21.01.2025 | timp de lectură: ≈ 26 min. | vizualizări:

Stalin la mormântul lui Lenin

Categorie: Cultură

Cuprins

Lui Ulianov
        scurtă
            i-a fost viața.
Să i-o cunoaștem bine
                        zi de zi
Dar
    viața fără de moarte-a tovarășului Lenin
n-o poți cuprinde
        secole să scrii

— V.V. Maiakovski. Vladimir Ilici Lenin

Acestea sunt frumoasele versuri ale lui Maiakovski din poezia „Vladimir Ilici Lenin”, care exprimă cu adevărat sentimentele oricărui comunist față de primul conducător al proletariatului sovietic. Astăzi s-au împlinit 101 ani de la moartea acestui măreț om, un om care a băgat spaima în oasele burgheziei atât în perioada în care a trăit și și-a desfășurat activitatea, cât și după moartea sa, datorită experienței istorice bogate pe care a dăruit-o proletariatului și a dezvoltărilor originale oferite științei marxiste. Lenin este un adevărat clasic al marxismului, un continuator al lui Marx și Engels. Fiecare pagină citită — dar, mai important decât atât, înțeleasă — din operele lui Lenin, aduce pe orice om mai aproape de cauza comunistă și îl apără din a greși în lupta pentru eliberarea clasei muncitoare.

Lupta de clasă a proletariatului sovietic a creat multe figuri strălucite, precum Molotov, Kaganovici, Sverdlov, dar cel mai excepțional dintre toți a fost Stalin. Nimeni nu a înțeles mai bine marile merite ale lui Lenin și nimeni nu a însușit mai profund învățăturile sale decât Stalin, care spunea mereu că „eu sunt doar un discipol de-ai lui Lenin”. Și putem să ne imaginăm ce pierdere a însemnat moartea lui Lenin pentru Stalin! Dar acest fapt nu l-a oprit nicio zi pe Stalin din a duce lupta mai departe. Pentru un comunist ar fi cu totul nepotrivit să acționeze altfel, să se dea bătut în cele mai negre zile. El a înțeles că singurul mod de a-și eterniza profunda sa tovărășie cu Lenin, după moartea acestuia, era prin continuarea destinului istoric al proletariatului sovietic, ale cărui începuturi au fost puse de Lenin.

Anume Stalin a fost acea persoană care a moștenit complet experiența istorică a comuniștilor dinaintea sa și a ridicat-o la niveluri mai înalte. El a transformat URSS-ul într-o adevărată patrie industrială a muncitorilor, a ridicat nivelul de trai și conștiința țăranilor, a distrus inamicul fascist. Toate aceste lucruri dovedesc faptul că el a dus cu desăvârșire misiunea istorică a bolșevicilor și a lui Lenin. Ținând cont de faptul că Stalin era cel mai drag apropiat al lui Lenin și era persoana care a însușit cel mai profund învățăturile acestuia, noi considerăm absolut just să vă prezentăm două texte din partea lui Stalin, care caracterizează cu precizie deplină caracterul și reușitele liderului Revoluției din Octombrie.

1. La moartea lui Lenin

Cuvântare rostită la Congresul al II-lea al Sovietelor din URSS, 26 Ianuarie 1924

Tovarăși! Noi, comuniștii, suntem oameni de o structură deosebită. Suntem făuriți dintr-un material deosebit. Noi suntem cei care formăm armata marelui strateg proletar, armata tovarășului Lenin. Nimic nu este mai presus de cinstea de a face parte din această armată. Nimic nu este mai presus de titlul de membru al partidului al cărui întemeietor și conducător este tovarășul Lenin. Nu-i este dat oricui să fie membru al unui astfel de partid. Nu-i este dat oricui să reziste greutăților și furtunilor legate de apartenența la acest partid. Fiii clasei muncitoare, copiii nevoii și ai luptei, ai lipsurilor nemaipomenite și ai eforturilor eroice — iată cine trebuie să fie, în primul rând, membri ai acestui partid. Iată de ce partidul leniniștilor, partidul comuniștilor, se numește totodată și partidul clasei muncitoare.

PĂRĂSINDU-NE, TOVARĂȘUL LENIN NE-A PORUNCIT SĂ ȚINEM SUS ȘI SĂ PĂSTRĂM NEÎNTINAT MARELE TITLU DE MEMBRU AL PARTIDULUI. ÎȚI JURĂM, TOVARĂȘE LENIN, CĂ VOM ÎNDEPLINI CU CINSTE ACEASTĂ PORUNCĂ A TA!

