11.07.2025 | timp de lectură: ≈ 26 min. | vizualizări:

Comunismul nu e de stânga!

Cel mai bine începi lectura cu

Compasul politic e o minciună!

Cuprins

Tot timpul auzim — la școală, la televizor, de la prieteni — că stânga politică și comunismul împărtășesc niște idei comune (sau cel puțin similare), și că, în fapt, comunismul este doar o formă mai extremă/ radicală/ autentică de stângism. Totuși, noi ne poziționăm ferm, încă de la începuturi, împotriva organizațiilor de stânga, pe care le-am criticat deja în numeroase articole și studii.

Cum putem avea așa o atitudine militantă împotriva stângiștilor dacă ei sunt, chipurile, frații noștri de cauză? Să fim noi prea „elitiști” cu niște oameni care poate nu au citit la fel de multă teorie ca noi? Să fim noi „dogmatici” fiindcă nu acceptăm diversitatea lor de opinii? Să fim noi responsabili pentru lipsa de unitate a stângii căci nu cădem de acord cu ei asupra unor chestiuni „minore”?

Totul se rezumă la următorul adevăr obiectiv — comunismul nu e de stânga! Ba mai mult, stângismul și comunismul sunt întru totul opuse. Pentru a demonstra asta, vom analiza mișcarea de stânga în dezvoltarea sa istorică, pornind de la originile ei, din perioada Revoluției Franceze, și culminând cu gunoiul desăvârșit care a devenit astăzi. Citind cu atenție acest articol, vei înțelege opoziția naturală dintre stângism și comunism, dându-ți seama de unul singur de ce acuzațiile de mai devreme sunt un nonsens în sine. Lectură plăcută!

1. Revoluția Franceză și apariția mișcării de stânga

Spectrul politic stânga–dreapta își are originea în marea Revoluție Franceză de la sfârșitul secolului XVIII. Aceasta a fost o revoluție burghezo-democratică, care a lichidat ordinea feudală din Franța și a instaurat, în locul ei, o monarhie constituțională. Pentru a înțelege care anume a fost necesitatea economică din spatele acestei revoluții, trebuie să analizăm clasele de la vremea respectivă, păturile lor principale și situația lor social-economică. Astfel, putem împărți burghezia franceză de atunci în trei categorii:

Marea burghezie comercială și industrială. Avea relații foarte strânse cu aristocrația feudală. Pe de o parte, nobilii erau persoanele care se împrumutau cel mai des și cu cele mai mari sume de la marii bancheri. Desființarea privilegiilor feudale i-ar fi lăsat pe aceștia fără mijloace de subzistență și, deci, fără posibilitatea de a-și rambursa împrumuturile și de a-i îmbogăți pe bancheri prin dobândă. Pe lângă asta, marele capital comercial avea nevoie de nobili inclusiv ca principală sursă de aprovizionare cu produse agricole, care veneau de pe moșiile feudalilor. Pe de cealaltă parte, marea burghezie industrială era și ea dependentă de nobili, curtea regală fiind cumpărătorul cel mai important de produse de lux, precum și de armament și bunuri necesare pentru război. La fel ca și celelalte monarhii absolute din timpul ei, Franța pornea des războaie împotriva altor state feudale, cu scopul de a acumula încă și mai multe pământuri, iar nevoile armatei sale uriașe puteau fi îndeplinite numai de către marile manufacturi, care erau cele mai productive întreprinderi industriale de atunci. Prin urmare, fiind dependent de ele, statul feudal francez încheia contracte cu manufacturile, cumpăra produse direct de la ele și le susținea în toate modurile posibile. Una peste alta, marele capital comercial și industrial se afla într-o relație de codependență față de aristocrația feudală.
Media burghezie industrială. Era strivită de constrângerile și privilegiile breslelor și ale ghildelor. Ceea ce îi lipsea cel mai tare erau muncitorii salariați și noile piețe de desfacere. Întocmai de aceea ideologia care servea cel mai fidel media burghezie, reprezentată politic de girondini, era liberalismul, căci el promova exportul revoluției. Liberalii nu vedeau Revoluția Franceză ca pe un eveniment de importanță națională, ci universală — ei și-au autoatribuit misiunea de a răspândi revoluția, împreună cu idealurile sale de libertate, egalitate și fraternitate, în tot restul Europei. Desigur, în spatele acestui export de revoluție nu se aflau decât dorințele expansioniste ale mediei burghezii, în vederea cuceririi de noi piețe prin intervenții militare. Totuși, chiar și în toiul revoluției burghezo-democratice, liberalii se tem mai tare de revoluționaritatea sporită a țăranilor și a proletarilor decât de reacțiunea feudală. Din această cauză, chiar dacă aliați cu mica burghezie, ei au fost mai degrabă „oportuniștii” Revoluției Franceze.
Mica burghezie. Suferea crunt din cauza taxelor exorbitante impuse de statul feudal și, în același timp, era și ruinată de concurența din partea manufacturilor susținute de stat. În general, era complet lipsită de drepturi. Trebuie menționat și că 90% din populația Franței era reprezentată de micii țărani, care, proaspăt atrași și ei în relațiile bănești, erau mic-burghezi din punct de vedere economic. Astfel, mica burghezie avea interesul cel mai mare în revoluție.

