Compasul politic e o minciună!

Iar comunismul nu-și are locul acolo

Cuprins

• 1. Eterna mușamalizare a diviziunii pe clase
• 2. Nevoia burgheziei de compasul politic
• 3. Separarea politicii de economie
• 4. Axa și mitul „autoritarismului”
• 5. Concluzie
• Bibliografie

De-a lungul ultimelor decenii, pe lângă vechiul și bine-cunoscutul spectru politic stânga–dreapta, în discursul politic modern și-au făcut loc diverse alte modele de clasificare a ideologiilor politice. Probabil cel mai cunoscut dintre acestea este compasul politic, apărut în forma lui cea mai pură în anul 2001 și popularizat de pagina web omonimă, unde utilizatorii pot afla, în urma unui chestionar, în ce categorie li se încadrează cel mai bine viziunile politice.

Până aici, totul pare a fi un joculeț psihologic inofensiv. Însă lucrurile nu stau chiar atât de simplu: orice fel de concepție politică, din moment ce ne influențează viziunea asupra lumii într-un mod sau altul, servește, conștient sau inconștient, interesele unei anumite clase. Care să fie aceasta în cazul compasului politic? Află răspunsul citind notița de față. Lectură plăcută!

1. Eterna mușamalizare a diviziunii pe clase

Încă din vremurile când era revoluționară și își croia cu îndârjire drumul către putere în cadrul sistemului feudal de stări, burghezia a apelat la toate mijloacele posibile pentru a ascunde diviziunea pe clase a societății. În lupta ei împotriva clasei feudale, a cărei armă ideologică era religia, burghezia s-a folosit de filozofie — o nouă viziune (falsă) asupra lumii, adaptată noilor relații sociale.

Cu ajutorul filozofiei, burghezia a propovăduit libertate, egalitate și fraternitate pentru toți membrii societății, indiferent de statutul lor social-economic. Nu mai contează că, pentru clasa neavută, drepturi precum cel la proprietate nu au nicio valoare în lumea reală. Important este că acum atât cei avuți, cât și cei neavuți beneficiază de aceleași drepturi formale. Orice discuție despre clase a devenit pură erezie.

În aceeași perioadă și-a făcut apariția inclusiv spectrul politic stânga–dreapta. El își are originea în Revoluția Franceză, unde pentru o perioadă de câțiva ani, în cadrul Adunării Naționale, susținătorii regelui, ai bisericii și ai instituțiilor tradiționale se așezau în dreapta președintelui adunării, iar susținătorii revoluției, secularismului și ai „egalității” (printre care iacobinii) se așezau în stânga sa. Așadar, în stânga erau plasate elementele progresiste, iar în dreapta cele conservatoare.

Conform spectrului politic, lupta politică nu se mai duce între clase, ci între stânga și dreapta, între nou și vechi, între „bine” și „rău”. Dacă, pentru o anumită perioadă de timp, stânga chiar a luptat împotriva dreptei pentru progres social, adică pentru hegemonia burgheziei și pentru lichidarea vechii și înapoiatei orânduiri feudale, cu timpul ambele s-au adaptat la noua orânduire capitalistă și au devenit două fețe ale aceleiași clase burgheze dominante.

De altfel, chiar și în zilele noastre, ambele continuă să se smiorcăie fățarnic, vărsând lacrimi de crocodil, pentru aceleași lozinci liberale și idealuri abstracte ca și acum două secole, asta în timp ce clasa muncitoare, care creează toate bogățiile societății, se zbate încă în mizerie.

2. Nevoia burgheziei de compasul politic

Dând timpul ceva mai înainte, ajungem să asistăm la mărețele victorii ale URSS-ului proletar, precum ridicarea a milioane de muncitori și țărani din sărăcie lucie și eliberarea Europei de sub jugul sălbatic al fascismului. Nimic din toate acestea nu ar fi fost posibil dacă proletariatul sovietic nu ar fi purtat o luptă de clasă nemiloasă împotriva burgheziei — atât din interior, cât și din exterior — sub ghidajul științei marxiste revoluționare.