Timp de 25 de ani a crescut tovarășul Lenin partidul nostru, făurind cel mai viguros și mai călit partid muncitoresc din lumea întreagă. Loviturile țarismului și ale sbirilor lui, furia burgheziei și a moșierilor, atacurile armatelor lui Colceac și Denichin, intervenția armată a Angliei și a Franței, minciunile și calomniile presei burgheze — această hidră cu o sută de capete — toate aceste scorpii s-au abătut mereu, timp de un sfert de veac, asupra partidului nostru. Dar partidul nostru se înălța ca o stâncă, respingând nenumăratele lovituri ale dușmanilor săi și ducând clasa muncitoare înainte, spre victorie. În lupte crâncene și-a făurit partidul nostru unitatea și coeziunea rândurilor sale. Datorită unității și coeziunii lui a putut învinge el pe dușmanii clasei muncitoare.

PĂRĂSINDU-NE, TOVARĂȘUL LENIN NE-A PORUNCIT SĂ PĂSTRĂM UNITATEA PARTIDULUI CA LUMINA OCHILOR. ÎȚI JURĂM, TOVARĂȘE LENIN, CĂ VOM ÎNDEPLINI CU CINSTE ȘI ACEASTĂ PORUNCĂ A TA!

Aspră și vitregă este soarta clasei muncitoare. Amarnice și grele sunt suferințele oamenilor muncii. Sclavi și proprietari de sclavi, iobagi și feudali, țărani și moșieri, muncitori și capitaliști, asupriți și asupritori, — astfel a fost alcătuită lumea timp de veacuri, astfel a rămas ea încă în marea majoritate a țărilor. De zeci și sute de ori au încercat oamenii muncii în decursul veacurilor să scuture jugul asupritorilor și să devină stăpâni pe destinul lor. Dar de fiecare dată, înfrânți și umiliți, ei au fost nevoiți să dea înapoi, ascunzând în adâncul inimii jignirea și umilința, mânia și disperarea, ridicând ochii spre necunoscutul cerului, unde sperau să găsească izbăvire. Lanțurile sclaviei rămâneau neatinse, sau lanțurile vechi erau înlocuite cu altele noi, tot atât de grele, tot atât de umilitoare. Numai în țara noastră au reușit masele apăsate și asuprite ale oamenilor muncii să doboare dominația moșierilor și a capitaliștilor și s-o înlocuiască cu dominația muncitorilor și a țăranilor. Voi știți, tovarăși, — și astăzi o recunoaște lumea întreagă — că această luptă gigantică a fost condusă de tovarășul Lenin și de partidul său. Măreția lui Lenin constă, înainte de toate, tocmai în aceea că, întemeind Republica Sovietică, el a arătat astfel maselor asuprite din lumea întreagă, prin fapte, că speranța izbăvirii nu este pierdută, că dominația moșierilor și a capitaliștilor nu este eternă, că împărăția muncii poate fi creată prin eforturile oamenilor muncii înșiși, că împărăția muncii trebuie creată pe pământ, și nu în cer. El a aprins, astfel, speranța eliberării în inimile muncitorilor și țăranilor din lumea întreagă. Iată de ce numele lui Lenin a devenit pentru masele muncitoare și exploatate numele cel mai drag.

PĂRĂSINDU-NE, TOVARĂȘUL LENIN NE-A PORUNCIT SĂ PĂZIM ȘI SĂ ÎNTĂRIM DICTATURA PROLETARIATULUI. ÎȚI JURĂM, TOVARĂȘE LENIN, CĂ NU NE VOM PRECUPEȚI FORȚELE PENTRU A ÎNDEPLINI CU CINSTE ȘI ACEASTĂ PORUNCĂ A TA!

Dictatura proletariatului a luat ființă în țara noastră pe baza alianței dintre muncitori și țărani. Aceasta este prima și cea mai importantă piatră de temelie a Republicii Sovietelor. Muncitorii și țăranii n-ar fi putut învinge pe capitaliști și pe moșieri dacă n-ar fi existat această alianță. Muncitorii n-ar fi putut înfrânge pe capitaliști dacă n-ar fi avut sprijinul țăranilor. Țăranii n-ar fi putut înfrânge pe moșieri dacă n-ar fi fost conduși de muncitori. Aceasta o dovedește întreaga istorie a războiului civil din țara noastră. Dar lupta pentru întărirea Republicii Sovietice este departe de a fi terminată, — ea a luat numai o formă nouă. Mai înainte, alianța dintre muncitori și țărani avea forma unei alianțe militare, căci era îndreptată împotriva lui Colceac și Denichin. Acum, alianța dintre muncitori și țărani trebuie să ia forma unei colaborări economice între oraș și sat, între muncitori și țărani, pentru că această alianță este îndreptată împotriva negustorului și a chiaburului, pentru că are drept scop ca țăranii și muncitorii să se aprovizioneze reciproc cu cele necesare. Voi știți că nimeni nu a urmărit îndeplinirea acestei sarcini cu atâta perseverență ca tovarășul Lenin.

