28.06.2024 | timp de lectură: ≈ 30 min. | vizualizări:

Munca, izvorul umanității

Cuprins

Uitându-ne la istoria societăților umane, vedem cum toate acestea au fost ghidate de modul lor de producție, de muncă. Engels spune că munca l-a creat pe om, dar în aceeași măsură omul a creat munca. Burghezia, însă, ne spune că omul se aseamănă cu restul regnului animal prin instincte și prin relațiile pe care le stabilesc unul față de celălalt. Se impune să cercetăm mai bine aceste afirmații și să înțelegem atât raportul dintre om și natura non-umană, cât și raportul dintre oameni în procesul muncii.

1. De ce omul diferă de alte animale?

1.1. Transformarea maimuței în om și munca

Omul este o parte componentă a naturii, însă i se opune activ și conștient acesteia. Nicio altă vietate din istoria cunoscută a universului nu a izbutit să exploateze natura așa cum a făcut-o omul — de la primele așezări umane și până la sateliți destinați planetei Venus. Aceste mari reușite ale umanității atestă nu doar abstract, cât și concret superioritatea omului înaintea celorlalte organisme din regnul animal. Omul a reușit să creeze un vast ansamblu de bogății, pe care îl poate gestiona după cum își dorește, pentru a-și satisface propriile nevoi.

Gândindu-mă mai bine la milioanele de români care vrând-nevrând și-au părăsit țara pentru a-și câștiga traiul în afară, lăsând în spate copii, părinți, bunici, mă văd silit să rectific: munca a reușit să creeze un vast ansamblu de bogății, dar atât timp cât umanitatea va fi împărțită între cei ce cumpără forță de muncă și cei ce o vând, umanitatea nu își va putea satisface propriile nevoi cu adevărat. Cum își manifestă superioritatea față de natură milioanele de femei și copii din Asia sau Africa, care trăiesc și dorm în aceeași fabrică în care muncesc? Pentru a putea înțelege mai bine de ce omul nu își poate impune voința și conștiința ca un tot unitar, este necesar să ne întoarcem la originile muncii (deci, ale omului) și să studiem cum aceasta a dus inevitabil la nașterea relațiilor de producție capitaliste, în limitele cărora suntem astăzi blocați.

Cronologia strămoșilor omului

Pentru a stabili care sunt diferențele dintre om și maimuța din care acesta se trage, ne vom întoarce în trecut. Mai exact cu 6 milioane de ani în urmă, într-o epocă numită miocen — mai exact, în miocenul târziu. Nu se pune problema de stat, de proprietate privată, nici măcar de producție. Pe continentul african (încă în formare) se aflau strămoșii gorilelor, strămoșii cimpanzeilor și strămoșii noștri, care se numesc hominieni. Din pricina condițiilor aprige ale naturii, aceștia nu puteau trăi independenți și singuri. Ei trăiau în cete de primate antropoide cu mers patruped și un creier mai capabil decât cel al membrilor genului Pan/Gorilla. Fără dorința sau conștiința lor, aceste turme au luat parte la răciri climatice de largă anvergură, care au dus la schimbarea florei din regiunea ecuatorială. Pădurile înverzite de frunze late au fost treptat înlocuite cu habitate diverse: pajiști, păduri deschise și crânguri. În astfel de condiții, pomii cei mai denși se găseau în preajma unui râu, lac, sau pârâu. Cu alte cuvinte, hrana cea mai multă se găsea în preajma apelor. Hop și moș (homin) Ion, că și el e animal! Iar precum orice alt animal, hominienii mâncau când le era foame. Ce mâncau? Flori, carne sau insecte, frunze sau fructe. Acest joc animalic, de-a „gospodăria prădalnică”, consta în sărăcirea tuturor resurselor ecosistemului, fără a lua vreo măsură pentru a asigura hrană pe viitor, darămite generațiilor viitoare. Cum mâncau? Cu picioarele din față. Cu toate acestea, observăm că este nevoie ca hominienii să apuce, să se cațere, să aducă mâncarea la gură. Sărind din copac în copac cu ajutorul viitoarelor lor mâini, cetele secătuiau fără să știe principalele lor surse de hrană, dar își și antrenau membrele să țină mâna pe crengi, pe hrană etc. Pe măsură ce populația creștea din generație în generație, se împuținau și frăguțele! Se impunea adaptarea la o nouă problemă: lipsa mâncării. Alocuri, canibalismul a fost răspunsul, însă el nu putea satisface numeroasele populații care se formaseră. Era nevoie de o soluție mai generală, una adaptată situației — era nevoie de muncă. S-a zis cu traiul cocoțat bine-mersi în copac. După 3 milioane de ani, hominienii s-au văzut siliți să pășească pe pământ și să ia parte la noi relații trofice.