Pe de o parte, mica și media burghezie s-au aliat formând mișcarea de stânga, reprezentată politic de Clubul Iacobinilor, care militau pentru o republică burgheză, bazată pe reforme burghezo-democratice radicale. Pe de cealaltă parte, marea burghezie, Biserica Catolică și aristocrația feudală au format mișcarea de dreapta, militând pentru o monarhie constituțională, care să păstreze cât mai multe rămășițe feudale. Denumirile de „stânga” și „dreapta” vin de la poziția fizică pe care o ocupau cele două facțiuni în cadrul Adunării Legislative.

Putem spune fără probleme că, în acel moment concret, istoricește determinat, stânga a jucat un rol progresist (împotriva feudalismului și pentru dezvoltarea ulterioară a relațiilor de producție capitaliste), în timp ce dreapta era compusă din forțe conservatoare (care doreau, în esență, păstrarea ordinii curente) și reacționare (care voiau chiar să dea înapoi roata istoriei, până în vremurile când feudalismul era în floarea vârstei).

Dar dacă stânga a fost progresistă atunci, asta nu înseamnă că ea mai este progresistă și astăzi — sau, în genere, că ea ar fi definită de progresism. Orice mișcare politică trebuie analizată prin prisma dezvoltării sale istorice, pentru a înțelege interesele cărei clase le reprezintă și în ce condiții concrete poate fi ea numită progresistă, conservatoare sau reacționară. Orice altă abordare este fie idealistă, crezând că o mișcare politică este definită de lozinci și (false) promisiuni, fie metafizică, judecând-o în izolare de contextul istoric al apariției și dezvoltării sale.

Revenind la Revoluția Franceză, trebuie să menționăm că, inițial, proletariatul era mult prea slab dezvoltat pentru a forma o mișcare politică proprie, independentă, așa că a fost forțat de împrejurări să se alieze cu stânga progresistă, formând așa-numitul Front Democratic General. Alianța a fost posibilă deoarece atât mica și media burghezie, cât și proletariatul aveau interese similare — starea economică precară a patronilor, aflați la cheremul feudalilor, se răsfrângea inclusiv asupra muncitorilor. Pentru o anumită perioadă de timp, statul francez a fost dictatura păturilor joase ale micii burghezii și ale proletariatului.

În ciuda sprijinului maselor muncitoare, după o scurtă perioadă de timp, mica burghezie și-a pierdut motivația în a duce mai departe făclia revoluției. Ea își văzuse sacii în căruță — suficiente drepturi democratice și, mai cu seamă, dreptul de a exploata muncitori salariați. Din cauza acestei schimbări de atitudine, combinată cu ascuțirea îndestulătoare a contradicțiilor dintre proletariat și burghezie (datorată câștigurilor revoluției), Frontul Democratic General a fost în cele din urmă dizolvat. Fără sprijinul proletariatului și cu un avânt revoluționar pierit, mica burghezie nu a fost în stare să-și apere propriile câștiguri, cedând în fața reacțiunii marii burghezii. Aceasta a încheiat revoluția punând bazele unei monarhii constituționale — tot un stat burghez, dar mai „moderat”, adică mai puțin blând cu straturile joase ale burgheziei și deloc cu proletariatul, luându-i înapoi toate libertățile câștigate în revoluție.

