19.08.2026 | timp de lectură: ≈ 19 min. | vizualizări:

Lucrețiu Pătrășcanu — umbra revoluției burghezo-democratice

Categorie: Politică
Copertă

Cuprins

Istoria nu este mereu plăcută, dar nu o putem evita sau nega. Istoria comunismului românesc este, pentru orice comunist modern, o avertizare și o lecție de învățat. Bine, nu totul a fost rău, dar nici excepțional.

În următoarele luni vom vorbi mai mult despre istoria Republicii Populare Române și despre caracterul său mic-burghez. Teza noastră principală este că Gheorghiu-Dej a fost mereu un element mic-burghez și că dictatura proletariatului nu a existat niciodată în România. Dej nu a fost un comunist adevărat, care s-ar fi luptat mereu împotriva reacțiunii și oportunismului, ci din contră.

În acest articol vă vom demonstra că, departe de a fi o forță progresistă, Dej a fost cel care a permis acțiunile de sabotaj ale burgheziei și ale reprezentanților săi, precum Pătrășcanu.

Înainte de a citi articolul de față, vă recomandăm lucrarea noastră teoretică „Contrarevoluțiile în Europa de Est”.

Ea prezintă esența democrației populare și demontează mitul „comuniștilor de stânga” (adică al bordigiștilor), care consideră că frontul popular și democrațiile populare erau erezii revizioniste staliniste. Trebuie neapărat să demontăm această teorie falimentară! Lectură plăcută.

1. România pe 23 august 1944

Pentru a înțelege de ce în Europa de Est, după război, s-au dezvoltat democrații populare, nu direct republici sovietice, precum a fost cazul Rusiei în 1917, trebuie să analizăm condițiile materiale și raportul forțelor de clasă.

În primul rând, țări precum România erau încă la un grad înapoiat de dezvoltare al capitalismului în 1939, din cauza regimurilor reacționare din perioada interbelică. În România, marii moșieri aveau încă o importanță foarte mare în cadrul economiei. Din acest motiv, concurența externă asupra României era uriașă — țările capitaliste dezvoltate, precum SUA, Franța și Anglia, puteau produce mai eficient și profitabil, pe când România a devenit treptat doar o sursă de materie primă ieftină pentru nemți.

În al doilea rând, războiul imperialist a intensificat toate contradicțiile regimurilor reacționare. Fascismul este o formă foarte degenerată a capitalismului, în care contradicțiile se ascut extrem de grav. După război, se cerea un regim mai capabil, care să scoată România din sărăcia și mizeria perioadei interbelice și a războiului. Înfrângerea fascismului — proces condus, în principal, de URSS — a reprezentat începutul depășirii acestor contradicții.

În al treilea rând, activitatea eroică antifascistă a maselor populare a dus și la angrenarea lor politică. Dacă în timpul dictaturii fasciste a lui Carol și Antonescu masele aveau posibilități foarte restrânse de implicare politică, acum activitatea lor devenise decisivă. Partidele și organizațiile progresiste, antifasciste, în special partidul comunist, aveau sarcina de a angrena masele în opera de reconstrucție și dezvoltare a țării. Totuși, din păcate, în România partidul comunist nu era foarte puternic, ceea ce nu i-a permis să devină hegemon direct după război, precum în Albania.

În al patrulea rând, în România, chiar dacă colaboratorii lui Antonescu erau în mare parte discreditați, alți reprezentanți burghezi și regele încă nu erau. Până pe 5 martie 1945, „comuniștii” Pătrășcanu și Dej erau singurii care făceau parte din guvernele Sănătescu și Rădescu. Restul posturilor erau ocupate de reprezentanți burghezi.

În al cincilea rând, distrugerile economice de după război însemnau că majoritatea sectoarelor economice nu produceau la sfârșitul lui 1944 nici 50% din ce produceau în 1938 [1, 2, 3]. Acest fapt crea niște sarcini economice destul de complexe pentru forțele progresiste, despre care vom vorbi mai târziu.

În ce stare se afla PCR la 23 august 1944?

În primul rând, în perioada interbelică partidul era caracterizat de o acută deviațiune de dreapta, astfel încât Cominternul a fost nevoit să creeze o secție română pentru a putea sprijini PCR în luptele sale fracționiste și în depășirea abaterilor de la problema națională. Când vine vorba de problema națională, Pătrășcanu avea tendințe naționaliste încă din perioada interbelică [4].