Strămoșii omului

Pe de-o parte, munca a fost accelerată prin amânarea acesteia: creierul hominian încă involuat nu a purces imediat spre a munci, ci a lărgit proporția de plante din alimentație. Strămoșii noștri își încercau norocul, testând puțin câte puțin cât de mult pot consuma dintr-o anumită plantă. E de la sine înțeles că acest proces nu putea dura la nesfârșit — însă, el a permis dezvoltarea sistemului nervos hominian prin diversificarea nutrimentelor obținute. Un sistem nervos mai dezvoltat grăbește neapărat și procesul de formare a muncii.

Pe de altă parte, munca a fost accelerată prin muncă. Primele forme de muncă, mai exact cioplirea pietrelor și folosirea bețelor, aveau un singur scop — obținerea de hrană. Având în vedere că hrana vegetală nu fuge și nu se ascunde, aceste forme primitive de muncă ușurau mai curând vânătoarea. Deci, să zicem că suntem un hominian dintr-o ceată: foamea ne răzbate, așa că ne folosim de mâinile noastre încă incomplet dezvoltate pentru a lua o piatră și a o ciocni de o altă piatră, pentru a-i reda forma pe care ne-o dorim (ascuțită). Aici intervine problema numărul unu: stând aplecați deasupra pietrelor, nu le putem izbi eficient cu patru membre mai mult sau mai puțin identice. Mai mult, dacă se strecoară cumva un prădător primprejur și ne sfâșie fără ca noi măcar să-l observăm? Firește că selecția naturală a dus la schimbări în cadrul structurii osteo-musculare, a dus la statul și mersul biped. Continuând: cu chiu, cu vai, am izbutit să facem o piatră ascuțită, numai bună pentru vânătoare. Hai să pornim la vânat, fiecare pregătit cu o unealtă. Coborâți toți din copac, și imediat zărești o antilopă. Aici intervine problema numărul doi: cum vei putea comunica cu membrii cetei tale? Treptat-treptat, hominienii și-au dezvoltat organul vorbirii, laringele, pentru a face colaborarea dintre ei mai eficientă, pentru a eficientiza munca. Cetele care nu puteau comunica cădeau foarte ușor victime în fața țintelor lor (precum hiene, lupi etc.), astfel că supraviețuiau doar cele care aveau creierul cel mai activ, care știau să interpreteze și să transmită informații. Această abilitate nu a apărut întâmplător, ci a luat naștere din munca în comun, munca colectivă.

Cele mai vechi unelte de piatră construite de hominieni

Aceste procese atât de similare muncii, precum cioplirea uneltelor din piatră sau vânătoarea, au fost piatra de temelie a dezvoltării umanității, căci interacționând cu natura, doar cetele cu uneltele cele mai perfecționate supraviețuiau — adică doar cei mai inteligenți hominieni, cu genele cele mai potrivite muncii. Drept urmare, se crea o buclă de feedback pozitiv, în care fiecare nouă generație dezvolta munca din ce în ce mai mult, până când ea a devenit muncă în adevăratul sens al cuvântului. Interacțiunea cu mediul exterior a creat munca, a creat omul ca parte a naturii capabilă să o supună voinței sale.

Formarea și definitivarea omului presupune următoarele caracteristici care atestă unicitatea sa în regnul animal și îl fac apt de muncă: mersul biped, o mână de o mobilitate potrivită, care poațe să țină hrana sau uneltele în mână (pentru asta, degetul mare opozabil este absolut esențial), un organ al vorbirii dezvoltat, simțuri adaptate muncii — dar ce sunt simțurile, dacă nu partea sistemului nervos capabilă să transpună lumea exterioară în lumea interioară? Dezvoltarea organelor de simț a însemnat, de fapt, acomodarea lor la procesul muncii: hominienii cu mai multe terminații nervoase în vârfurile degetelor munceau mai bine, căci puteau să manevreze mai bine uneltele, să se ferească de intemperii, să se apere în fața prădătorilor. Toate aceste funcții pe care mâna le îndeplinea au dus la indivizi al căror creier se află într-o strânsă legătură cu mâna. Mai jos avem un grafic care ne arată cât de „importante” sunt regiunile corpului nostru pentru creier: stânga pentru stimulii motorii (de la creier către organe), dreapta pentru stimulii senzoriali (de la organe către creier). E oare de mirare că fix simțurile necesare muncii sunt așa de importante? Sensibilitatea tactilă a mâinii și capului, văzul, mirosul, ba chiar și auzul, deși nu se află pe grafic, sunt esențiale traiului uman de zi cu zi. La fel de esențiale sunt și componentele motorii ale mâinii, precum și vorbitul prin intermediul laringelui, despre care nu se știa foarte multe până de curând. În formarea oamenilor, vorbitul a fost de o importanță semnificativă, astfel încât omul este singurul primat cu două zone distincte pe creier dedicate laringelui: una fix între mână și cap, și una după aceste structuri. Mai mult decât atât, un studiu mai recent relevă că omul dispune de o rețea de neuroni care-i conferă ansamblul de abilități lingvistice de care dispune. Această rețea depinde nu doar de fâșia de scoarța cerebrală din graficul de mai jos, ci și de aria motorie suplimentară (altă porțiune de pe creier), precum și de elemente mai primitive ale sistemului nervos.

