpul crizei din 2008, compania sa Rusal a devenit cel mai mare beneficiar al ajutorului de stat („Vnesheconombank a acordat companiei un împrumut de 4,5 miliarde de dolari”);
în timpul finalizării centralei hidroelectrice Boguchanskaya, Rusal (împreună cu compania de stat Rushydro) s-a dovedit a fi un dublu câștigător: pe de o parte, datele de construcție au fost amânate, iar pe de altă parte, construcția a fost finalizată cu un împrumut de la Vnesheconombank;
contractul pe care Deripaska a fost obligat să-l semneze cu furnizorul de stat s-a dovedit a fi benefic în primul rând pentru Deripaska însuși („deoarece a presupus o reducere semnificativă a costului materiilor prime pentru fabrica sa”).

Toate acestea nu vorbesc despre subordonarea monopolului față de stat, ci mai degrabă despre regula: costurile sunt sociale, iar beneficiile sunt individuale.

2. Marele capital nestatal din Rusia se organizează în lobby-uri colective. În 2010, statul a planificat să introducă legi despre apărarea mediului. Aceste legi presupuneau utilizarea unor noi tehnologii, modernizarea producției etc. Iar aceste măsuri au întâmpinat o rezistență firească din partea întregii mase de capitaliști prin intermediul organizației lor — RSPP (Uniunea Industriașilor și Antreprenorilor din Rusia). Într-un final, legea a fost aprobată abia în 2014, dar cu concesii semnificative, și a început să intre în vigoare abia în 2019.

Dacă nu vorbim despre acțiunile vizate ale monopolurilor, ci despre bazele obiective ale economiei rusești, atunci aflăm că statul încearcă să evite soluții dezavantajoase pentru aceste monopoluri. Deoarece acestea din urmă afectează veniturile fiscale, starea economiei în general, creșterea economică generală etc. Datorită acestei circumstanțe, la începutul anilor 2000 au fost efectuate o serie de reforme în interesul acestor capitaluri nestatale:

o reformă fiscală care a redus impozitele pe dividende și profiturile companiei și a introdus o scară de impozitare cu cotă unică;
reforma codului muncii, care a limitat independența creării sindicatelor profesionale și organizarea grevelor;
reforma pensiilor, în cadrul căreia componenta de acumulare a fost un fel de cadou pentru oligarhi;
reforma codului asupra pământului, care a permis comerțul cu pământul.

Lobbistul acestor reforme a fost RSPP. Pentru ca aceste reforme să fie aprobate fără probleme în cadrul Dumei de Stat, a fost format partidul Rusia Unită (RU). Prin formarea RU și obținerea majorității în Duma de Stat, rentierii de stat și-au asigurat poziția, întrucât aparatul executiv era acum în întregime subordonat lui.

3. Capitalul de stat și-a întărit poziția. Aceste fapte par să indice că situația dintre monopoluri și capitalul de stat a rămas la nivelul anilor ‘90. Ca și cum statul, la fel ca în perioada aceea, ar fi doar o bâtă în mâinile monopolurilor. Dar autorul a punctat corect că alături de aceste procese se desfășura un proces de întărire a capitalului de stat. Motivul acestei întăriri a fost creșterea prețurilor hidrocarburilor, care a ascuțit concurența dintre capitalul de stat și monopoluri pentru renta pe materii prime.

Ca rezultat a crescut influența statului în sectorul de petrol și gaze: cu un pachet dominant de acțiuni la Gazprom, creșterea activelor Rosneft în detrimentul Yukos etc. Între 2000–2008, aportul statului în rafinarea petrolului a crescut de la 10% la 42%. Alături de asta, reforma de impozitare a exporturilor de petrol i-a oferit statului posibilitatea de a extrage mai multă rentă petrolieră decât înainte. La rândul său, crearea unei corporații de stat în 2006–2007 a dus la faptul că însuși statul a început să joace rolul de investitor.