Să vedem, totuși, cum de o singură mare sforțare revoluționară a fost de ajuns ca stânga să-și dea duhul. Ei bine, totul se rezumă la psihologia de clasă a stângiștilor. Fiind mic-burghezi politici, psihologia stângiștilor reflectă cu fidelitate lupta economică pe care o duce un mic patron în viața lui de zi cu zi. Pe de o parte, el suferă de pe urma concurenței din partea marilor capitaliști și se teme constant de a nu da faliment și a cădea în rândurile muncitorilor salariați. Pe de altă parte, el aspiră ca într-o bună zi să devină el însuși un capitalist mai mare, care să poată angaja (mai mulți) muncitori și să trăiască exclusiv din însușirea plusvalorii create de către aceștia. Astfel, necăjit de capitalism, mic-burghezul simpatizează parțial cu muncitorii și le ia partea în vorbe, însă faptele dezvăluie că luptă mereu pentru interesele lui individuale, imediate. Ba mai mult, încearcă tot timpul să alinieze interesele generale ale mișcării la interesele lui proprii, personale.

Dacă mic-burghezii trag fiecare într-o parte, atunci ce îi unește până la urmă într-o mișcare politică? Lupta comună împotriva marii burghezii. Însă ea cântărește cu mult mai puțin decât singurul principiu după care se ghidează mic-burghezii în viață — egoismul filistin pur. Stângiștii nu pot vedea cu mult mai departe de propria lor persoană, astfel că preferă să se concentreze în primul rând pe aspectele care îi deosebesc de ceilalți și nu se sinchisesc niciodată prea tare să cadă de comun acord asupra unei linii teoretice și de luptă stricte, unitare. Stângiștilor le este specific fracționismul — pe cât de multe pături distincte formează mica burghezie economică, fiecare cu particularitățile ei, pe atât de multe facțiuni politice alcătuiesc mic-burghezii în politică, și pe atât de multe fracțiuni creează ei în cadrul unei singure organizații politice. Iar asta nu-i vreo teză emanată din pură rațiune sau aplicabilă doar în ziua de azi, ci o lege general valabilă în cazul stângiștilor. Ea s-a manifestat chiar și în Revoluția Franceză, ai cărei iacobini erau compuși din nenumărate fracțiuni: montagnarzi, girondini, hebertiști, dantoniști etc. Oricât de mult s-ar plânge stângiștii moderni de lipsa de unitate a stângii, lucru de altfel impus de propria lor psihologie de clasă, stânga va da mereu dovadă de fragmentarism unit, de unitate prin individualism. Iar unitatea pe care o cer ei cu comuniștii — oameni făcuți din alt aluat, cu psihologie și interese total diferite — rămâne doar o proiecție a propriei lor lipse de unitate reală.

2. Stânga devine reacționară — oportunism, revizionism, troțkism

Odată cu victoria revoluțiilor burghezo-democratice și în urma consolidării proletariatului ca forță politică independentă, mica burghezie — principala bază socială rămasă a stângii, căci cea medie deja se desfată bine-mersi din plusvaloarea produsă prin sudoarea muncitorilor — ajunge să vadă în mișcarea proletariatului fie un pericol, fie un prilej de îmbogățire. Indiferent, interesele micii burghezii și ale proletariatului deja nu mai au nimic în comun, iar stânga devine pe deplin o forță reacționară.

Din cauza victoriei pe plan teoretic a marxismului, mica burghezie se găsește nevoită să se deghizeze în „roșu” — adică să-și ascundă interesele personale sub frazeologie marxistă, revoluționară, infiltrându-se astfel în mișcarea comunistă și deturnând-o pentru câștig propriu. Aici este relevant să privim înspre cea de-a Doua Internațională.

Ce făceau social-democrații (autointitulați „marxiști”) europeni în ajunul și în timpul Primului Război Mondial? Denaturau marxismul, „îmbogățindu-l” cu tot soiul de teorii, una mai împăciuitoare cu burghezia decât alta. Putem aminti aici teoria „ultraimperialismului”, a lui Kautsky, care susținea că, într-o bună zi, în urma unei concentrări și centralizări suficient de înalte a capitalului mondial, toate forțele imperialiste ale lumii se vor uni într-un singur mare imperialism. Acesta, nemaiavând concurență, ar fi putut exploata întregul proletariat mondial pe cale „pașnică”, fără să-l mai transforme periodic în carne de tun pentru războaiele imperialiste. Această teorie nu este decât o ultraaberație datorată înțelegerii greșite a imperialismului. Kautsky nici măcar nu pătrundea cauzele de natură economică ce fac imperialismul un fenomen inevitabil în condițiile dominației burgheze, ci credea că măsurile imperialiste sunt doar preferințele nefaste ale unor anumiți politicieni. În realitate, imperialismul este însuși capitalismul ajuns la stadiul său monopolist, când uniunile monopoliste dintre capitaliști au ajuns să domine întreaga lume și să și-o împartă între ele — prin prisma piețelor de desfacere, a surselor de materie primă etc. După această împărțire totală, nu mai este posibilă decât o continuă reîmpărțire, care, luată pe o durată de timp suficient de lungă, duce inevitabil la conflicte militare. Cărei clase îi pot servi astfel de teorii, care îndepărtează proletariatul de la adevăratele cauze ale imperialismului, care îi promit un viitor pașnic ce trebuie doar așteptat, care îl opresc din lupta sa împotriva capitalismului? Cu siguranță nu proletariatului, ci întocmai marii burghezii monopoliste.