Emisferele creierului uman

Una peste alta, procesul de apariție a muncii a dus la dezvoltarea creierului uman până la un nivel pe care niciun alt animal nu îl poate atinge: imaginația, matematica, arta, planificarea producției, ideologia, dar mai presus de toate, știința. Niciun alt animal nu poate avea o înțelegere așa profundă despre realitate precum o are omul. Tot la fel, niciun alt animal nu poate avea o înțelegere atât de îndepărtată de realitate precum o are omul. Originea tuturor acestor reprezentări despre realitate în lumea interioară a omului este traiul social, munca socială. Capacitatea creierului de a reflecta realitatea este una dintre cele mai importante consecințe ale muncii.

Se impune oare această diferențiere a activității umane ca fiind o supunere a naturii? De ce nu considerăm animalele ca fiind apte de muncă? Până la urmă, păsările își construiesc cuiburi, castorii fac baraje, albinele și furnicile creează întregi rețele în care să își ducă traiul. Să nu mai spunem că fiecare animal trage din greu pentru a mânca, pentru a găsi un partener, pentru a crește copiii. De la distanță, pare că societatea umană urmează întocmai aceste modele de trai, însă microscopul istoriei ne contrazice această ipoteză. Din câte specii există pe această planetă, niciuna nu a izbutit să modifice natura precum a reușit omul — cu o planificare în prealabil, cu abilitatea de a se adapta și de a-și adapta uneltele la diversele dificultăți întâlnite. Celelalte animale fac toate astea instinctiv, căci au asta în codul genetic; creierul lor doar conferă mici nuanțe, mici variații ale acestor instincte. Omul nu are un instinct de a construi o casă, de a tunde iarba, de a tăia lemne etc. El are nevoi și un creier care găsește soluții pentru nevoile sale. Animalele nu caută soluții, ele le au deja înscrise în cromozomi.

Încă de când a pășit în arena istoriei, strămoșul omului a pus bazele forței sale de muncă. Pe măsură ce uneltele pe care le foloseau deveneau din ce în ce mai eficiente, hominienii cheltuiau mai puțină energie fizic, și deci o puteau aloca pentru munca mentală. Încordându-și conștient creierele pentru a face cea mai eficientă unealtă din os, cetele creau inconștient condițiile pentru generațiile viitoare, se înzestrau pe sine cu experiența necesară muncii, pe care o puteau transmite generațiilor viitoare, perfecționând-o. E lesne de înțeles că natura a rămas mai mult sau mai puțin neschimbată în milioanele de ani în care s-a format omul — doar forța de muncă a fost cea care s-a dezvoltat în acest interval. Mijloacele de muncă și obiectul muncii existau în natură de miliarde de ani. Doar primii oameni, cu 350 de mii de ani în urmă, au putut însă să le folosească într-un scop conștientizat de fiecare dintre ei. Spre exemplu, folosirea pietrelor pentru a vâna a rezolvat nevoia primilor oameni pentru a se hrăni mai ușor. Pentru a ajunge la satisfacerea acestei nevoi, ei trebuiau să conștientizeze necesitatea de a-și îmbunătăți uneltele, iar ulterior să testeze diferite metode prin care să facă asta. Capacitatea de a aprecia care piatră dă roade și care nu a fost esențială pentru dezvoltarea muncii conștiente.

Craniile strămoșilor omului

1.2. Apariția plusprodusului și a exploatării omului de către om

Am spus că formarea omului primitiv a însemnat formarea forței de muncă. În cadrul muncii, aceasta reprezintă experiența de a lucra cu anumite unelte, de a le manevra dibace și a aduce modificări asupra unui obiect — obiectul muncii. Uneltele de muncă, precum bețele și pietrele, au fost mijloace de muncă esențiale primilor oameni. Punându-și mâinile deja formate să muncească, aceștia creau unelte pe care mai apoi să le folosească pentru procurarea hranei. Precum cimpanzeii împart între ei ceea ce obțin din natură, la fel făceau și oamenii din societatea primitivă între membrii familiei lor. Era o societate fără clase, fără exploatare, în care totul era împărțit egalitarian pe criterii de rudenie. Fiecare membru al familiei lua o parte mai mult sau mai puțin egală din hrana disponibilă — deci asta înseamnă că primii oameni erau mai buni, mai inteligenți decât noi? Nu, în niciun caz; o familie împărțea totul egal, căci dacă unul singur ar fi mâncat mai mult, ar fi făcut pe altul să flămânzească și ar fi distrus fragila armonie a muncii colective, în care fiecare se implica. Aceste relații egalitare de distribuire nu trebuie confundate cu repartiția comunistă a bunurilor, în care fiecare va lua exact cât are nevoie pentru a-și continua traiul, în funcție de munca pe care o depune față de societate. Revenind, ne aflăm în orânduirea comunei primitive. În linii mari, acest mod de a produce nu a însemnat o depărtare bruscă de restul regnului animal.