Din moment ce capitalul de stat și monopolurile se susțin reciproc, acest lucru se reflectă în politica de stat. Nu mereu această politică garantează înaintarea interesului monopolurilor și nu mereu înaintează interesul capitalului de stat. Există o mulțime de exemple de decizii guvernamentale care dăunează direct capitalului de stat, precum și decizii care dăunează monopolurilor în beneficiul capitalului de stat. De aici reiese și paralelismul în politica de stat.

Dar acest lucru încurajează aceleași monopoluri la acțiuni active în interesul propriu — la corupție, la lobby individual și colectiv etc. Asta, de asemenea, încurajează capitalul de stat să acționeze activ în interesele sale — pentru a subjuga diverse corporații, pentru a consolida controlul asupra acestora etc.

În țara noastră există așadar nu doar un grup al oligarhiei financiare, ci două — cel de stat și cel nestatal. Ele sunt strâns legate, interconectate, interdependente și, în același timp, concurează între ele. Aparatul de stat slujește ambelor grupuri, fiind subordonat ambelor grupuri: statul se apără și pe sine în calitatea de capitalist și pe toți ceilalți mari capitaliști în mod egal.

Trebuie să ne amintim că în sistemul imperialist mondial, Rusia, pe de o parte, se află într-o poziție subordonată imperialismului, iar, pe de altă parte, într-o poziție subordonatoare. Această poziție dublă a burgheziei ruse, alături de echilibrul capitalului său, plus distribuția sa sectorială — acesta este fundamentul care determină întreaga politică și ideologie a burgheziei noastre.

10. Birocrația și rentierii de stat

Acum trebuie să clarificăm care este relația dintre birocrație și rentierii de stat. Dacă privim la nivel general, putem spune că birocrația slujește rentierilor de stat întocmai așa, ca niște manageri, care sunt plătiți să slujească pe proprietarii unei companii. Aparatul de stat, sau birocrația, este un grup de oameni care sunt angajați pentru a îndeplini niște funcții de supraveghere și gestionare.

Pe vremea sa, Marx a scris că „corporațiile reprezintă materialismul birocrației, iar birocrația este spiritualismul corporațiilor”. Prin corporații el înțelegea, desigur, nu societățile pe acțiuni, ci grupuri sociale, stări. Dar dacă este vorba de corporațiile moderne, atunci despre ele putem spune în totalitate că ele sunt baza materială a birocrației. Iar birocrația este expresia concentrată și ideală a acestei baze. „Același spirit”, zice Marx, „care în societate creează corporațiile creează în stat birocrația”. Și acesta este un argument corect. Capitalul își creează propriul stat în propria sa imagine, așa cum am observat în „Statul și contrarevoluția”.

Deseori, troțkiștii și maoiștii numesc sistemul care a existat în URSS după 1953 capitalism birocratic. Ei zic că clasa conducătoare în URSS era birocrația sau burghezia birocratică. Unii scribi burghezi au conceput termeni precum „nomenclatura”, care, aparent, era clasa conducătoare din URSS. Până nu demult, și unii marxiști și comuniști stăteau pe poziția că birocrații erau coproprietarii statului.

Dar să ne imaginăm că birocrații dețin statul e ca și cum am considera că consiliul de administrație, șefii de departamente și, în general, întreaga masă a funcționarilor și managerilor săi ar fi proprietarii unei societăți pe acțiuni. La urma urmei, ei sunt cei care gestionează capitalul, angajează și concediază lucrători etc. Cu toate acestea, nimeni nu se îndoiește că adevărații proprietari ai corporației sunt acționarii săi, capitaliștii bănești. Din cine știe ce motive, aparatul de stat este exclus din aceeași logică.

Statul este, pe de o parte, organizația clasei conducătoare. Această clasă conducătoare este organizată în cadrul statului, în cadrul comitetelor, care gestionează treburile sociale ale tuturor claselor. Statul este, pe de cealaltă parte, o totalitate de birocrați, legați între ei prin subordonare și supunere oarbă.

Marx a numit prima parte statul real, iar pe a doua — statul imaginar. Unitatea ambelor formează baza, esența statului. Această unitate este exprimată, apropo, în împărțirea puterilor în legislativ și executiv. Am scris destul despre toate acestea într-o serie de lucrări și, prin urmare, nu vom intra în detalii aici.

