25.12.2024 | timp de lectură: ≈ 34 min. | vizualizări:

1989 — schimbarea la față a burgheziei românești

Categorie: Economie

Cuprins

Cu ocazia zilei de 25 decembrie, ce reprezintă în același timp atât ziua de Crăciun, cât și ziua în care a fost asasinat Nicolae Ceaușescu, editura CȘ vă oferă un cadou: o analiză a situației din România anilor ‘70–‘80, care a dus la răsturnarea de stat a guvernului nominal comunist și înlocuirea sa cu unul complet subordonat imperialismului vestic la sfârșitul lui 1989. Legat de perioada în care a condus Ceaușescu există multe denaturări, majoritatea avându-și rădăcina în faptul că mulți oameni cred că Ceaușescu a fost comunist. Atât anticomuniștii deschiși, care critică comunismul în general din cauza experienței României ceaușiste, cât și unii oameni care se declară comuniști și îl apără pe Ceaușescu, nu înțeleg ce înseamnă cu adevărat comunismul. Ei nu înțeleg ce politici economice ar trebui să ducă comuniștii după ce vin la conducere, nu înțeleg cum ar trebui să funcționeze un partid comunist și nu recunosc necesitatea dictaturii proletariatului în chestiunea statului. Noi vom arăta cum însăși politica dusă de Partidul Comunist Român a avut un caracter burghez și a dus la căderea acestui regim.

1. Anii ‘70–‘80, deteriorarea situației economice și politice în România

1.1. „Socialismul multilateral dezvoltat”

În 1970, Ceaușescu declară nevoia „construirii societății socialiste multilateral dezvoltate”, care sună foarte similar cu ideile lui Hrușciov și Brejnev despre o „societate socialistă dezvoltată”. Atât în URSS-ul hrușciovist, cât și în România ceaușistă, socialismul nu se construia, ci era folosit doar ca o haină în care să se costumeze burghezia organizată în partid.

1.1.1. Forțele de producție (venituri economice naționale, repartizarea producției pe industrii)

Vom începe analiza noastră cu începutul anilor ‘70, când deja România devenea o țară predominant industrială, unde producția industrială depășea producția agricolă, iar numărul de oameni angajați în industrie urma să întreacă numărul de oameni angajați în agricultură [1, 2]. Pe lângă asta, coeficienții de producție în industrie și în construcție urmau să crească de mai mult de două ori pe parcursul acestui deceniu [3].

În anii ‘70, industria, și mai ales industria grea, a devenit ramura principală a economiei românești, pe care oamenii de partid căutau să o exploateze la maxim, în propriul lor beneficiu. În această perioadă, PIB-ul României a avut o creștere de 89% într-un singur deceniu, cu o creștere reală și în salarii de 54% [4, 5]. Vedem aici o discrepanță între salarii și PIB, care indică o creștere a fondului de acumulare și o scădere a fondului de consum, confirmată inclusiv statistic (fondul de acumulare era de 29% în 1970 și de 36% în 1980). În general, creșterea fondului de acumulare este un lucru firesc pentru orice țară care își dezvoltă forțele de producție și care introduce tot mai multe mașinării în procesul de producție, deoarece, odată ce într-o fabrică se trece la un regim de muncă cu mașinării, aceste mașinării trebuie în permanență întreținute și ulterior înlocuite, iar aceste operații necesită un fond de acumulare. În cazul României, acest fond de acumulare avea să crească și mai mult pe parcursul anilor ‘80, în detrimentul consumului populației, lucru care va duce la o înrăutățire a standardelor de trai.

Avântul industrial al anilor ‘60–‘70, fiind în mare parte posibil și datorită condițiilor economice globale favorabile, urma să se termine spre sfârșitul anilor ‘70 și, în special, pe tot parcursul celui de-al nouălea deceniu. Odată cu înrăutățirea relațiilor României ceaușiste cu URSS-ul social-imperialist, liderii de partid au privit spre vest pentru noi oportunități de îmbogățire. Odată intrată în FMI și în Banca Mondială în 1972 [6], burghezia românească urma să aibă acces la mult mai multe fonduri pentru a-și menține dezvoltarea economică obținută în anii ‘50–‘60, dar tot această decizie a urmat să agraveze și mai tare criza în care se va găsi burghezia ceaușistă la sfârșitul anilor ‘80.

Pe parcursul anilor ‘70, România devenea deja foarte dependentă de schimbul extern și avea nevoie de multe importuri de materie primă și mai ales de petrol. În anul 1981, 60% din comerțul extern al României era făcut cu țări din tabăra americană [7]. Chiar și începând cu anul 1973, Ceaușescu a vorbit despre problema lipsei de combustibili și nevoia de a economisi cât mai tare resursele energetice [8]. Pentru a putea să continue dezvoltarea economică, chiar și în timp de criză, și de a se îndepărta de influența sovietică, Ceaușescu a încercat să creeze legături economice cu cât mai multe țări, precum cu țările din Orientul Mijlociu, de unde urma să importe petrol și gaz [9]. Până la sfârșitul anilor ‘70, România, anterior una dintre cele mai mari producătoare de petrol din CAER (Consiliul de Ajutor Economic Reciproc), a ajuns să importe mai mult petrol decât să exporte [10]. În aceeași perioadă, România importa țiței pentru a-l prelucra și exporta în alte state, precum a fost descris de Ceaușescu la ședința din 23 octombrie 1979 a Comitetului Executiv al CC al PCR, dar, odată cu creșterea prețului țițeiului în urma celei de-a doua crize petroliere, la sfârșitul anilor ‘70, această strategie devenea tot mai puțin rentabilă [11].