O bună perioadă de timp, oamenii au dus un stil de viață nomad, vânător-culegător, în etapa numită ginta matriarhală. Femeia se ocupa cu treburile casnice — forme incipiente de agricultură, crescut copii, cules fructe — iar bărbatul vâna cu uneltele produse de el. Întreaga societate depindea însă de femeie, căci uneltele nu erau încă suficient de dezvoltate pentru a supune vreun animal. Stilul de viață consumator a împins triburile să cutreiere pământul în lung și în lat odată ce seca o regiune de resurse. Creierul suficient de capabil să facă unelte nu era suficient de capabil să își gestioneze resursele, asta până când a dezvoltat forțele de producție atât de mult încât ele i-au impus acest lucru.

Odată ce uneltele pentru agricultură și creșterea animalelor s-au dezvoltat, familia nu a mai fost forțată să se mute dintr-un loc în altul — ei puteau gestiona suficient de bine resursele dintr-o zonă prin agricultură și creșterea animalelor. Concomitent, munca femeilor în întreținerea gospodăriei devine mai puțin eficientă față de cea a bărbaților: aceștia au început să se împăuneze, luând responsabilitatea pentru stilul de viață acum producător. Prin forța mai mare de care dispun, bărbații puteau să are pământul, să mâne animalele de colo până colo și să le apere de prădători. Aceasta este etapa gintei patriarhale, care a adus la mari dezvoltări ale forțelor de producție, ducând inevitabil la o producție atât de eficientă, încât a dus la descompunerea organizării familiale a societății (pentru organizarea tribului nu mai contau legăturile de rudenie), la apariția proprietății private și la formarea societății de clasă. De-a lungul întregii orânduiri, lupta cu natura lua o formă atât de brutală, atât de primitivă (n-ai zice?) încât omul nu putea decât să împartă egalitar totul. De îndată ce uneltele s-au îmbunătățit și au permis ca același efort să producă mai multe bunuri decât era nevoie pentru consum, modul de organizare a familiilor s-a schimbat; s-a deschis calea nemijlocită ca liderii de trib să exploateze, însușindu-și uneltele muncii și începând să delimiteze anumite porțiuni de teren care erau doar ale lor. Relațiile egalitare nu permiteau folosirea eficientă a noilor unelte. Populația crescută și producția în surplus au fost esențiale pentru apariția proprietății private.

Inteligentul creier uman a decis: de ce să muncesc eu sau familia mea, când pot munci alții pentru mine? În trib sau din afara tribului, exploatarea altora devine norma. Am văzut deja cum în Dacia plusprodusul era însușit prin intermediul rentei funciare. În paralel, la vest și la sud de teritoriul geto-dacic avea loc exploatarea muncii sclavilor. Aceste două moduri de producție reprezintă doar două forme ale aceluiași proces: exploatarea omului de către om prin însușirea plusprodusului, una mai brutală decât cealaltă.

În ceea ce privește caracteristicile societății feudale și sclavagiste, nu putem să nu vedem asemănări la nivelul bazei (existența statului, a unei minorități care domină asupra unei majorități, dependența economică a clasei exploatate de exploatatori), dar și la nivelul suprastructurii (politica, ideologia de drept, religia, filozofia). Fără o bază economică puternică, fără forța de muncă a oamenilor exploatați, nu ar fi existat nicio piramidă, niciun Colosseum, nicio Sarmizegetusa. Toate aceste rămășite ale societăților antice sunt dovada măreției lor, în ciuda exploatării. Cu alte cuvinte, corpul uman (individul) și umanitatea (toți indivizii) nu ar fi putut progresa de la scrijelirea stângace a unor desene rupestre fără exploatarea muncii, fără societatea de clasă. Totalitatea șiretlicurilor întreprinse de exploatatori pentru propriul lor interes, pentru aproprierea de încă și mai multe bogății de la cei care muncesc pentru ele, a grăbit numai crearea condițiilor pentru o societate fără clase, în care exploatarea omului de către om este de neimaginat. Ni se spune că o trăim chiar acum, că ideologia comunistă tinde să atingă ceva ce deja a fost realizat, și că toate funcțiile capitalismului sunt maximul de dezvoltare pe care umanitatea îl poate atinge având în vederea firea ei inerent animalică și individualistă.