În definiția statului (statul este un aparat de reprimare și constrângere prin care clasa dominantă își exercită dictatura) este reflectată această unitate a celor două laturi menționate. Neînțelegerea acestei unități a contrariilor duce la comiterea unor erori idealiste, după maniera troțkiștilor și a maoiștilor.

Birocratul este un servitor, un om angajat. El este angajat pentru a îndeplini funcțiile stăpânului, adică ale capitalistului. De aceea îl și numim capitalist angajat. Poate oare acest capitalist angajat să devină un capitalist-proprietar, posesor sau coproprietar al unui capital? Poate, iar pentru aceasta există diverse căi.

1. El poate, prin intermediul funcțiilor înalte, al relațiilor și oportunităților, să-și acumuleze propriul capital și să-l pună în afaceri. Într-un astfel de caz, el va fi simultan un funcționar de stat și un capitalist nestatal.

Un rezultat similar se obține atunci când, prin intermediul acelorași relații, oportunități sau presiuni, birocratul smulge de la un capitalist nestatal un procentaj din profit, pe care îl va primi în mod regulat. În ambele cazuri, birocratul nostru va fi, dintr-un anumit punct de vedere, un birocrat — un capitalist salariat — iar din alt punct de vedere, un capitalist-proprietar (unic-proprietar sau coproprietar).

Astfel de cazuri pot fi găsite din abundență în țări precum Rusia sau SUA. În țări precum Turkmenistanul perioadei 1991–2000 sau URSS între 1953–1991, un astfel de demers era destul de greu de realizat, însă chiar și acolo, unii funcționari de stat reușeau să facă acest lucru prin metode obscure.

2. El poate avansa din rândul birocraților până la statutul de coproprietar al capitalului de stat însuși. Sau poate ocupa o astfel de funcție birocratică ce îi permite prin natura ei să fie coproprietar. În orice stat sunt prevăzute astfel de funcții care, prin statutul și atribuțiile lor, permit ocupanților să fie coproprietari ai capitalului de stat (aceste funcții au fost create special în acest scop).

Marx a ilustrat un astfel de caz prin exemplul dominației britanice în India (vezi „Guvernarea Indiei” din 5 iulie 1853). Această dominație era exercitată prin trei instanțe: Guvernatorul General, Consiliul de Control și Compania Indiilor Orientale. Puterea era, în esență, împărțită între minister și Companie. Imensa birocrație (munca de birou) legată de acest sistem funcțional permitea birocraților să paralizeze practic administrarea Indiei și să devină, prin aceasta, rentieri de stat:

„Adevăratul Consiliu al directorilor, adevăratul organ englez de guvernare a Indiei etc. este birocrația permanentă și iresponsabilă — «vlăstarele pupitrelor și ale favoritismului» — din Leadenhall Street. Un imperiu uriaș este guvernat, așadar, de o corporație formată nu din patricieni de vază, ca la Veneția, ci din bătrâni conțopiști anchilozați și alți indivizi întâmplători de teapa lor.

După toate acestea, nu este de mirare că nicio cârmuire din lume nu scrie atât de mult și nu face atât de puțin ca aceea a Indiei. Cât timp Compania Indiilor Orientale fusese numai o societate comercială, ea cerea, firește, de la conducătorii reprezentanțelor ei comerciale din India rapoarte cât mai amănunțite în fiecare problemă, așa cum cere orice firmă comercială. Dar atunci când aceste reprezentanțe s-au extins, formând un adevărat imperiu, iar rapoartele comerciale s-au transformat în maldăre de scrisori și documente, funcționarii din Leadenhall Street au dobândit o preponderență atât de mare, încât directorii și Consiliul de control au ajuns să fie dependenți de ei; funcționarii au reușit să transforme cârmuirea Indiei într-o uriașă mașină de scris.”