Ce alte poziții mai aveau social-democrații de la începutul secolului XX? Ei considerau că proletariatul nu trebuie să…

preia puterea în țările unde nu este încă majoritar. Fals — întocmai acolo burghezia este mai puțin experimentată și frontul imperialismului — mai slab. Mai mult, prezentând rămășițe feudale, acele țări erau propice pentru o alianță antifeudală puternică între proletariat și țărănime. De fiecare dată când proletariatul, reprezentat de comuniști, vedea o oportunitate de luptă, mic-burghezii, adică stângiștii, vedeau doar piedici.
preia puterea dacă toate cadrele necesare dictaturii proletariatului nu au fost încă pe deplin dezvoltate. Fals — iar preluarea puterii nu va face decât să sporească extrem de tare — atât cantitativ, cât și calitativ — cadrele de partid necesare, căci ele se vor căli în lupta practică împotriva burgheziei, în războiul civil.
apeleze la metode de luptă extraparlamentare. Fals — parlamentarismul este doar o metodă auxiliară de luptă politică, de care comuniștii trebuie să se folosească în mod strategic, deci doar în anumite condiții. Burghezia nu va lăsa niciodată un partid comunist să ajungă la putere prin vot — dar va lăsa oameni precum social-democrații din a Doua Internațională, care în esență sunt complet antimarxiști, anticomuniști.

Nu în ultimul rând, aproape toți au ținut partea guvernului burghez al propriei țări în război, folosind scuze șovine penibile precum „burghezia autohtonă vă exploatează mai blând decât cea străină”. Vă sună cunoscut? Similară e poziția multor stângiști din ziua de azi atunci când vine vorba de Rusia — chiar și cei care critică formal imperialismul în genere, sunt gata să-și dea viața pentru a-l apăra pe cel european în fața celui rus, căci cel dintâi este mai „civilizat”, mai puțin „totalitar” și măcar le oferă anumite drepturi minuscule. Istoria ne arată clar cui sunt utile sentimentele de ură față de popoare — imperialiștilor care vor să pornească războaie împotriva lor.

Singurii membri din a Doua Internațională ce s-au opus liniei generale au fost bolșevicii, care militau pentru unitatea proletariatului internațional, împotriva naționalismului și șovinismului burghez, precum și pentru transformarea războiului imperialist într-unul civil, adică pentru întoarcerea armelor împotriva burgheziei. Teoria bolșevicilor s-a dovedit a fi cea corectă, căci practica lor a demontat, una câte una, toate tezele antemenționate ale celorlaltor social-democrați. De altfel, întocmai fiindcă au rămas fermi și militanți pe pozițiile lor științifice, marxiste, bolșevicii au reușit să conducă clasa muncitoare rusă către cea mai de succes revoluție proletară de până acum.

Unii stângiști moderni se cred foarte revoluționari și ambițioși când preiau dogmatic sloganele bolșevicilor, fără a înțelege că, la momentul de față, condițiile materiale sunt diferite. Ei, fiind desprinși complet de masele muncitorești, „îndrumă” muncitorii spre greve sau cer transformarea războaielor imperialiste moderne în războaie civile. Degeaba înaintează ei astfel de slogane cât timp ele nu reprezintă încă sarcini realiste. Comuniștii, în schimb, vin doar cu slogane relevante situației actuale, precum cele care îndrumă oamenii să se alăture unui cerc marxist.