Un alt aspect al politicii economice ceaușiste a fost prioritizarea industriei grele deasupra industriei de consum la sfârșitul anilor ‘70 și pe parcursul anilor ‘80, din cauza nevoii plătirii datoriilor externe luate de la instituțiile financiare americane. Din cauză că producția românească era, în general, de slabă calitate și mașinăriile nu erau întreținute corespunzător sau nu erau schimbate la timp, mărfurile industriale nu erau rentabile pe piața globală, creând probleme serioase pentru plătirea datoriilor. O parte din creditele luate de Ceaușescu erau scadente deja în anii 1980–1981, lucru care a forțat burghezia românească să aleagă una dintre următoarele două direcții: fie privatizarea mijloacelor de producție și vânzarea lor capitaliștilor străini, fie luarea și mai multor credite. Burghezia națională românească nu și-a permis să aleagă prima opțiune, ci a mers după a doua, care a dus la o creștere și mai mare a datoriilor externe, numărând 10 miliarde de dolari americani în anul 1981, adică de 300 de ori mai mult față de anul 1972 [12]!

Aici vedem cauzele care vor pune capăt creșterii standardelor de trai pe parcursul anilor ‘70 în România Socialistă, iar anii ‘80 vor deveni un adevărat coșmar pentru clasa muncitoare din România, care urma să fie exploatată la maximum, pusă să muncească ore lungi de muncă în condiții precare și să nu primească nici minimul necesar pentru o existență decentă.

1.1.2. Relațiile de producție (proprietatea „socialistă”, planificarea economică)

Majoritatea stângiștilor laudă orice țară care naționalizează mijloacele de producție și creează o economie planificată, considerând că aceste două aspecte conferă unui stat un caracter proletar. Comuniștii nu sunt de acord cu asta, noi știm că aceste politici pot fi duse inclusiv de un stat burghez, iar caracterul de clasă al unui stat este determinat de clasa care deține puterea politică în stat. Dacă teoriile stângiștilor ar fi adevărate, atunci am putea spune că China, Irak și Germania hitleristă construiesc sau construiau socialismul, ba chiar că sunt sau erau proletare. O astfel de concluzie este absolut ridicolă și dovedește falimentul intelectual al stângiștilor.

În România, așa-numita „economie planificată”, bazată pe „proprietatea socialistă asupra mijloacelor de producție”, era complet burgheză, din cauza faptului că era gestionată de burghezi, în interesul burgheziei, iar rezultatele sale arată cu limpezime eșecurile ei.

Planurile cincinale erau create de Comitetul de Stat al Planificării (CSP), care asigura implementarea lor de către toate ministerele și organizațiile regionale și locale și, de asemenea, gestiona relațiile economice cu celelalte țări nominal socialiste. Comitetul era format din:

președintele, prim-vicepreședintele, vicepreședinții și secretarul general al Comitetului de Stat al Planificării;
directori din aparatul Comitetului de Stat al Planificării și conducători ai unităților subordonate;
reprezentanți și specialiști de înaltă calificare din conducerea unor organe centrale de sinteză și a altor instituții;
un delegat al sindicatelor, desemnat de Uniunea Generală a Sindicatelor din România [13].

Membrii CSP erau desemnați de către Consiliul de stat și Consiliul de miniștri, organele executive din statul român, care erau alese de către Marea Adunare Națională, organul legislativ al RSR. Prin acest proces se asigura că doar membrii de partid puteau fi aleși în CSP. Într-un stat proletar, în timpul construcției socialismului, această legătură dintre partid și organele executive de putere este firească și benefică, deoarece în partid se dezvoltă cei mai progresivi și comuniști membri ai societății, iar ei sunt oamenii care ar trebui să conducă dezvoltarea economică a țării. Totodată, această situație este temporară, până când muncitorii se învață să guverneze singuri statul, iar într-o țară proletară, implicarea muncitorilor în conducere crește constant. În România ceaușistă, această legătură dintre Partidul Comunist (burghez) Român și organele executive reprezenta o legătură firească prin care burghezia din stat își desăvârșea interesele în economie.

Dacă privim la planul cincinal din 1976–1980, vedem incompetența capitaliștilor români de a planifica economia într-un mod rațional și, din această cauză, din 1980 problemele economice din România ieșeau mult mai evident la iveală. Planul de a importa țiței din țările Orientului Mijlociu și a-l prelucra în România pentru export, descris ulterior și de Ceaușescu la ședința din 23 octombrie 1979 a Comitetului Executiv al CC al PCR, a dat un greș uriaș când prețul țițeiului (petrol neprelucrat) a început să crească mai repede decât prețul produselor din petrol, alături cu prețurile în general mai mari necesare pentru întreținerea și dezvoltarea rafinăriilor (combustibili, electricitate etc.) [14, 15]. Această greșeală majoră de planificare a forțat România să se adâncească și mai repede, și mai tare, în credite externe din vest. Strategia de prioritizare a industriei grele și de neglijare a agriculturii a creat un deficit de mâncare, care a forțat România să o importe din alte țări la prețuri nefavorabile.