Cultura antică

Burghezia vede marginea prăpastiei care o așteaptă. Mai mult sau mai puțin, ea înțelege că exploatarea omului de către om nu s-a încheiat, și are pârghii peste pârghii de siguranță care să asigure continuarea acesteia în aceeași manieră ca până acum. Dacă burghezia exploatează economic, politic ea are ideologia de partea ei (de stat, filozofia, religia, spiritualitatea, care este doar filozofia hegeliană îmbrăcată în ateism).

Proletariatul vede și el toate bogățiile pe care munca sa le produce. Mai mult sau mai puțin, ei înțeleg că sunt exploatați, sau cel puțin o resimt înăuntrul lor — despre asta mai târziu. Dacă proletariatul e exploatat economic, politic el are știința de partea lui. Munca întotdeauna s-a bizuit pe știință, pe fapte concrete, cuantificabile, care dau rezultate în producție. Munca salariată are și ea propria ei știință — materialismul istoric, sau marxismul. Cu ajutorul acesteia putem răspunde la imputarea de către ideologii burghezi că firea umană ar fi individualistă.

În fiecare societate de clasă a trecutului vedem cum omul s-a comportat constrâns de condițiile sale sociale. Un sclav nu putea pur și simplu să dea ordine altor sclavi și să nu muncească deloc, precum un iobag nu putea să își pună copiii la muncă și el doar să privească. Dacă omul este atât de individualist, atunci de ce în spitale, fabrici, clinici, cafenele, școli etc. el nu își trădează și nu își minte colegii? Cei care fac astfel de lucruri sunt priviți cu dispreț de colectiv, colegii lui de muncă îl urăsc. Este evident că individualismul ca trăsătură de caracter nu ar fi putut apărea de la sine — el nu s-a manifestat în comuna primitivă, când resursele erau finite.

Omul, definit de muncă socială, produce alături de alți oameni, față de care se află într-o relație concretă. Deci, doar în condițiile relațiilor burgheze poate cineva să devină individualist. Societatea burgheză și relația care o definește, adică capitalul, naște individualismul din nou și din nou, în sinea fiecăruia dintre noi. Proletarul, în schimb, lipsit de orice proprietate privată (lipsit, deci, de abilitatea de a exploata pe alții economic), este legat cu un altul doar de muncă. Bunăstarea lui depinde de bunăstarea colectivului. Între membrii clasei muncitoare are loc cooperare în producție, însă condițiile în care ei cooperează sunt reprezentate de exploatarea muncii lor salariate. Pe de-o parte, proletarii muncesc cot la cot pentru bunurile societății — ei sunt colectiviști. Pe de altă parte, ei muncesc pentru a trăi. Orice proletar înțelege al doilea aspect, dar dacă ar fi să îl înțeleagă pe primul cu adevărat, lumea ar fi a sa. În aceste condiții, nu rămâne decât să înțelegem mai bine cum relațiile din societatea burgheză nasc inevitabil aceste instincte individualiste. Atât relațiile de producție, cât și aceste instincte ne țin în urmă, nu ne permit să devenim stăpânii adevărați ai naturii, care pot conștient să își imprime urma colectivă asupra acesteia.

2. Instincte în lumea burgheză

2.1. Creșterea socializării producției ca urmare a dezvoltării forțelor de producție

Încă de la prima piatră cioplită care a ieșit din mâinile omului primitiv, procesul muncii a avut un caracter social. Scopul cioplirii era de a obține o piatră ce poate ucide anumite animale ca mai apoi ele să fie consumate colectiv de întreaga societate (adică de familia din care omul respectiv făcea parte). Sfera de impact a muncii la nivelul societății primitive era una limitată — o piatră nu schimba cu mult calitatea de viață a ginții, ci doar marginal. Cu toate acestea, forțele de producție au continuat să se dezvolte, ducând la producția de sulițe cu pietre în vârf, undițe din piatră, arcuri din os, topoare din metal, plug de fier etc. etc. Totuși, toate aceste produse ale muncii nu descriu condițiile în care ele au fost produse. Putea oare același om care a inventat plugul de fier să fi inventat și toporul de fier? Ba bine că nu.