Ceilalți social-democrați, în schimb, au trădat pentru totdeauna proletariatul și cauza comunistă, împingând muncitorii la război și arătând că sunt pregătiți să se alieze oricând cu dreptiștii în privința celor mai importante chestiuni — stânga nu este decât dreapta îmbrăcată în retorică „progresistă”, chiar revoluționară, pentru a-și ascunde astfel adevăratul caracter reacționar. Eșecul celei de-a Doua Internaționale a fost una dintre cele mai triste manifestări istorice ale oportunismului — politica de compromis dintre mișcarea muncitorească și burghezie, având ca bază socială mica burghezie și aristocrația muncii (liderii mișcării muncitorești — de pildă, liderii de sindicate — cumpărați de burghezie și la care aceasta apelează pentru a menține masele docile).

Fundamentul teoretic al oportunismului este revizionismul — negarea bazelor științifice ale marxismului, cu scopul de a-l denatura într-atât de mult încât, din arma științifică a proletariatului, să devină o ideologie complet impotentă în lupta cu capitalismul. Chiar dacă revizionismul există sub multe forme, printre trăsăturile sale cele mai des întâlnite se numără negarea luptei de clasă și apărarea eternă a micii producții sub pretextul că monopolurile în sine sunt rele — ce altceva ar putea striga mai tare și mai clar a „mic-burghez”?

Dar, așa cum lupta de clasă nu încetează odată cu instaurarea dictaturii proletariatului, ci se intensifică, așa nici stânga nu dispare, ci devine încă și mai disperată să-și atingă scopurile și să submineze puterea clasei muncitoare. Ea începe prin infiltrarea în partid, avansarea în rangurile acestuia, instigarea la revolte și, în cazurile nefericite, sfârșește prin lovituri de stat burgheze, conduse cu sprijinul birocrației, armatei și miliției — totul cu finanțare din partea capitalului străin. Toate aceste acte sunt specifice troțkismului — mișcarea micii burghezii în interesele imperialismului mondial. Troțkismul nu este setul de poziții teoretice ale lui Troțki însuși, ci doar îi poartă numele fiindcă el a fost cel mai mare trădător al clasei muncitoare, ajungând să colaboreze inclusiv cu Germania Nazistă pentru a sabota URSS-ul.

3. Diluarea treptată a marxismului în slujba imperialismului vestic

Datorită trecutului proletar al țării, în Rusia, stângismul a păstrat, la nivel formal, multe poziții marxiste — lucru oarecum benefic pentru mișcarea comunistă, deoarece îi oferă un teren propice pentru lupta teoretică. Chiar dacă stângiștii ruși văd marxismul ca pe o religie, faptul că discută anume despre marxism le oferă comuniștilor prilejul de a-și delimita clar pozițiile teoretice corecte de cele ale stângiștilor, denaturate de ideologie.

„Înainte de a ne uni și pentru a ne uni, trebuie să ne delimităm în mod categoric și riguros.” (1)

— V.I. Lenin. Ce-i de făcut?

Pe de cealaltă parte, în vest, pe parcursul ultimului secol, marxismul a fost măcelărit în așa hal încât astăzi arată mai mult a liberalism decât a orice altceva. Pervertirea marxismului a apărut ca o necesitate a burgheziei occidentale, care, în urma Revoluției din Octombrie 1917, era amenințată de o revoluție proletară iminentă și în Europa de Vest. Această necesitate a fost îndeplinită de diverșii intelectuali de stânga.

Totul a început cu Georg Lukács și Karl Korsch, care au negat legătura organică dintre științe și posibilitatea de a studia științific societatea (lucru de care se ocupă, de fapt, marxismul). Această teză înfățișează din start marxismul drept o ideologie ca oricare alta — părând imperfectă, ea poate fi combinată oricând cu alte teorii (precum psihanaliza) pentru a obține concluzii „mai corecte” decât cele inițiale. Lukács a ajuns atât de departe încât să afirme că însăși căutarea legilor obiective de dezvoltare a societății este un simptom al înstrăinării capitaliste, iar în cele din urmă l-a numit pe Engels revizionist și responsabil pentru „dogmatismul” marxismului „sovietic”. Stângiștii au fost întotdeauna speriați de disciplină, militantism și unitate teoretică, astfel că în loc să le ofere comuniștilor o critică justă, aleg pur și simplu să-i numească „dogmatici” și să le discrediteze reușitele practice atunci când ele se fac văzute.