PĂRĂSINDU-NE, TOVARĂȘUL LENIN NE-A PORUNCIT SĂ ÎNTĂRIM DIN TOATE PUTERILE ALIANȚA DINTRE MUNCITORI ȘI ȚĂRANI. ÎȚI JURĂM, TOVARĂȘE LENIN, CĂ VOM ÎNDEPLINI CU CINSTE ȘI ACEASTĂ PORUNCĂ A TA!

A doua piatră de temelie a Republicii Sovietice este alianța oamenilor muncii aparținând tuturor naționalităților din țara noastră. Ruși și ucraineni, bașkiri și bieloruși, georgieni și azerbaidjeni, armeni și daghestani, tătari și kârgâzi, uzbeci și turkmeni, — toți sunt deopotrivă interesați în întărirea dictaturii proletariatului. Dictatura proletariatului eliberează aceste popoare de lanțuri și de asuprire, iar aceste popoare, la rândul lor, datorită devotamentului lor neprecupețit față de Republica Sovietelor, datorită hotărârii lor de a sacrifica totul pentru ea, pun la adăpost Republica Sovietelor de uneltirile și de atacurile dușmanilor clasei muncitoare. Iată de ce ne-a vorbit necontenit tovarășul Lenin despre necesitatea unei uniuni liber consimțite a popoarelor țării noastre, despre necesitatea colaborării lor frățești în cadrul Uniunii Republicilor.

PĂRĂSINDU-NE, TOVARĂȘUL LENIN NE-A PORUNCIT SĂ ÎNTĂRIM ȘI SĂ LĂRGIM UNIUNEA REPUBLICILOR. ÎȚI JURĂM, TOVARĂȘE LENIN, CĂ VOM ÎNDEPLINI CU CINSTE ȘI ACEASTĂ PORUNCĂ A TA!

A treia piatră de temelie a dictaturii proletariatului este Armata noastră Roșie, Flota noastră Roșie. Lenin ne-a spus în repetate rânduri că s-ar putea ca perioada de răgaz smulsă de noi statelor capitaliste să fie de scurtă durată. Lenin ne-a arătat în repetate rânduri că întărirea Armatei Roșii și perfecționarea ei este una din sarcinile cele mai importante ale partidului nostru. Evenimentele care au survenit în legătură cu ultimatumul lui Curzon și cu criza din Germania au confirmat odată mai mult că Lenin a avut, ca întotdeauna, dreptate. Să jurăm deci, tovarăși, că nu ne vom precupeți forțele pentru a întări Armata noastră Roșie și Flota noastră Roșie!

Țara noastră se înalță ca o stâncă măreață împrejmuită de oceanul de state burgheze. Valuri după valuri se năpustesc asupra ei, amenințând s-o acopere, s-o distrugă. Dar stânca este de neclintit. În ce stă puterea ei? Nu numai în faptul că țara noastră este întemeiată pe alianța dintre muncitori și țărani, că este întruchiparea alianței unor naționalități libere și că este apărată de brațul puternic al Armatei Roșii și Flotei Roșii. Puterea țării noastre, vigoarea ei, trăinicia ei stă în faptul că găsește o simpatie profundă și un sprijin de neclintit în inimile muncitorilor și țăranilor din lumea întreagă. Muncitorii și țăranii din lumea întreagă vor să păstreze Republica Sovietelor ca o săgeată aruncată de mâna sigură a tovarășului Lenin în tabăra dușmană, ca reazem al speranțelor lor de eliberare de sub jugul asupririi și exploatării, ca un far puternic care să le arate calea dezrobirii lor. Ei vor s-o păstreze și nu vor permite moșierilor și capitaliștilor s-o distrugă. Iată în ce stă forța noastră. Iată în ce stă forța oamenilor muncii din toate țările. Aceasta este totodată slăbiciunea burgheziei din lumea întreagă.

Lenin n-a considerat niciodată Republica Sovietelor ca un scop în sine. El a considerat-o întotdeauna ca o verigă necesară întăririi mișcării revoluționare din țările Occidentului și ale Orientului, ca o verigă necesară înlesnirii victoriei oamenilor muncii din lumea întreagă asupra capitalului. Lenin știa că aceasta e singura concepție justă atât din punct de vedere internațional cât și din punctul de vedere al menținerii Republicii Sovietelor însăși. Lenin știa că acesta este singurul mijloc de a înflăcăra inimile oamenilor muncii din lumea întreagă pentru luptele hotărâtoare în vederea eliberării lor. Iată de ce, chiar a doua zi după instaurarea dictaturii proletariatului, Lenin, cel mai genial dintre conducătorii geniali ai proletariatului, a pus bazele Internaționalei muncitorilor. Iată de ce Lenin a muncit neîncetat pentru lărgirea și întărirea uniunii oamenilor muncii din lumea întreagă — Internaționala Comunistă.