În consecință, burghezia internațională avea nevoie de o nouă armă ideologică, cu scopul de a discredita perioada de glorie muncitorească a URSS-ului, iar asta în primul rând echivalând fascismul cu mișcarea proletariatului sovietic de a construi socialismul sub conducerea lui Stalin, „criticând-o” superficial. Așa au apărut germenii axei „autoritarismului”, de unde și primele variante de compas.

De pildă, psihanalistul „marxist” Wilhelm Reich susținea că reprimarea sexualității este cea care predispune oamenii la fascism [1], filozoful „marxist” Theodor Adorno a introdus așa-numita „F-scale” (scara fascismului) [2], iar psihologul Hans Eysenck a introdus un model deja bidimensional, bazat pe axele radicalism–conservatorism și duritate–tandrețe [3].

Iată deci cine sunt cei care au pus bazele compasului politic! Oameni precum Reich și Adorno — elite ale Școlii de la Frankfurt și reprezentanți ai stângii „radicale”, care au diluat treptat marxismul — inițial, științific și revoluționar — până când au făcut din el un terci filozofic plin de eclectism [4]. De altfel, înșiși creatorii compasului politic modern afirmă că au fost influențați de ideile lui Reich și Adorno [5, 6], iar pe site le recomandă cu căldură maculatura [7].

3. Separarea politicii de economie

Acum, trecând la critica concretă a compasului, trebuie să afirmăm că greșeala sa primordială este separarea politicii de economie. Pot ele, în lumea reală, să existe independent una față de alta? Nici într-un caz! Deciziile politice luate de clasa conducătoare — reamintim că trăim într-o societate de clasă, deci o singură clasă conduce — reprezintă modul în care aceasta se adaptează la noile condiții economice pentru a-și menține dominația.

Așa se explică, de exemplu, fascismul. El apare fie atunci când capitalismul intră în criză, iar muncitorii își întețesc organizarea în mișcarea muncitorească și în cea comunistă, fie atunci când burghezia națională se află sub opresiunea aprigă din partea imperialismului altor țări. Mișcările fasciste formate la firul ierbii devin cu adevărat relevante și influente abia atunci când oligarhia financiară are nevoie de ele — pentru a suprima potențialul revoluționar iminent al maselor, care se dezvoltă în anumite condiții economice.

Aceasta este esența de clasă a fascismului; el nu este o ideologie, ci o formă concretă de dictatură a burgheziei. A căuta explicații pentru fascism în mințile muncitorilor, în sexualitatea reprimată sau în preferințele unora pentru „duritate” este în cel mai bun caz o pierdere de timp, iar în cel mai rău — muncă direct în folosul reacțiunii.

La fel și cu imperialismul. Îi auzim pe stângiști plângându-se constant de politicile imperialiste (și „colonialiste”, acești termeni fiind adesea interschimbați, în mod eronat) ale Americii, ale Europei (ale Chinei nu, căci fiind roșie, ea nu are cum să fie imperialistă — zic ei) sau ale altor state. Dar imperialismul nu este un set de preferințe politice ale anumitor politicieni! El este exact unul și același lucru cu capitalismul monopolist, în care capitalul industrial și cel bancar se contopesc formând capitalul financiar. Odată ce uniunile monopoliste din cele mai înaintate țări capitaliste au acaparat în întregime piețele de desfacere locale, ele au început să exporte predominant nu mărfuri, ci capital — fie deschizând noi întreprinderi, fie oferind credite — în restul lumii, în țările cele mai slab dezvoltate, care pot fi subjugate economic cu ușurință și care oferă supraprofituri datorită forței de muncă ieftine.

Acum că întreaga lume a fost împărțită între uniunile monopoliștilor, ea nu mai poate fi decât reîmpărțită. Iar în condițiile imperialismului, acest lucru este înfăptuit adesea pe cale militară, de unde și războaiele imperialiste. Iată concluzia — politica este o expresie concentrată a economiei.