Pornind de la ideile celor doi și pe baza finanțării din partea celor mai mari capitaliști (precum Hermann Weil — cel mai bogat comerciant de cereale din lume), a luat naștere Școala de la Frankfurt. În acest institut de „cercetări sociale” au fost puse bazele politicilor identitare și ale teoriilor despre „totalitarism”. Filozofii săi „marxiști” nu mai analizau societatea în lumina luptei de clasă, ci a luptei „pentru putere”, iar practica luptei de clasă era dată pe lupta pentru libertăți individuale. Nici măcar nu mai era recunoscută revoluționaritatea clasei muncitoare, ci aceasta era mutată în cârca lumpenproletariatului și a elementelor marginale ale societății. Tot ei sunt responsabili pentru accentul exagerat pus pe chestiunile sexuale, care au fost folosite până și pentru a justifica apariția fascismului — lucru complet antiștiințific și deconectat de realitate. Pentru ei, eliberarea omenirii a devenit eliberarea sexualității reprimate și, în general, a instinctelor animalice. Nu în ultimul rând, menționăm și colaborarea unor astfel de intelectuali cu organizații precum CIA, ca dovadă că adesea revizioniștii lucrează în mod conștient pentru oligarhia financiară.

Așa au luat naștere intersecționalismul și mișcarea Woke — definitorii pentru stângismul de astăzi. Nu este de mirare că stânga, având ca bază socială mica burghezie și unele elemente lumpenproletare, este atrasă de astfel de teorii individualiste, care pun pe primul loc luptele mărunte și identitățile propriei persoane, alături de o ură profundă față de orice normă socială sau responsabilitate personală. Asemenea micului proprietar, gândindu-se exclusiv la mica lui afacere și fiind mereu stresat de posibilul faliment al acesteia, stângistul este incapabil și mai ales dezinteresat să înțeleagă cu adevărat mersul societății în ansamblul ei, așa că se vede nevoit să o privească tot prin lentilele problemelor lui personale. Așa iau naștere sintagme precum „anticolonialism feminist” și „veganism decolonial queer”, formate prin adăugarea unui sufix ce reflectă o identitate a autorului. Asta poate vă aduce aminte de „alinierea intereselor generale ale mișcării la interesele proprii, personale”. Chiar și atunci când un stângist are o viziune „mai colectivistă” asupra lumii, faptele sale dovedesc că în spatele acesteia se ascunde tot un interes personal — hrănirea egoului acaparat de complexul mesianic de salvator.

4. Spectrul politic stânga–dreapta. Ideologie vs. știință

Până acum, am parcurs trei momente esențiale din istoria stângii — apariția ei în Revoluția Franceză, trădarea celei de-a Doua Internaționale, metamorfoza „marxismului” vestic. Am văzut că ea a fost de la bun început o mișcare apărută în sânul burgheziei și că, odată cu desăvârșirea revoluției burghezo-democratice, ea a devenit complet ostilă proletariatului. Acestea fiind spuse, mai putem cădea oare de acord cu concepția vulgară, burgheză asupra stângii și a dreptei? Nici într-un caz!

„Oamenii au fost și vor fi întotdeauna victime stupide ale înșelării și ale autoînșelării în politică atâta timp cât nu vor învăța să caute îndărătul fiecărei fraze, declarații și făgăduieli cu caracter moral, religios, politic sau social interesele unor clase sau ale altora.” (2)

— V.I. Lenin. Trei izvoare și trei părți constitutive ale marxismului

Împărțirea diverselor ideologii, poziții și mișcări politice pe axa stânga–dreapta nu doar că este ea însăși complet greșită, ci perpetuează o înțelegere întru totul antiștiințifică asupra lumii, societății și politicii. De câte ori n-am auzit din partea stângiștilor afirmații precum:

„socialismul e de stânga, iar comunismul e și mai de stânga”,
„fascismul e de extremă dreaptă, iar nazismul e și mai de extremă dreaptă”,
„stânga se mută tot mai la dreapta”,
„centrul nu există, el fiind tot dreapta”,
„Nicu Ștefănuță e de dreapta (căci singura stângă reală e comunismul)”,
„dacă ești de stânga ești automat marxist, indiferent ce părere ai despre Marx”?

Spectrul stânga–dreapta este o viziune la fel de îngustă ca și compasul politic, despre care am vorbit deja în altă publicație. Spectrul promovează înțelegerea societății ca pe o luptă între idei „bune” și idei „rele”, care pot răsări oricând (și indiferent de condițiile materiale date), în mintea vreunor capete geniale sau malefice. El vede condițiile economice ca pe un rezultat al ideilor oamenilor, când în realitate lucrurile stau exact pe dos, iar variile politici adoptate de burghezie sunt doar modurile în care ea se adaptează schimbărilor economice în așa fel încât să-și mențină dominația.