Acest caz este grăitor, deoarece aici funcționarii sunt, în același timp, coproprietari. Ei sunt coproprietari tocmai pentru că sunt funcționari. Ei sunt capitalistul agregat tocmai pentru că sunt administratorul agregat. Funcția lor, legată de mormanul de birocrație, le permite să acționeze tocmai în acest rol. Lipsindu-i de această funcție, participarea lor la stăpânirea Indiei se va prăbuși imediat.

Dar aceste funcții, prin esența lor, încetează să mai fie funcții productive, necesare pentru legarea procesului de producție și a altor procese sociale într-un tot unitar. Funcționarul este funcționar aici doar în aparență, dar tocmai această aparență îi permite să fie rentier de stat.

Aici se poate face o analogie cu URSS. Și în URSS în 1953, într-adevăr, masa secretarilor de partid împreună cu comitetele lor de partid au devenit rentieri de stat, deoarece structura partidului este, de asemenea, una birocratică. Birocrația de partid este paralelă cu birocrația de stat, fiind construită după modelul acesteia. În această situație, coproprietatea este strâns legată de exercitarea funcției de secretar al comitetului de partid sau de membru al biroului comitetului de partid. Pentru secretar și în slujba lui lucra un întreg aparat al comitetului său de partid.

De aici nu rezultă, desigur, că aceasta este o burghezie birocratică sau că funcționărimea constituia baza burgheziei. Devenind secretar al comitetului de partid, omul înceta să mai fie un capitalist salariat; devenind funcționar, el înceta să mai fie așa ceva. Deși în aparență acesta este un om ales, în aparență este un funcționar, un administrator angajat, în esență el este omul care va angaja administratori, care va dispune de masa plusvalorii create în regiunea sa.

Repetăm încă o dată: funcționarul este funcționar aici doar în aparență, dar tocmai această aparență îi permite să fie rentier de stat.

Masa principală a funcționarilor din URSS (care nu doar în aparență, ci și în esență erau funcționari) nu făcea parte din rândul rentierilor de stat. Altceva este faptul că rentierii de stat erau recrutați tocmai din rândul funcționarilor și se reproduceau, de asemenea, pe seama funcționarilor. De exemplu, în URSS un om putea ocupa postul de președinte al Consiliului de Miniștri al unei republici sau regiuni. El era, astfel, un capitalist salariat, un funcționar. După un timp, el reușea să devină prim-secretar al aceleiași republici sau regiuni. Prin aceasta, el devenea unul dintre coproprietarii capitalului de stat, decizând soarta acestuia la nivelul regiunii sale.

Asta amintește de situația celor mai mari corporații din Occident. Și acolo, cei mai înalți capitaliști salariați ai corporațiilor reușesc deseori să ajungă coproprietari, acționari, devenind rentieri puri.

3. Unitatea primului și celui de-al doilea caz. Funcționarul este simultan coproprietar al capitalului de stat și proprietar nestatal (posesor al unui capital individual sau coproprietar într-o corporație). Un astfel de caz este, de asemenea, răspândit în multe țări capitaliste.

11. Încheiere. Scurte concluzii

Capitalul are două forme principale — individuală și asociată. În lumea modernă domină cea din urmă. Ea, la rândul său, poate avea forma fie a societăților pe acțiuni, fie a statului. În forma asociată a capitalului are loc separarea capitalului-proprietate de capitalul-funcție, în timp ce în forma individuală acestea sunt contopite într-un tot unitar.
Există trei tipuri de fuziune a capitalului de stat cu capitalurile nestatale: când primul este subordonat celui din urmă; când cel din urmă este subordonat primului; când și unul, și celălalt au o importanță egală.
Capitalul financiar se formează nu doar prin fuziunea monopolurilor industriale și bancare, ci și prin fuziunea băncilor și a industriei în cadrul capitalului de stat. La rândul său, are loc de asemenea o fuziune a capitalului financiar de stat cu capitalul financiar corporativ.
Birocrația este doar un slujitor, inclusiv pentru proprietarii capitalului de stat (pentru rentierii de stat). Totodată, anumiți birocrați pot uneori să ajungă coproprietari ai capitalului de stat.