Boris Ștefanov, care a condus PCR în perioada 1936–1940, era un deviaționist de dreapta, acuzat de lipsa de interes pentru metodele ilegaliste de muncă. Acest fapt a dus la slăbirea partidului odată cu creșterea represiunilor fasciste. Ștefan Foriș, un secretar general excesiv de paranoic, a dezorganizat și rupt orice legături cu masele în perioada 1940–1944 [5]. În timpul războiului, în general, membrii PCdR din țară nu aveau legături stabile cu conducerea sovietică.

2. Guvernele burgheze Rădescu și Sănătescu

Care a fost rolul lui Pătrășcanu în scoaterea României din război și în formarea primelor guverne democratice (burgheze)?

Conform vorbelor lui Dinu Brătianu: „Dacă toți comuniștii ar fi fost ca Pătrășcanu, s-ar fi putut colabora cu ei” [6]. Vedem, deci, că acuzațiile aduse împotriva lui Pătrășcanu erau, în general, juste. Pătrășcanu era în mare parte absent de la munca de partid în perioada 1941–1944, iar din închisorile fasciste cum intra, așa și ieșea [7].

Totuși, din cauza propriei slăbiciuni, PCR a fost nevoit să colaboreze cu partidele burgheze. Aici a intervenit Pătrășcanu.

Așa cum arată statisticile vremii, guvernele burgheze conduse de Rădescu și Sănătescu până la 5 martie 1945 doar au încetinit procesul de reconstrucție economică și politică.

Burghezii știau că reușitele reconstrucției economice ar fi creat o părere publică favorabilă PCR-ului și ar fi adus mai mulți muncitori de partea sa.

Capitaliștii, prin diverși agitatori, teroriști, spioni și foste elemente legionare căutau să restrângă dezvoltarea democrației populare și să slăbească orice reforme progresiste, care ar fi ajutat clasa muncitoare.

Guvernele burgheze, cu ajutorul lui Pătrășcanu, care era pe atunci ministrul justiției, au încetinit reforma judiciară, au refuzat să epureze elementele legionare și au slăbit campania de pedepse împotriva criminalilor de război [8].

În această perioadă tensionată, partidele „istorice” burgheze, alături de rege și de elementele oportuniste din PCR, conduse de Pătrășcanu, colaborau cu imperialiștii anglo-americani pentru a restaura complet o dictatură burgheză, în frunte cu regele Mihai. Scopul lor era declanșarea unui război civil, iar mijloacele erau adeseori foarte violente, reprezentate de diverse acte de terorism:

Campanie teroristă de tip fascist. Scânteia, 4 august 1946

Față de 23 august 1944, la data de 5 martie 1945, când a venit la putere guvernul Groza, dezvoltările economice erau neglijabile.

Totuși, în această perioadă, datorită victoriei iminente a URSS-ului asupra fascismului, alături de acțiunile PCR-ului de demascare a partidelor burgheze și datorită creșterii bazei de masă a partidului de la câteva sute sau mii de membri, la zeci de mii, o coaliție a partidelor democratice (BPD) a putut fi formată din elemente proletare, mic-burgheze democrate și unele pături oportuniste ale burgheziei (Tătărescu și Alexandrescu), care încă mizau pe o intervenție anglo-americană împotriva regimului de democrație populară.

Dar greutățile abia aveau să înceapă pentru România democrată.

3. De ce Groza?

„Noi nu am înțeles suficient de profund cuvintele tovarășului Stalin”, a continuat Dej, „care ne-a atras atenția asupra maselor țărănești și ne-a sfătuit să trimitem pe cei mai buni oameni pentru munca în cadrul «Frontului Plugarilor». Cu câteva zile înainte de alegeri, țăranii au început să-i asalteze pe propagandiștii comuniști cu întrebări despre colhozuri, au început să se pronunțe împotriva acestora și au demonstrat că au fost prelucrați serios în această chestiune” (Convorbire cu Andrei Vîșinski, 23 ianuarie 1947. Gh. Gheorghiu-Dej la Stalin (1944–1952). Academia Română, Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului, București).