Drept urmare, dezvoltarea forțelor de producție duce neapărat și la un alt proces — diviziunea socială a muncii. În comuna primitivă au loc două astfel de diviziuni: mai întâi creșterea animalelor se rupe de agricultură, iar mai apoi se specializează și meșteșugăritul. Concluzia: un singur om nu poate munci în toate sferele de producție. Vedem asta cel mai bine în ziua de azi — forțele de producție sunt atât de dezvoltate, (e.g., prin automatizare, digitalizare) încât industriile au mai multe ramuri și subramuri, cu o sferă de aplicabilitate atât de largă încât un singur om nu ar putea gestiona întreaga industrie. Aceasta depinde de munca colectivă a mai multor indivizi, care lucrează în colaborare. Vedem asta în toate sectoarele actuale, indiferent dacă e vorba de sistemul medical, de educație, de industria grea etc.: capitalismul a generalizat colaborarea dintre proletari, pe de-o parte simplificându-le munca, dar pe de alta, făcând-o încă și mai anevoioasă, mai monotonă. Cum credeți că se simt casierii de la McDonald’s care s-au eliberat de datoria de a lua comenzi, dar acum trebuie să împacheteze mai multe sendvișuri într-un minut? Dar un muncitor calificat dintr-o fabrică, concediat fiindcă tocmai a fost achiziționată o mașinărie care face o treaba mai bună decât el?

Vedem cum socializarea producției este strâns legată de diviziunea socială a muncii. Ruperea triburilor de ciobani de cele de agricultori a permis ca ele să dezvolte forțele de producție, să obțină roade mai multe, iar mai apoi să intre în schimb unele cu altele. Schimbul nedezvoltat din cadrul orânduirilor precapitaliste era subordonat gospodăriei naturale (producției pentru consum propriu) a societăților respective. Cu alte cuvinte, forțele de producție nu erau suficient de dezvoltate încât să producă o gamă largă de produse care să îndemne diversele grupuri de oameni să facă schimb între ele. Oamenii produceau întocmai cât aveau nevoie, iar schimbul avea doar un caracter ocazional. La granița dintre feudalism și capitalism vedem cum asta se schimbă: monarhia se dezice de marile rezerve regale de produse și le dă la schimb pentru bani; negustorii se văd cu multe bogății pe mâinile lor, pe care le folosesc pentru a îndatora artizanii și a-i aduce în întreprinderile lor de manufactură. Producția individuală a artizanilor este înlocuită iremediabil de marea industrie burgheză, care împarte sarcinile după abilitățile fiecărui angajat, întețind și mai tare diviziunea socială a muncii. Așadar, gospodăria naturală s-a „vândut” comerțului, dând naștere la piața mondială. Explozia comerțului a însemnat explozia socializării muncii, dar a însemnat și explozia diviziunii sociale a muncii. Acestea trei, se pare, sunt strâns legate.

Singurul mijloc al burghezului de a obține într-o formă utilă (bani) valorile pe care și le-a însușit de la proletar este comercializarea mărfii produse de acesta. Schimbul mai puțin evident care are loc între munca salariată și capital cere automat ca produsul muncii să fie dat și el la schimb, lărgind sfera comerțului, dar și socializarea muncii. Toate aceste funcții sunt îndeplinite de burghezie cu un singur scop — sporirea capitalului. Capitalul formează și susține piața mondială, comerțul internațional, conectând întreaga lume. De ce altfel crezi că te poți bucura de un vin franțuzesc cumpărat dintr-un lanț nemțesc de magazine, pe care îl deschizi cu un tirbușon făcut în China?

Toate aceste produse reprezintă valori noi create de munca salariată, iar prin achiziționarea lor, tu întorci capitalistului cheltuielile de producție și o anumită cantitate de plusvaloare, luând pentru propriul tău consum produsele. Să presupunem că burghezul de la care ai cumpărat nu vrea ca producția să stagneze, iar cu suma de bani primită de la tine el va dezvolta mijloacelor de producție. Am văzut deja că diviziunea socială a muncii nu schimbă cu nimic traiul clasei muncitoare; ba din contră, îl îngreunează. Apare întrebarea: vor fi oare dezvoltările mijloacelor de producție benefice clasei muncitoare?

2.2. Dezvoltarea mijloacelor de producție ia forma concurenței pentru supraprofit

Capitalistul cumpără forța de muncă a proletarului în schimbul salariului. Proletarul își vinde forța de muncă în schimbul unei sume de bani suficiente ca el să rămână apt de acea muncă în continuare. Aceasta este, pe scurt, relația dintre munca salariată și capital. În aceste condiții are loc producția capitalistă de mărfuri — muncitorul muncește, creează noi valori, materializate în produsul muncii, din care burghezul primește profit odată ce îl vinde. Fiecare capitalist urmează întocmai același model, astfel că ei intră în concurență unul față de celălalt.