Spectrul creează iluzia alegerii și te face să crezi că doar militând cu o pancartă ridicată pentru un punct sau altul de pe axă vei putea schimba lumea. Spectrul, insistând mereu să pună etichete simpliste pe partidele politice, te face să crezi că în Parlamentul European chiar există partide comuniste, dându-ți astfel impresia că mișcarea comunistă poate lua drumul parlamentarismului.

Spectrul echivalează comunismul cu fascismul pe baza „radicalismului” sau a „autoritarismului” și le tratează în mod eronat pe ambele drept ideologii. În realitate, comunismul este mișcarea politică a clasei muncitoare, ce se clădește pe bazele științifice ale marxismului. Mai departe, fascismul este doar o formă de dictatură a oligarhiei financiare — anume, cea mai dură și teroristă dintre ele. Faptul că el se sprijină pe păturile cele mai înapoiate ale micii burghezii, care la rândul lor sunt ghidate de ideologii concrete, precum legionarismul, este secundar. Fascismul în sine nu este o ideologie, iar cei care cred altfel nu fac decât să se îndepărteze de esența sa de clasă și de justificarea sa economică.

Spectrul îi înfățișează pe comuniști ca pe niște slujitori servili ai statului, când în realitate ei nu sunt nici pro-stat și nici anti-stat, aceste noțiuni fiind ele însele niște nonsensuri. Comuniștii înțeleg că statul este aparatul de control și opresiune violentă a unei clase împotriva alteia. Astfel, ei știu că, dacă în prezent statul este folosit de către burghezie împotriva proletariatului, atunci el va trebui folosit o anumită perioadă de timp, dintr-o necesitate forțată, în felul opus — pentru suprimarea burgheziei de către proletariat. Dar cum scopul final al comuniștilor este construirea unei societăți fără clase, deci automat fără stat, nu se poate spune că ei susțin statul. Tacticile comuniștilor nu pot fi aceleași în orice moment și în orice condiții date, căci ei nu văd societatea rigid, precum stângiștii și dreptiștii, ci dialectic, ca pe un măreț proces de dezvoltare.

Spectrul nici măcar nu este mereu sigur ce anume măsoară. Implicarea statului în economie? Gradul în care o ideologie este mai degrabă în favoarea muncitorilor decât a capitaliștilor? — ca și cum ar exista vreun astfel de compromis. Atunci când spectrul devine conștient de propriile sale contradicții, caută să le rezolve creând noi axe, dar așa nu face decât să se adâncească și mai tare în ele.

Spectrul pune în aceeași oală stângistă atât pe comuniști, cât și pe dușmanii lor de clasă, împotriva cărora au luptat necontenit. Atât pe Marx, Engels, Lenin și Stalin, cât și pe Proudhon, Dühring, Kautsky și Troțki. Atât pe cei care au înarmat proletariatul cu o teorie revoluționară și l-au îndrumat în lupta pentru lumină și știință, cât și pe cei mai smintiți dintre filozofi, precum Wilhelm Reich, care căuta să spargă norii de pe cer folosind „energia eliberatoare a orgasmului”.

Spectrul îi îndeamnă pe stângiști să se smiorcăie pentru o alianță cu comuniștii, pentru simplul motiv că ambele părți „au idei de stânga” și „vor o lume mai bună”. Spectrul pătează imaginea comunismului în fața muncitorilor, punându-i în cârcă toate eșecurile și tot idiotismul stângii, stângă care ea însăși întruchipează și promovează mai departe în societate viziunea distorsionată a dreptiștilor despre comuniști.

În ultimă analiză, atât spectrul în sine, cât și ideologiile ce pot fi plasate pe el îndeplinesc același scop — ascunderea diviziunii pe clase a societății, abaterea muncitorilor de la politica și lupta de clasă, antagonizarea comunismului pe baza caracterului său „extremist”. Spectrul politic este o ideologie — o reflectare greșită a realității materiale în mintea omului. La nivel teoretic, stânga este compusă dintr-o largă varietate de ideologii, fiecare dându-i omului o falsă conștiință asupra societății. Pe de cealaltă parte, marxismul (pe care se bazează mișcarea comunistă) este o știință, deci reflectă corect realitatea. Chiar dacă este obiectiv, asta nu înseamnă că el este și imparțial; marxismul reflectă, de fapt, interesele singurei clase revoluționare din capitalism, singurei clase care poate conduce lupta pentru umanizarea umanității — clasa muncitoare. Fiind o știință și exprimând interesele unei clase bine definite, el nu poate fi decât monolitic, oricât de mult ar încerca stânga să arate că marxismul admite o sumedenie de școli de gândire.