„Acesta a spus că, potrivit celor comunicate de Ana [Pauker], Groza a început să manifeste din nou «slăbiciune» față de național-țărăniștii lui Maniu și că în ultimul timp, în condițiile unor dificultăți serioase cu caracter economic, Groza a început să creeze unele greutăți. După cum se vede, a continuat Dej, rezultatul [acestei atitudini] a fost apariția legii potrivit căreia au fost amnistiați toți cei care au săvârșit diferite delicte în timpul campaniei electorale și în ziua alegerilor. Potrivit spuselor lui Maurer, au fost amnistiați chiar și cei care au săvârșit delicte clare, grave, precum atacarea secțiilor de votare etc.” (Raport al generalului I.Z. Susaikov către A.I. Vîșinski cu privire la discuția pe care cel dintâi a avut-o cu Gh. Gheorghiu-Dej, în problema situației social-politice din România, 30 ianuarie 1947. Gh. Gheorghiu-Dej la Stalin (1944–1952). Academia Română, Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului, București).

Groza era, cu siguranță, un burghez. În perioada interbelică el a avut multe conflicte cu PCR și a dus mereu o politică de sprijinire a burgheziei agricole. Din citatele de mai sus vedem o confirmare a acestui lucru [9].

Faptul că el a devenit prim-ministru arată că PCR nu putea înainta, încă, pe cineva mai bun. România era o țară încă foarte agrară, iar țăranii erau mai atrași de partidul lui Groza. Reforma agrară din 1945, care, oricât de progresistă a fost, totuși era una burghezo-democratică, nu putea curma acest lucru.

Asta în agricultură, unde BPD chiar a reușit să ducă până la capăt reforma agrară începută în 1921, dar și în industrie și finanțe se petreceau unele schimbări.

Așa cum știm cu toții, industria și finanțele sunt strâns legate (capitalul industrial și cel bancar), iar în această relație, băncile tind să primeze.

Banca Națională a României a fost etatizată abia în 1946, iar restul băncilor, abia în 1948. Asta înseamnă că o bună perioadă de timp burghezia gestiona direct capitalul.

Producția era gestionată prin intermediul sindicatelor (în care se simțea și prezența PSD, nu doar a PCR) și CGM (Confederația Generală a Muncii), iar, începând cu anul 1947, prin „Oficiile industriale”. Vedem cum pe parcursul perioadei 1944–1948 industria a fost scoasă din sfera privată și a ajuns tot mai subordonată statului. În 1948 deja era naționalizată o parte covârșitoare din mijloacele de producție industriale [10].

Totuși, control de stat nu înseamnă dictatura proletariatului sau socialism, căci situația era mult mai rea, în esență, decât la prima vedere.

Pe lângă faptul că în guvern mai existau elemente burgheze și mic-burgheze reacționare, seceta din 1945–1946 a dat o lovitură puternică economiei românești. Deoarece burghezia a împiedicat orice reconstrucție semnificativă după război, îndeobște seceta a lovit foarte tare România.

Totuși, datorită susținerii sovietice și a grâului trimis de urgență din alte republici, România a reușit să facă față foametei.

Pe lângă asta, din cauza speculei, o bună parte din capitalul destinat investițiilor industriale era direct băgat în active neproductive. Pe lângă asta, inflația a fost folosită de burghezie, atunci când controla băncile, pentru a scădea puterea reală de cumpărare.

Emițând credite bancare și crescând masa monetară (printare de bani), capitaliștii și oportuniștii care gestionau capitalul bancar din România au creat o hiperinflație sălbatică și au scăzut semnificativ standardul de trai al populației.

Pentru a lupta cu inflația, PCR a înaintat reforma monetară din 1947, care presupunea schimbarea a 20.000 de lei vechi în 1 leu nou [11]. Alături cu măsurile de etatizare din 1946 și cu înființarea controlului (parțial) de stat asupra industriei, această reformă chiar a redus problema inflației și a slăbit povara purtată de păturile de jos și mijlocii ale societății. Reforma, de asemenea, a fost și un instrument de luptă împotriva marii burghezii private, rupând o bună parte a capitalului din mâinile ei și transferându-l în mâinile statului.

Din păcate, reforma monetară nu a putut fi aplicată până la capăt și a avut mai multe lipsuri, precum:

  1. Producția industrială la sfârșitul lui 1948 nu era decât 85% din nivelul lui 1938, iar venitul național — 66% [2]. Pentru a preveni o creștere excesivă a masei bănești în raport cu valoarea reală a economiei, producția trebuia crescută mai tare.

  2. Capitalul nu era încă complet în mâinile statului, deci existau suficiente oportunități pentru burghezi să folosească banii în scopuri speculative. Pe lângă asta, vigilența redusă și prezența unui număr mare de cadre mic-burgheze în PCR a înrăutățit situația.