Burghezul crede că soluția pentru a întrece concurența este obținerea supraprofitului, ba chiar ne învață că acest mod de a gestiona societatea este benefic nouă. Să vedem. Pentru ca un capitalist să obțină supraprofit, este necesar ca el să producă mai ieftin, să scadă cheltuielile de producție. Cum? Prin dezvoltarea mijloacelor de producție. Această sarcină este îndeplinită de ingineri, mecanici, programatori etc., al căror scop este de a scădea timpul în care se produce: dacă pentru concurenți durează 30 de minute să obțină un tricou, noile tehnologii ale capitalistului fac un tricou în 15 minute. Cantitatea de tricouri produsă într-o zi de muncă crește, iar cheltuielile lor de producție sunt mai scăzute față de cele ale concurenței. Totuși, prețul de vânzare este în genere același (sau mai mic) cu cel al concurenților; ei încă alocă mai mulți bani pentru întreținerea producției, pe când capitalistul care și-a dezvoltat producția își umple buzunarele cu supraprofitul. Banii care înainte mergeau în producție devin supraprofit datorită dezvoltării mijloacelor de producție. Odată ce concurenții dezvoltă și ei mijloacele de producție, supraprofitul scade treptat până când rata de profit ajunge din nou la norma medie de dinainte.

În acest proces de perfecționare a mijloacelor de producție, capitalistul nu acționează conștient, el este constrâns complet de circumstanțele pieței, precum un animal este constrâns de codul său genetic: pe de-o parte, el este silit să își ascundă descoperirile față de restul societății, deși ele sunt de importanță științifică semnificativă, doar pentru a păstra supraprofitul. Pe de altă parte, dezvoltând mijloacele de producție, capitalistul sporește diviziunea socială a muncii, întețind și mai tare exploatarea muncii salariate. Cireașa de pe tort este faptul că acest șiretlic burghez se repetă din nou și din nou, la nesfârșit, fără nicio soluționare: mai devreme sau mai târziu, concurența găsește și ea o metodă pentru a dezvolta producția, ba chiar întrece capitalistul care se bucura până atunci de supraprofit. Capitaliștii au scăzut cheltuielile de producție, au obținut supraprofit o perioadă, și s-au întors de unde au plecat: toți cu același nivel al dezvoltării mijloacelor de producție. Vrând, nevrând, capitaliștii o iau de la început cu același joc murdar de dezvoltare a mijloacelor de producție pe ascuns, a căror manevrare necesită muncitori din ce în ce mai puțin experimentați, cu salarii din ce în ce mai mici, totul în numele supraprofitului.

Acum că am văzut că burghezia nu poate dezvolta producția fără a pauperiza și seca spiritual (moral) clasa muncitoare, respectiv priva societatea de importante dezvoltări științifice, se impune să studiem și efectele capitalului asupra forței de muncă. A ajuns oare munca la dezvoltarea ei maximă?

2.3. Înstrăinarea muncitorului: de sine, de muncă, de alți oameni, de natură

Munca este procesul conștient prin care omul creează bunuri ce satisfac nevoi. Această activitate stă la baza esenței umane, este procesul care delimitează cel mai bine umanitatea de restul regnului animal, iar totuși, salariatul constată munca ca fiind străină lui. Ei bine, mic-burghezul interior ar putea să ne reproșeze „Cum așa, muncitorul e străin de muncă? Nu e el oare cel care muncește?” Fie, muncitorul muncește, dar în realitate, el efectuează un schimb cu capitalistul! Muncitorul pune la bătaie esența sa omenească — forța de muncă — iar capitalistul, salariul. Deci, ca să fim siguri că am înțeles: forța de muncă este vândută, ea aparține capitalistului. Fie! Forța de muncă e a capitalistului, iar ea face ce știe mai bine: folosește mijloacele de producție pentru a crea valori noi. Deci dacă tragem linie și adunăm, procesul muncii va arăta astfel:

forța de muncă, străină de proletar;
mijloacele de muncă, străine de proletar;
obiectele muncii, străine de proletar.

Vrând, nevrând așa stau lucrurile în întreaga societate burgheză. Înstrăinarea de muncă naște în conștiința muncitorului sumbre reprezentări despre sine, despre oamenii din jurul său, ba chiar și despre lucrurile pe care el le utilizează de zi cu zi pentru a se întreține. Din cauza acestor relații de producție animalice, realitatea apare pe dos în conștiința muncitorilor. Ei ajung să asocieze munca cu degradarea de sine, iar non-munca (vacanța, odihna, sexul, festinul, divertismentul, drogurile) cu îmbogățirea sinelui.

Obiectul muncii, a cărui sursă este natura non-umană, aparține capitalistului. Astfel rezultă că pe măsură ce forțele de producție se dezvoltă și pot supune mai mult natura, aceasta devine încă și mai străină muncitorului — prelucrarea naturii duce doar la produse străine lui, iar încă dinainte ca procesul muncii să înceapă obiectul muncii nu îi aparține. Natura devine străină omului.