Ați văzut zilele acestea pelerinajul a zeci și sute de mii de oameni ai muncii la coșciugul tovarășului Lenin. Peste câtva timp veți vedea venind în pelerinaj la mormântul tovarășului Lenin reprezentanții a milioane de oameni ai muncii. Puteți fi siguri că după acești reprezentanți a milioane de oameni ai muncii vor veni din toate colțurile lumii reprezentanți a zeci și sute de milioane de oameni; ei vor veni să ateste că Lenin a fost conducătorul nu numai al proletariatului rus, al muncitorilor din Europa, nu numai al Orientului colonial, ci și al întregii omeniri muncitoare de pe globul pământesc.

PĂRĂSINDU-NE, TOVARĂȘUL LENIN NE-A PORUNCIT SĂ PĂSTRĂM CREDINȚĂ PRINCIPIILOR INTERNAȚIONALEI COMUNISTE. ÎȚI JURĂM, TOVARĂȘE LENIN, CĂ NU NE VOM PRECUPEȚI VIAȚA PENTRU A ÎNTĂRI ȘI A LĂRGI ALIANȚA OAMENILOR MUNCII DIN LUMEA ÎNTREAGĂ — INTERNAȚIONALA COMUNISTĂ!

„Pravda”, Nr. 23
Din 30 Ianuarie 1924

2. Despre Lenin

Cuvântare rostită la reuniunea organizată de elevii școlii militare de la Kremlin, 28 Ianuarie 1924

Tovarăși! Am fost anunțat că ați organizat o seară în amintirea lui Lenin și că sunt invitat să iau și eu cuvântul. Socot că nu-i necesar să prezint un referat închegat asupra activității lui Lenin. Cred că ar fi mai bine să mă mărginesc a vă comunica o serie de fapte care scot în evidență câteva trăsături caracteristice ale lui Lenin ca om și ca militant. Nu va exista, poate, o legătură lăuntrică între aceste fapte, dar acest lucru nu poate avea o însemnătate hotărâtoare în ce privește formarea unei idei generale asupra personalității lui Lenin. În orice caz, nu am posibilitatea să vă dau, în cazul de față, mai mult decât ceea ce v-am promis mai sus.

2.1. Vultur de munte

L-am cunoscut pe Lenin în 1903. Ce-i drept, nu l-am cunoscut personal, ci din depărtare, prin corespondență. Mi-a rămas însă o impresie neștearsă, o impresie pe care am păstrat-o în tot cursul activității mele în partid. Mă aflam atunci deportat în Siberia. Cunoscând activitatea revoluționară a lui Lenin din ultimii ani ai secolului trecut și mai ales de după anul 1901, după apariția „Iskrăi”, am ajuns la convingerea că avem în persoana lui Lenin un om excepțional. În ochii mei el nu era pe atunci un simplu conducător al partidului, ci creatorul lui de fapt, deoarece numai el înțelegea esența intrinsecă și necesitățile urgente ale partidului nostru. Când îl comparam cu ceilalți conducători ai partidului nostru aveam neîncetat impresia că tovarășii de luptă ai lui Lenin — Plehanov, Martov, Axelrod și ceilalți — sunt cu un cap mai jos decât Lenin, că Lenin, în comparație cu ei, nu era pur și simplu unul dintre conducători, ci un conducător de tip superior, un vultur de munte, care nu cunoaște teama în luptă și care conduce cu îndrăzneală partidul înainte pe drumurile neexplorate ale mișcării revoluționare ruse. Această impresie mi s-a înrădăcinat atât de adânc în suflet, încât am simțit nevoia s-o comunic în scris unui bun prieten al meu care se afla atunci în emigrație, cerându-i să-mi spună părerea lui. După câtva timp, aflându-mă deja deportat în Siberia — pe la sfârșitul lui 1903 —, am primit răspunsul entuziast al prietenului meu și o scrisoare simplă, dar foarte substanțială de la Lenin, căruia prietenul meu îi arătase scrisoarea primită de la mine. Scrisoarea lui Lenin era relativ scurtă, dar cuprindea o critică îndrăzneață, curajoasă a practicii partidului nostru și expunea cu o admirabilă claritate și conciziune tot planul de lucru al partidului pentru viitorul apropiat. Numai Lenin știa să trateze cele mai încurcate probleme așa de simplu și de limpede, așa de concis și de îndrăzneț, încât fiecare frază să nu vorbească, ci să săgeteze. Această scrisoare simplă și îndrăzneață mi-a întărit și mai mult părerea că avem în persoana lui Lenin vulturul de munte al partidului nostru. Nu pot să-mi iert faptul de a fi aruncat în foc, conform deprinderii mele de vechi ilegalist, această scrisoare a lui Lenin, ca și multe alte scrisori.