4. Proclamarea RPR

Trei reforme au stat la baza constituirii RPR, adică la trecerea de la revoluția burghezo-democratică la procesul de consolidare a democrației populare într-o dictatură proletară adevărată (lucru care nu s-a întâmplat în România și despre care vom vorbi în următorul articol):

  1. naționalizarea principalelor întreprinderi bancare și industriale;

  2. lichidarea monarhiei;

  3. contopirea PCR cu PSD și trecerea la conducerea unui singur partid.

Despre prima reformă am vorbit suficient, așa că vom trece la celelalte.

Monarhia din România avea cea mai puternică influență din toată Europa de Est. Desigur, și în alte țări monarhia a fost abolită abia în 1947, dar puterile sale erau cu mult mai restrânse decât în România. În România, greva regală din 1945–1946 chiar a avut o influență reală și foarte negativă.

În plus, așa cum a zis și marxistul E.H. Hodja, atitudinea comuniștilor față de rege era extraordinar de slabă și șovăielnică:

„«O victorie strălucită asupra unui rege falimentar», mi-am spus în sine când Dej a pronunțat cu mândrie aceste cuvinte. Dar încă nu terminase cu istoria regelui și a reacțiunii.

«Am ajuns la o înțelegere cu el privitoare la ziua plecării sale din România», a continuat Dej, «și i-am permis să ia ce a vrut din proprietatea sa personală și câțiva oameni care îl slujeau, inclusiv două sau trei dintre amantele sale. Înainte de a pleca, a cerut să meargă la Palatul Sinaia pentru a-și lua niște bunuri personale. I-am permis acest lucru. Acolo adunase un număr de ceasuri de aur de pe care a scos carcasele de aur și rubinele. L-am trimis cu trenul peste graniță, însoțit de gărzile noastre. El și suita lui nu au vorbit cât timp s-au aflat pe teritoriul românesc, dar când trenul a trecut pe teritoriu străin, în prezența gărzilor noastre, a început să ne înjure pe noi, regimul nostru, gărzile etc. Dar acolo», a spus Dej, «nu-i mai puteam face nimic».

«Ar fi trebuit să-i faceți ceva cât timp era înăuntru», i-am spus eu, «dar ați lăsat pasărea să vă scape din mâini».

«Dar nu am lăsat nimic nefăcut împotriva lui și a reacțiunii», a spus Dej lăudăros, «l-am forțat să abdice și să plece înfrânt și dezonorat (!). Am redefinit din temelii socotelile și cu reacțiunea; reacțiunea era arogantă, dar noi ne-am purtat arogant cu ea. Chiar și când erau încă puternici, i-am provocat. Eu însumi, cu o singură gardă», se lăuda Dej, «intram în toate cafenelele unde se adunau ei și mă așezam cu pistolul la curea pentru a le da de știre: ‘Noi, comuniștii, suntem stăpânii țării, nu voi’».

În timp ce îl ascultam pe Dej, făceam o comparație între noi și ei. Oh, cât de departe eram unii față de alții! Acolo lupta de clasă nici nu începuse încă.

Povestea Regelui Mihai, pe care Dej ne-a depănat-o pe îndelete, arăta situația cu claritate. Însă aveam să vedem acest lucru și mai bine, și mai concret, noi înșine, când am mers pe câteva străzi din București” (E.H. Hodja. Titoiții).

Chiar dacă abolirea monarhiei a fost o reformă burghezo-democratică progresistă, republica populară nou declarată era dominată de grupul mic-burghez al lui Dej. Totuși, atât timp cât exista grupul proletar al Anei Pauker, unele măsuri proletare erau înaintate, iar interesele mic-burgheze — reprimate.

Nu în ultimul rând, lichidarea PNL și PNȚ în 1947 a fost o reformă progresistă, lichidând politic marea burghezie. Contopirea PCR cu PSD și formarea PMR a dus, până la urmă, la diluarea influenței comuniștilor și la creșterea oportunismului.

Nu se pune întrebarea, PCR trebuia să devină un partid de masă, dar pentru a avea un caracter proletar, era nevoie de o luptă mult mai agresivă cu oportunismul. Dar, firește, mic-burghezul Dej nu voia asta.

Chiar dacă în 1948 partidul comunist era, de facto, la putere și avea hegemonie, el era, în esență, mic-burghez.