4. Axa și mitul „autoritarismului”

Utilizarea autorității nu este vreo alegere a clasei dominante, ci o necesitate a sa. Însuși statul este aparatul de control și opresiune violentă a unei clase împotriva alteia, iar aceasta nu ar putea fi realizată fără poliție și armată. Și, după cum am explicat și mai sus apariția fascismului, această autoritate se întețește automat atunci când dominația burgheziei slăbește.

Mai departe, în societate, un grad minim de autoritate este impus chiar de modul de producție și de nivelul său de dezvoltare. Cum ar putea marea industrie capitalistă să funcționeze adecvat fără o strictă unitate de voință? Voința a sute și mii de oameni trebuie subordonată voinței unuia singur!

Esențial nu este să ne opunem autorității abstracte, dar anume autorității burgheziei. Iar pentru asta, nici vorbele și nici protestele sau activismul nu sunt de ajuns, ci este necesară dictatura proletariatului.

Orice mișcare politică cu un scop concret are nevoie de o disciplină strictă și de impunerea autorității elementelor înaintate în fața celor mai puțin dezvoltate. Doar așa o organizație comunistă va putea să-și mențină esența de clasă proletară, să lupte cu elementele mic-burgheze din interior și să le aducă pe calea cea dreaptă.

Similar vor arăta lucrurile și după ce proletariatul va prelua puterea de stat — avangarda proletariatului, întruchipată de partidul comunist, va îndruma întreaga clasă muncitoare în măreața ei operă de construire a socialismului, iar apoi a comunismului, educând treptat fiecare muncitor în a deveni un conducător și, implicit, un proprietar al statului. Partidul nu subjugă restul muncitorilor, așa cum face burghezia, ci îi îndrumă, reprezentându-le interesele de clasă.

5. Concluzie

Compasul politic ne învață să tratăm ideologiile ca pe niște mărfuri comercializate pe piața liberă a ideilor: există câte o ideologie pentru fiecare personalitate, iar dacă vrei să ieși în evidență, nu ai decât să cumperi o astfel de etichetă și să defilezi cu ea. Iată deci o altă latură a compasului politic, individualismul — fiecare om are partea lui de adevăr și este perfect în regulă să se agațe veșnic și dogmatic de ea, de un punct de pe compasul politic; căutarea adevărului obiectiv poate fi abandonată.

Noi ne opunem întru totul acestor viziuni asupra politicii! Toate aceste aspecte îndepărtează muncitorii de la unica viziune științifică asupra lumii, de la unica luptă în interesele majorității covârșitoare a omenirii — lupta pentru comunism.

Comuniștii înțeleg că situația materială și conștiința maselor nu pot fi schimbate militând în abstract pentru un punct sau altul de pe compasul politic (care el însuși este o invenție a burgheziei). Anume relațiile fundamentale ale societății, începând cu esența lor de clasă, trebuie schimbate. Iar pentru asta e nevoie ca proletariatul să lupte pentru hegemonie politică, nu pentru vreo facțiune reformistă a burgheziei.

Muncitorii sunt sătui de ideologie burgheză. Ei au nevoie de răspunsuri, iar acestea pot fi oferite doar de știința marxistă. Dacă și tu vrei să contribui în mod real la lupta pentru comunism, vino și studiază marxismul alături de noi, în colectiv!

Bibliografie

1. W. Reich. The Mass Psychology of Fascism. 1933.

2. T. Adorno. The Authoritarian Personality. 1950.

3. H. Eysenck. The Psychology of Politics. 1954.

4. I. Maskuțki. Intersecționalismul: o teorie anticomunistă. 2025.

5. B.P. Mitchell. Eight Ways to Run the Country. 2007, p. 143.

6. About The Political Compass.

7. Political Compass: Related Reading.

Comentarii