De atunci datează cunoștința mea cu Lenin.

2.2. Modestie

M-am întâlnit cu Lenin pentru prima oară în Decembrie 1905, la Tammerfors (în Finlanda), la conferința bolșevicilor. Nădăjduiam să-l văd pe vulturul de munte al partidului nostru, să-l văd pe marele om, mare nu numai din punct de vedere politic, ci, dacă vreți, și ca statură, pentru că în închipuirea mea mi-l zugrăveam pe Lenin ca pe un uriaș chipeș și impunător. Care nu mi-a fost însă dezamăgirea când am văzut în fața mea un om ca toți oamenii, de statură mai mult mică decât mijlocie, și care nu se deosebea cu nimic, dar absolut cu nimic, de muritorii de rând…

Există obiceiul ca un „om mare” să întârzie de regulă la adunare, pentru ca membrii adunării să-i aștepte apariția cu respirația tăiată, iar sosirea „omului mare” să fie anunțată de către asistență printr-un „Ssst… tăcere… vine”. Acest ritual nu mi se părea de prisos, pentru că el impune, inspiră respect. Care nu mi-a fost însă dezamăgirea când am aflat că Lenin venise la adunare înaintea delegaților și că, stând undeva într-un colț, conversa în modul cel mai simplu și mai obișnuit cu niște foarte obișnuiți delegați ai conferinței. Nu voi ascunde că acest fapt mi s-a părut atunci ca un fel de încălcare a unor reguli indispensabile.

Numai după aceea am înțeles că această simplitate și modestie a lui Lenin, această dorință de a rămâne neobservat sau, în orice caz, de a nu ieși în evidență și de a nu sublinia înalta lui poziție, că această trăsătură este una din marile calități ale lui Lenin — conducător nou al unor mase noi, mase simple și obișnuite, care formează cele mai adânci „straturi de jos” ale omenirii.

2.3. O logică puternică

Remarcabile au fost cele două cuvântări rostite de Lenin la această conferință, cu privire la momentul politic și la problema agrară. Din nefericire, nu s-a păstrat niciuna din ele. Cuvântările sale inspirate au stârnit entuziasmul furtunos al întregii conferințe. Neobișnuita putere de convingere, simplitatea și claritatea argumentării, frazele scurte, pe înțelesul tuturor, lipsa de emfază, lipsa oricăror gesturi teatrale și a oricăror fraze de efect care să vrea să facă impresie, — toate acestea făceau ca discursurile lui Lenin să se deosebească în chip favorabil de discursurile obișnuiților oratori „parlamentari”.

Însă nu această latură a discursurilor lui Lenin m-a captivat pe mine atunci. Am fost captivat de puternica și invincibila logică a discursurilor lui Lenin, o logică rece, dar care pune stăpânire pe auditor în mod temeinic, electrizându-l și cucerindu-l în întregime. Îmi aduc aminte că mulți dintre delegați spuneau atunci: „Logica discursurilor lui Lenin te cuprinde din toate părțile ca niște tentacule puternice, te prinde ca într-un clește, din strânsoarea căruia nu-i chip să te smulgi: sau te predai, sau te hotărăști să-i fii complet înfrânt”.

Socot că această particularitate a discursurilor lui Lenin constituie cea mai mare calitate a artei lui oratorice.

2.4. Nu se văicărea niciodată

M-am întâlnit a doua oară cu Lenin în 1906, la Congresul de la Stockholm al partidului nostru. După cum se știe, la acest congres bolșevicii au fost în minoritate, au suferit o înfrângere. L-am văzut atunci pentru întâia oară pe Lenin în postura de învins. El nu semăna câtuși de puțin cu conducătorii care se văicăresc și disperă când au suferit o înfrângere. Dimpotrivă, înfrângerea îl prefăcuse pe Lenin într-un ghem de energie, care însuflețea pe adepții lui la noi Iupte, în vederea victoriei viitoare. Vorbesc despre înfrângerea lui Lenin. Dar ce fel de înfrângere a fost aceasta? Să-i fi văzut pe adversarii lui Lenin — pe Plehanov, Axelrod, Martov și ceilalți — învingătorii în Congresul de la Stockholm; semănau prea puțin cu niște învingători adevărați, deoarece Lenin, prin critica necruțătoare făcută menșevismului, îi bătuse măr, cum se spune. Îmi amintesc că noi, delegații bolșevici, strânși laolaltă, îl priveam pe Lenin cerându-i sfat. În cuvintele unora dintre delegați se simțea oboseală, deprimare. Îmi amintesc că Lenin, auzind astfel de cuvinte, spunea printre dinți, cu un ton mușcător: „Nu vă văicăriți, tovarăși, vom învinge cu siguranță pentru că avem dreptate”. Despre ura împotriva intelectualilor care se văicăresc, despre încrederea în propriile noastre forțe, în victorie, — despre acestea ne vorbea atunci Lenin. Se simțea că înfrângerea bolșevicilor este vremelnică și că bolșevicii vor trebui să învingă într-un viitor apropiat.