5. Dej și Pătrășcanu

Grupul mic-burghez din jurul lui Gheorghiu-Dej a folosit la nesfârșit scuza influenței lui Pătrășcanu asupra statului pentru a justifica eșecurile revoluției burghezo-democratice. Pătrășcanu a fost acuzat încontinuu de naționalism și de subordonare față de imperialismul anglo-american. Fără îndoială, ambele acuzații erau complet adevărate, dar povestea nu se termină aici. Ambele acuzații îl descriu la fel de bine și pe Dej.

Să începem cu naționalismul.

În primul rând, în stenogramele convorbirilor sale de la Moscova, inclusiv cu Stalin, vedem cum Dej atacă pe Pauker, pentru că era de etnie evreiască, și pe Luca, care era maghiar. Stalin l-a și acuzat pe Dej că vrea să transforme PCR într-un partid „de rasă, nu de clasă”. Folosind aceleași tactici murdare precum revizioniștii Tito sau Mao, Dej construia teoria unui comunism cu „specific românesc”, adică naționalism mic-burghez.

Din raportul lui Bodnăraș din 1947, vedem cum americanii îl considerau pe Dej un „național-comunist” [12].

În al doilea rând, dacă această retorică și practică naționalistă exista chiar și în perioada lui Stalin, ea a atins cote uimitoare în perioada lui Hrușciov. Un exemplu clar este înlocuirea istoricului proletar Mihail Roller cu cel burghez naționalist Daicoviciu la cârma Academiei Române. Desigur, acest Daicoviciu ar fi trebuit să fie scos din orice funcție de putere cât mai repede, dar, din cauza influenței mic-burgheze, el ocupa anumite posturi și în perioada 1944–1953. După moartea lui Stalin a devenit istoricul de frunte al regimului „național-comunist” al lui Dej.

Mergem mai departe, la relațiile lui Dej cu anglo-americanii.

Unii cred că ele au apărut abia după moartea lui Stalin, dar raportul lui Bodnăraș și scrierile lui Hodja despre întâlnirile cu Dej din 1947 și 1950 arată clar că Dej era de multă vreme în cârdășie cu imperialismul american.

Vom reda mai întâi câteva acuzații din partea lui Bodnăraș:

„După publicarea în presă a discuției cu tovarășul Stalin, Dej a început să le demonstreze membrilor CC (Pauker, Bodnăraș) că «și tovarășul Stalin se pronunță pentru colaborarea cu statele capitaliste», dorind prin aceasta să-și justifice propriile acțiuni în privința anglo-americanilor, față de care unii membri ai CC au avut o serie de obiecții.”

„Unii membri ai CC constată că Dej, aflat într-o situație extrem de grea în legătură cu luarea economiei în propriile mâini, caută cu înfrigurare o ieșire, pentru a nu admite un eșec și discreditarea sa și a partidului și, într-o dorință oarbă de a evita acest lucru, pierde într-o anumită măsură orientarea politică, precum și vigilența față de anglo-americani. Aceștia din urmă, la rândul lor, înțelegând situația lui Dej și, în general, a economiei românești, prin atenția lor, precum și prin promisiuni referitoare la un ajutor economic larg, au reușit să-i creeze lui Dej iluzia că, cu sprijinul lor, acesta va reuși să iasă din situația grea.”

Și acum o acuzație de la Hodja:

„Petrolul de acolo era supus unui proces modern de rafinare și îmi amintesc că, în cadrul ultimei întrevederi pe care a avut-o cu mine, Dej se lăuda că cumpăraseră de la americani o rafinărie de petrol foarte mare și modernă. (Mi-a spus că o cumpăraseră cu banii jos, în dolari, dar, după cum s-a dovedit mai târziu, fusese achiziționată pe credit. Încă de pe atunci, România «socialistă» se angaja în afaceri cu imperialismul american.)” (E.H. Hodja. Hrușcioviții).

Lucrurile sunt clare. PCR, sub conducerea lui Dej, nu a reușit să angreneze masele într-o operă de reconstrucție a țării, care ar fi întărit poziția partidului în societate. În schimb, Dej se baza pe ajutorul URSS — țară pe care o disprețuia și pe care căuta să o jecmănească la maximum — și al țărilor imperialiste.

Atât în politică internă, cât și în cea externă, Dej era un mic-burghez, care principial se deosebea foarte puțin de naționalistul Pătrășcanu.

6. Concluzie

Până în 1946–1947, parcursul revoluției burghezo-democratice era definit de o gravă deviațiune de dreapta, ceea ce a forțat conducerea mic-burgheză a României să treacă la niște reforme agresive în anii 1947–1948, adică la o deviațiune de stânga.