Spre deosebire de stângiști, care se folosesc de spectru sau de compas și judecă mișcările politice după lozinci și „corectitudinea politică” a discursului, comuniștii se folosesc de marxism și se uită anume la împrejurările în care mișcarea s-a format, la baza ei socială, la sursele ei de finanțare, la istoria ei, precum și la teoria și practica sa.

5. Concluzie

Comunismul nu e de stânga! Chiar dacă, acum mai bine de două secole, stânga și dreapta erau într-adevăr antagoniste și stânga lupta pentru progresul societății, totuși nu trebuie pierdut din vedere faptul că ambele au pornit din rândurile burgheziei și că astfel au și rămas — mișcări burgheze și mic-burgheze. Ambele sunt două fețe ale aceleiași monede, două forțe la fel de reacționare, de antimuncitorești și de anticomuniste. Singura lor diferență este la nivel discursiv, făcând apel la sentimente diferite ale alegătorilor, însă în privința celor mai importante chestiuni ele își dau mâna fără probleme, așa cum ne-au demonstrat-o și trădătorii din a Doua Internațională.

Percepția greșită cum că stânga și progresismul ar fi echivalente au avut-o până și bolșevicii, considerându-se pe sine de stânga, însă această greșeală a fost doar formală, căci în fapte ei au luptat întotdeauna anume împotriva stângiștilor. Dar dacă bolșevicii au înțeles greșit stânga, asta nu înseamnă că la fel trebuie să procedăm și noi! În ciuda acuzațiilor de dogmatism care ni se tot aduc, noi înțelegem că bolșevicii au fost și ei oameni și că puteau greși. Nu îi urmăm orbește, ca pe niște sfinți.

Astăzi, sub masca ei „progresistă”, stânga stagnează dezvoltarea mișcării comuniste, dezbină muncitorii prin conflictele ei superficiale cu dreapta, irosește energia revoluționară a tinerilor cu activism inutil și, fie că vorbim de partea mai liberală sau de cea mai „revoluționară” a stângii, ea face, conștient sau inconștient, voia imperialiștilor — nu de puține ori diverse țări au fost invadate sub pretextul apărării „drepturilor omului”.

Sarcina principală a comuniștilor de astăzi — aflați la etapa embrionară, de cerc a mișcării — este să demaște jaful stângii în toate manifestările sale, iar în special jaful acelei părți a stângii care se dă marxistă, căci ea distrage în cel mai mișelesc mod muncitorii de la justa cale înainte, de la adevărata luptă pentru încheierea exploatării omului de către om. Așa cum marxismul s-a născut din lupta împotriva filozofiei, așa și istoria mișcării comuniste este istoria călirii cadrelor sale prin lupta, pe toate planurile, împotriva oportunismului și a revizionismului.

Încheiem cu un citat din Engels, deosebit de relevant chiar și în ziua de azi, care oferă un răspuns cât se poate de clar celor care strigă pentru unitatea dintre stângiști și comuniști:

„Într-adevăr, lupta împotriva unei lumi la început atotputernice și, în același timp, lupta dintre cei care vor să reînnoiască lumea sunt proprii atât primilor creștini, cât și socialiștilor. Aceste două mari mișcări nu au fost create de conducători și de profeți, deși ambele au avut destui profeți; ele sunt mișcări de masă. lar mișcările de masă sunt la început în mod necesar confuze; confuze pentru că orice gândire a maselor este la început contradictorie, neclară și incoerentă, confuze și din pricina rolului pe care îl mai joacă la început aici profeții. Această confuzie se manifestă în formarea unui mare număr de secte, care luptă între ele cel puțin cu aceeași înverșunare cu care luptă împotriva dușmanului comun din afară. Așa s-a întâmplat în timpul creștinismului primitiv, așa s-a întâmplat în prima perioadă a mișcării socialiste, oricât i-a mâhnit acest fapt pe filistinii bine intenționați care propovăduiau unitatea acolo unde nu era cu putință nicio unitate.” (3)

— F. Engels. Cu privire la istoria creștinismului primitiv

Note

V.I. Lenin. Opere complete, vol. 6, p. 21.
Ibid., vol. 23, p. 48.
K. Marx, F. Engels. Opere, vol. 22, p. 454.