„Să nu te văicărești când suferi o înfrângere” — iată trăsătura caracteristică a activității lui Lenin care l-a ajutat să strângă în jurul său o armată credincioasă până la capăt și încrezătoare în propriile ei forțe.

2.5. Fără îngâmfare

La Congresul următor, ținut la Londra în 1907, au învins bolșevicii. L-am văzut atunci pentru întâia oară pe Lenin în postura de învingător. De obicei victoria îi amețește pe unii conducători, îi face aroganți și îngâmfați. De cele mai multe ori, în asemenea cazuri ei se lasă îmbătați de victorie, se culcă pe laurii victoriei. Lenin, însă, nu semăna deloc cu asemenea conducători. Dimpotrivă, tocmai după victorie el devenea deosebit de vigilent și de atent. Îmi amintesc că în acele momente Lenin repeta mereu delegaților: „În primul rând, nu vă lăsați amețiți de victorie și nu deveniți îngâmfați; în al doilea rând, consolidați victoria câștigată; în al treilea rând, distrugeți-l definitiv pe adversar, pentru că el a fost numai înfrânt, dar e departe de a fi răpus”. Îi ridiculiza usturător pe delegații care afirmau cu ușurință că „de acum s-a terminat cu menșevicii”. Dovedea fără nicio greutate că menșevicii mai au încă rădăcini în mișcarea muncitorească, că trebuie să lupți împotriva lor cu pricepere, să te ferești, prin toate mijloacele, de supraaprecierea propriilor tale puteri și, mai ales, de subaprecierea puterilor adversarului.

„A nu deveni îngâmfat după victorie” — iată trăsătura de caracter care i-a ajutat lui Lenin să aprecieze lucid forțele adversarului și să pună la adăpost partidul de eventuale surprize.

2.6. Principialitate

Conducătorii unui partid trebuie să prețuiască opinia majorității, partidului lor. Majoritatea constituie o forță pe care conducătorii nu pot să n-o ia în seamă. Lenin înțelegea acest lucru tot atât de bine ca oricare alt conducător de partid. Dar Lenin nu ajungea niciodată prizonierul majorității, mai ales când această majoritate nu avea o bază principială. Au existat momente în istoria partidului nostru când părerea majorității sau interesele de moment ale partidului au venit în conflict cu interesele fundamentale ale proletariatului. În asemenea cazuri, Lenin, fără să stea mult pe gânduri, se situa cu hotărâre pe poziții principiale, împotriva majorității partidului. Mai mult: el nu se temea, în asemenea cazuri, să ia atitudine literalmente singur împotriva tuturor, socotind, după cum spunea adesea, că „politica principială este singura politică justă”.

În această privință sunt deosebit de caracteristice următoarele două fapte:

Primul fapt. Ne aflăm în perioada 1909–1911, când partidul, înfrânt de contrarevoluție, era în plină descompunere. Aceasta a fost o perioadă de neîncredere în partid, o perioadă în care nu numai intelectualii, ci în parte și muncitorii fugeau în masă din partid, o perioadă în care se nega necesitatea activității ilegale, perioada lichidatorismului și a destrămării. Se formaseră atunci nu numai printre menșevici, dar și printre bolșevici o serie întreagă de fracțiuni și de curente, în cea mai mare parte rupte de mișcarea muncitorească. Se știe că tocmai în această perioadă a luat naștere ideea de a lichida complet munca ilegală și de a organiza muncitorii într-un partid stolâpinist legal, liberal. Lenin a fost atunci singurul care nu s-a lăsat târât de curentul general și a ținut sus steagul partidului, adunând forțele răzlețite și înfrânte ale partidului cu o răbdare uimitoare, cu o tenacitate extraordinară, luptând împotriva tuturor curentelor antipartinice din sânul mișcării muncitorești, apărând ideea de partid cu un curaj fără seamăn și cu o perseverență nemaipomenită.

Se știe că, în cele din urmă, Lenin a biruit în această luptă pentru partid.