Munca salariată prelucrează în general natura non-umană, obținând produsul muncii, care este o marfă. Această marfă a fost produsă prin exploatarea muncii salariate și aparține unui alt om, capitalistului. Muncitorul percepe produsul muncii sale ca pe o forță străină, dar în spatele acesteia se ascunde anume cel ce și-a însușit roadele muncii sale. Muncitorul individual nu poate să se opună capitalistului, așa că intră în concurență cu ceilalți implicați în producție și se opune lor pentru propriul său beneficiu temporar, muncind ore suplimentare, mințind, lingușind. Drept consecință a exploatării omului de către om, omul devine străin pentru om, căci se opune atât capitalistului, cât și colegilor de muncă.

Așadar, relațiile de producție capitaliste sunt de așa natură încât activitatea vitală a omului, munca, nu duce la bunăstarea lui, ba chiar îl depărtează încă și mai tare de sine. Munca salariată produce valori noi pentru societate, din care doar o parte îi revin proletarului (salariul) pentru a se reînnoi, pentru a se ambala pe sine din nou sub forma unei mărfi gata de vânzare. Aceasta este relația dintre proletar și procesul muncii — omul muncește pentru a spori capitalul, obținând astfel mijloacele de trai cu care să muncească în continuare. Activitatea vitală a omului nu duce direct la întreținerea vieții lui, ci mijlocit, prin bani.

Înstrăinarea proletariatului este doar una dintre consecințele relației sociale pe care capitalul o reprezintă. Vedem cum activitatea umană este închisă în chingi de relațiile de producție curente, cum capitalul înstrăinează oamenii muncii de activitatea cea mai umană cu putință, împingându-i spre cel mai animalic instinct: plăcerea, ca apogeul simțurilor. De altfel, nu e de mirare că societatea burgheză ridică în slăvi dictatura simțurilor, proclamându-le pe ele ca fiind cele ce definesc superioritatea umană. Precum un animal se confundă complet cu activitatea sa vitală, la fel și proletarul își produce viața doar atunci când muncește pentru a spori capitalul. El nu poate munci conștient, pentru interesele întregii clase proletare — el trebuie să urmeze direcția pe care i-o dictează capitalul.

3. Concluzie

Ca urmare a exploatării muncii salariate, a secării proletarului de esența lui vie, burghezul își sporește capitalul. Toate reușitele burgheziei sunt, de fapt, reușitele clasei muncitoare care lucrează aservită acesteia. În orânduirea capitalistă, pentru prima oară în istoria omenirii, există condiții pentru clasa exploatată ca ea să fie cea care conduce producția și gestionează noile valori produse de munca ei. Am văzut potențialul muncii și totuși cum aceasta este limitată de relațiile de producție burgheze. Proprietatea privată nu permite socializarea completă a producției, întreprinderile individuale nu lasă ca toți muncitorii să colaboreze liber, ei se opun unul altuia deoarece burghezii care îi conduc se opun și ei unul altuia. Fiecare burghez dezvoltă individual mijloacele de producție, umanitatea nu se bucură în întregime de avansurile industriei, iar bogățiile obținute în urma muncii sunt ascunse bine sub perna capitaliștilor.

O parte minoritară a umanității exploatează majoritatea, creând forțe de muncă demotivate, care sunt oameni doar prin faptul că muncesc, și nu prin faptul că duc un trai cu adevărat conștient în societate. Capitalul nu poate să depășească acest tango de exploatare a clasei muncitoare — este un element reacționar pentru societate. Forța de muncă în schimb, singura care produce noi valori, poate lua capitalul în propriile mâini și să îl prefacă după propriile interese. Proletariatul poate centraliza toate mijloacele de producție și să își gestioneze propria exploatare, dezvoltând producția din ce în ce mai tare, crescând puterea omului de a supune natura voinței sale colective. Numai prin această organizare se poate pune un capăt exploatării, numai astfel va izbuti munca întregii umanități să atingă un caracter cu adevărat colectivist; întreaga planetă va depinde de fiecare locuitor, iar voința fiecăruia va fi înfăptuită prin muncă. De abia prin abolirea exploatării omului de către om va putea umanitatea să își manifesteze colectiv interesele, ca ansamblu de muncitori conștienți.

Bibliografie

Partea 1

Biology Online Dictionary. Homo sapiens sapiens — Definition and Examples.
Britannica. Homo sapiens sapiens — Characteristics & Facts.
Difference between Homo sapiens and Homo sapiens sapiens.
F. Engels. Rolul muncii în procesul de transformare a maimuței în om. 1876.
The Australian Museum. How do we know what they ate?
J. Nicholas, A.M. Johannessen, T. Nunen. Tactile Working Memory Scale a Professional Manual by Tactile Working Memory Scale.
PMC. A dual larynx motor networks hypothesis.
K.V. Ostroviteanov. Manual de economie politică. URSS. 1954.
K. Marx. Manuscrise economico-filozofice din 1844.

Partea 2

K. Marx. Diviziunea muncii în societatea burgheză.
K. Marx. Muncă salariată și capital. 1847.
K. Marx. Muncă înstrăinată.