Mic-burghezul Dej nu s-a dat înapoi niciodată de la orice mijloace de a-și menține puterea lui și a haitei sale de mic-burghezi. În loc să se bazeze pe susținerea maselor proletare, el se baza pe elementele burgheze și mic-burgheze, care împiedicau și sabotau reconstrucția României de după război și relațiile cu URSS-ul proletar.

Nici Groza, nici Pătrășcanu, nici regele și nici Daicoviciu nu erau anomalii ale revoluției burghezo-democratice din România, ci arătau întocmai influența și puterea politică pe care o avea mica burghezie, în frunte cu Dej. Dacă elementele proletare din cadrul PCR ar fi fost mai puternice și ar fi avut legături mai strânse cu masele, atunci sarcinile revoluției burghezo-democratice ar fi fost îndeplinite cu mult mai mult succes.

Dar, ca să nu terminăm pe o notă complet negativă, putem recunoaște un lucru — până și o democrație populară care a preluat un curs anormal și mic-burghez de dezvoltare a reușit să ofere maselor un standard de trai mai ridicat și a reușit să dezvolte industria mai bine decât ar fi putut un regim monarhist burghez.

Pentru a nu cădea și noi în plasa absurdă și ideologică a revizionismului, care ba afirmă că democrațiile populare erau, în genere, potrivnice comunismului, ba că colaborarea lui Dej cu americanii și „național-comunismul” erau doar o dezvoltare creativă a marxismului, atunci trebuie să studiem cu atenție și să ne însușim metoda științifică a lui Marx.

Vă invităm să lecturați materialele suplimentare prezentate de noi pe parcursul articolului și așteptăm întrebările și discuțiile voastre!

Adnotări

  1. M.A. Lupu, P. Tudor, V. Bozga, N. Marcu, I. Puia, A. Cherciu. Istoria economiei naționale a României. Editura didactică și pedagogică, 1974.

  2. Manea Mănescu. Dezvoltarea economică a României în cei 15 ani de la eliberare.

  3. Gh. Gheorghiu-Dej. Articole și cuvântări (1945–1955).

  4. Precum susținerea sa pentru un stat român imperialist, care ocupă Basarabia, la Congresul IV al PCR din 1928, Harkov.

  5. Cristina Diac. Ștefan Foriș, prototipul revoluționarului de profesie.

  6. Запись беседы 1-го секретаря Посольства СССР в Румынии Н.П. Шутова с членом политбюро ЦК КПР И. Кишиневским о «деле» Л. Патрашкану [Înregistrarea convorbirii dintre N.P. Șutov și I. Chișinevschi privind „cazul” L. Pătrășcanu], 20 februarie 1948. În: Восточная Европа в документах российских архивов, 1944–1953 гг., тom 1 (1944–1948).

  7. Mihai Giugariu. Principiul bumerangului. Documente ale Procesului Lucrețiu Pătrășcanu. București, Ed. Vremea, 1996.

  8. Chiar și în „Principiile călăuzitoare ale reformei justiției. Expunere asupra Proiectului de organizare judecătorească, trecută în fața Adunării deputaților, vineri, 28 noiembrie 1947”, Pătrășcanu vorbește despre elementele sabotoare burgheze din aparatul juridic. Scrieri, articole și cuvântări (1944–1947).

  9. Vedem și în „26 iulie 1936 — Scrisoarea lui Ioan Popescu-Puțuri, membru al Secretariatului CC al PCR către CC al PCR, în care evidențiază atitudinea anticomunistă a lui Petru Groza, președintele Frontului Plugarilor, și încercările acestuia de a încheia un acord de front popular cu național-țărăniștii, fără a-i include pe comuniști” o critică dură asupra lui Groza la paginile 381–382 din „Copilăria comunismului românesc în arhiva Cominternului”.

  10. Ervin Hutira. Despre controlul muncitoresc în România (1944–1948). Studii, revistă de istorie, anul X, nr. 3, 1957, pp. 41–60.

  11. W.H. Lawrence. Reds in Romania Devalue Currency: Leu’s Worth Is Cut by 20,000 Times to Speed the Lagging Sovietization of Country. The New York Times, 16 August 1947.

  12. Восточная Европа в документах российских архивов (1944–1953), том 1: 1944–1948 [Europa de Est în documentele arhivelor rusești (1944–1953), vol. 1: 1944–1948]. «Сибирский хронограф», Москва–Новосибирск, 1997, pp. 636–641.

Bibliografie

Comentarii