Al doilea fapt. Ne aflăm în perioada 1914–1917, perioada desfășurării războiului imperialist, în cursul căruia toate — sau aproape toate — partidele social-democrate și socialiste s-au lăsat cuprinse de psihoza patriotică generală și s-au pus în slujba imperialismului autohton. A fost perioada când Internaționala a II-a și-a plecat steagul în fața capitalului, când nici măcar oameni ca Plehanov, Kautsky, Guesde și alții n-au rezistat în fața valului șovin. Lenin a fost atunci singurul — sau aproape singurul — care a pornit la luptă hotărâtă împotriva social-șovinismului și a social-pacifismului, demascând trădarea celor de felul lui Guesde și Kautsky și înfierând atitudinea echivocă a mediocrităților „revoluționare”. Lenin înțelegea că numai o minoritate infimă era alături de el, dar nu socotea că acest fapt are o importanță hotărâtoare, pentru că știa că singura politică justă, singura politică de viitor este polilica internaționalismului consecvent, pentru că știa că politica principială este singura politică justă.

Se știe că Lenin a biruit și în această luptă, dusă pentru o nouă Internațională.

„Politica principială este singura politică justă” — iată formula cu ajutorul căreia Lenin a luat cu asalt noile poziții „inexpugnabile”, câștigând de partea marxismului revoluționar cele mai bune elemente ale proletariatului.

2.7. Încredere în mase

Teoreticienii și conducătorii de partide care cunosc istoria popoarelor, care au studiat de la un capăt la celălalt istoria revoluțiilor sunt atinși câteodată de o boală urâtă. Boala aceasta se numește frica de mase, neîncrederea în capacitățile creatoare ale maselor. Această boală dă uneori naștere unui anumit aristocratism al conducătorilor față de masele care nu sunt atât de tari în istoria revoluției, dar care sunt chemate să sfărâme vechiul și să construiască noul. Teama că forțele elementare ar putea să se dezlănțuie, că masele ar putea „sfărâma mai mult decât trebuie” și dorința de a juca rolul unei dădace care se străduiește să învețe masele după carte, dar care nu dorește să învețe de la mase — iată baza acestui gen de aristocratism.

Lenin era antiteza unor astfel de conducători. Nu cunosc niciun alt revoluționar care să fi crezut atât de puternic ca Lenin în forțele creatoare ale proletariatului și în puterea de orientare revoluționară a instinctului de clasă al acestuia. Nu cunosc niciun alt revoluționar care să fi știut să biciuiască atât de nemilos ca Lenin pe îngâmfații critici ai „haosului revoluționar” și ai „bacanalelor acțiunilor arbitrare ale maselor”. Îmi amintesc că, răspunzând în timpul unei conversații la observația unuia dintre tovarăși că „după revoluție trebuie să se stabilească o ordine normală”, Lenin a spus sarcastic: „E o mare nenorocire dacă oamenii care doresc să fie revoluționari uită că cea mai normală ordine în istorie este ordinea revoluției”.

Iată cum se explică atitudinea disprețuitoare a lui Lenin față de toți aceia care se străduiau să privească masele de sus și să le învețe după carte. Iată de ce Lenin propovăduia neîncetat: învățați de la mase, căutați să înțelegeți cât mai bine acțiunile lor, studiați cu toată atenția experiența practică a luptei maselor.

Încrederea în forțele creatoare ale maselor — iată trăsătura caracteristică a activității lui Lenin care i-a dat posibilitatea să înțeleagă mișcările spontane și să le îndrepte pe calea revoluției proletare.

2.8. Geniu al revoluției

Lenin a fost un revoluționar înnăscut. A fost un adevărat geniu al exploziilor revoluționare și un maestru neîntrecut în conducerea revoluției. Niciodată nu se simțea mai la largul lui și mai voios ca în epocile de zguduiri revoluționare. Nu vreau deloc să spun prin aceasta că Lenin aproba deopotrivă orice zguduire revoluționară și că întotdeauna și în orice condiții era pentru explozii revoluționare. Nicidecum. Vreau numai să spun că niciodată nu se manifesta atât de deplin și atât de limpede geniala putere de previziune a lui Lenin ca în timpul exploziilor revoluționare. În zilele de cotituri revoluționare el înflorea literalmente, căpăta darul previziunii, prevedea mișcarea claselor și zigzagurile probabile ale revoluției, văzându-le ca în palmă. Nu degeaba se spune în cercurile noastre de partid că „Ilici știe să înoate în valurile revoluției ca peștele în apă”.

De aici și „uimitoarea” claritate a lozincilor tactice și „amețitoarea” îndrăzneală a planurilor revoluționare concepute de Lenin.

Îmi amintesc de două fapte foarte caracteristice care ilustrează această trăsătură a lui Lenin.

Primul fapt. Ne aflăm în perioada premergătoare Revoluției din Octombrie, când milioane de muncitori, țărani și soldați, împinși de criza din spatele frontului și de situația critică de pe front, cereau pace și libertate; când generalii și burghezia pregăteau dictatura militară în vederea „războiului până la capăt”; când întreaga așa-zisă „opinie publică”, toate așa-zisele „partide socialiste” erau împotriva bolșevicilor, tratându-i ca „spioni ai nemților”; când Kerenski se străduia — și reușise în parte — să împingă în ilegalitate Partidul Bolșevic; când armatele încă disciplinate și puternice ale coaliției austro-germane stăteau față în față cu armatele noastre obosite și în curs de destrămare, iar „socialiștii” din Apusul Europei continuau foarte liniștiți să fie în bloc cu guvernele lor pentru a duce „războiul până la victoria deplină”.

Ce însemna să începi insurecția într-un asemenea moment? Să începi insurecția în asemenea împrejurări însemna să mizezi totul pe o singură carte. Dar Lenin nu s-a temut să riște, pentru că el știa, vedea cu privirea lui clarvăzătoare că insurecția este inevitabilă, că insurecția va învinge, că insurecția din Rusia va pregăti sfârșitul războiului imperialist, că insurecția din Rusia va pune în mișcare masele chinuite din Apus, că insurecția din Rusia va preface războiul imperialist într-un război civil, că insurecția va avea ca rezultat Republica Sovietelor, că Republica Sovietelor va fi sprijinul mișcării revoluționare din întreaga lume.

Se știe că această prevedere revoluționară a lui Lenin s-a îndeplinit apoi cu o exactitate uimitoare.

Al doilea fapt. În primele zile ale Revoluției din Octombrie, Consiliul Comisarilor Poporului încearcă să silească pe comandantul suprem, generalul rebel Duhonin, să înceteze operațiunile militare și să înceapă tratative cu nemții în vederea armistițiului. Îmi aduc aminte că Lenin, Crâlenco (viitorul comandant suprem) și cu mine ne-am dus la Marele Stat Major din Petrograd, la linia telegrafică directă, pentru a trata cu Duhonin. Era un moment foarte critic. Duhonin și Marele Cartier General refuzau categoric să execute ordinul Consiliului Comisarilor Poporului. Corpul ofițeresc al armatei era în întregime în mâinile Marelui Cartier General. Cât despre soldați, nu se știa încă ce va spune această armată de 14.000.000 de oameni, subordonată așa-ziselor organizații de armată, care erau împotriva Puterii Sovietice. lar la Petrograd, după cum se știe, revolta iuncherilor era pe cale de a izbucni. În afară de aceasta, Kerenski pornea împotriva Petrogradului. Îmi amintesc cum, după o oarecare pauză în fața aparatului, fața lui Lenin se lumină deodată de o lumină neobișnuită. Se vedea că luase o hotărâre. „Să mergem la postul de radio” — spuse Lenin —, „ne va aduce un mare serviciu: printr-un ordin special îl vom înlocui pe generalul Duhonin, numind în locul lui pe tovarășul Crâlenco comandant suprem, și peste capul comandanților vom adresa un apel soldaților, îndemnându-i să imobilizeze pe generali, să înceteze operațiunile militare, să intre în legătură cu soldații austro-germani, luând cauza păcii în propria lor mână.”

Era un „salt în necunoscut”. Dar Lenin nu se temea de acest „salt”; dimpotrivă, el s-a hotărât să-l facă, pentru că știa că armata vrea pace și că o va cuceri, înlăturând toate piedicile de orice fel din calea ei, pentru că știa că proclamarea în acest chip a păcii nu va putea să nu influențeze pe soldații austro-germani, că ea va dezlănțui dorința de pace pe toate fronturile, fără excepție. Se știe că și această previziune revoluționară a lui Lenin s-a realizat apoi cu cea mai mare exactitate.

Clarviziunea genială, capacitatea de a sesiza repede și de a descifra sensul lăuntric al evenimentelor viitoare — iată trăsătura caracteristică a lui Lenin care l-a ajutat să stabilească o strategie justă și o linie de conduită clară în momentele de cotitură ale mișcării revoluționare.

„Pravda”, Nr. 34
Din 12 Februarie 1924

Înapoi!
    Vom fi trăsnet,
            voi — scrum…
Și-i agitatorul
        cel mai de soi
însăși
    moartea lui Ilici
                acum.
Codrii — parcă —
            de coșuri de fabrică-aleargă
când pe steaguri
        mâinile
            milioane au pus:
steag roșu — Piața Roșie-ntreagă —
se smucește,
        ca un viscol,
                în sus.
De pe steagul acesta,
            din fiece cută,
viu,
    Lenin ne cheamă,
            tovarăși și frați:
— „Proletari,
        pregătiți-vă
                pentru ultima luptă!
Și voi, robilor, sus!
            În genunchi nu mai stați!
Proletari, ridicați-vă,
            oaste-ndrăzneață!
Trăiască revoluția,
            ea-i sorocul,
                ea-i gloria…”
O luptă
    ca asta,
        fără seamăn, măreață
n-a cunoscut
    niciodată
        istoria.

— V.V. Maiakovski. Vladimir Ilici Lenin