Ironic, în urma crizei petroliere din 1979, România a început din nou să importe petrol din URSS, dar de data aceasta URSS-ul nu a vrut să-i ofere României un preț mai favorabil precum tuturor țărilor din CAER, ci a vândut petrolul său la prețul internațional. Acest lucru a adus și mai multe pierderi economiei românești, crescând dependența față de URSS și sabotând planul de jonglare a influențelor economice externe [16].

Majoritatea indicatorilor principali (venitul național, producția industrială, producția agricolă) stabiliți în planul cincinal din 1976–1980 nu au fost îndepliniți, dovadă a planificării superficiale și a politicii economice necorespunzătoare de pe vremea lui Ceaușescu. Din acest motiv, următorul plan cincinal, din 1981–1985, a redus toți indicatorii economici, în afară de agricultură și comerț (oare de ce?) [17].

O astfel de criză economică putea fi cu ușurință evitată într-o țară cu dictatură proletară, precum a fost cazul Republicii Populare Democrate Coreene, care a reușit să se rupă atât de imperialismul american, de social-imperialismul sovietic, cât și de cel chinez, și să se dezvolte în continuare. Tactica de jucare printre degete a imperialiștilor mondiali care exista la Ceaușescu doar în vise, în RPDC a fost pusă cu adevărat în practică. Proletariatul coreean încă construiește cu adevărat socialismul cu ajutorul menținerii unor relații economice și diplomatice cu țările imperialiste, din care poate obține anumite beneficii. RPDC-ul, o țară care avea o populație mai mică decât RSR-ul în anii ‘70–‘80 și cu mult mai puține resurse naturale, a reușit să treacă prin criza economică din 1979, prin cea din 1982 și prin căderea Blocului de Est din 1989–1991, fără să se întâmple o schimbare de conducere. Proletariatul organizat într-o clasă poate apăra de o sută de ori mai bine interesele naționale economice și politice, decât orice conducere burgheză, indiferent cât de roșie sau „patriotică” ar fi ea. Factorii externi nu pot explica într-un mod satisfăcător dezastrul economic care a dus la un dezastru politic în România ceaușistă, ci numai analiza de clasă ne dovedește că factorii externi doar au agravat criza sistemului socialist burghez român.

Spre deosebire de țările cu dictatură proletară, încercările burgheziei românești de a se desprinde de imperialismul sovietic au eșuat, la fel cum au eșuat și în cazul Iugoslaviei. Vom privi mai în detaliu cum s-a schimbat atitudinea revizioniștilor români față de alte state din Blocul socialist și din cel american; și invers, cum s-a schimbat atitudinea imperialiștilor față de România.

Mai întâi să vorbim despre URSS. Atât timp cât era Stalin în viață, conducerea mic-burgheză a lui Gheorghiu-Dej i se închina și îl lăuda în permanență, deoarece muncitorii și țăranii români erau recunoscători URSS-ului stalinist pentru eforturile de eliberare de sub jugul hitlerist. Acești revizioniști foloseau numele lui Stalin ca să obțină și să mențină susținere în rândul maselor. De exemplu, orașul care a purtat numele lui Stalin chiar și la șapte ani de la moartea acestuia [18]. Dar, la fel ca toți hrușcioviștii, Gheorghiu-Dej urma să laude inițiativa ideologică a lui Hrușciov (implicit, de a-l nega pe Stalin) din cuvântarea sa de la Al XX-lea Congres al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, din 1956. Conducerea românească a mai afirmat o dată linia hrușciovistă în 1960, spunând că deciziile luate la Al XX-lea și la Al XXI-lea Congres (unde hrușcioviștii și-au întărit dictatura mic-burgheză împotriva elementelor proletare conduse de Molotov și Kaganovici în 1957) „constituie o strălucită manifestare a marxism-leninismului creator în acțiune” [19]. Orice persoană care spune că Gheorghiu-Dej a fost un urmăritor adevărat al lui Stalin greșește. El doar a folosit numele lui Stalin ca să ajungă la putere, iar după moartea acestuia, a negat toate reușitele sale.

La sfârșitul anilor ‘50 și începutul anilor ‘60 deja creșteau tensiunile dintre URSS și România. În 1958, URSS și-a retras trupele din România, iar în 1964 este respins violent planul economic Valev, care căuta să subordoneze mai tare România sovieticilor din punct de vedere economic, iar în același an apare un document programatic numit „Declarație cu privire la poziția PMR în problemele mișcării comuniste și muncitorești internaționale”, în care revizioniștii români afirmă nevoia respectării căii „naționale” a socialismului românesc și libertatea României de a-și decide singură relațiile cu toate țările din lume [20, 21]. Aici deja vedem cum, încet, burghezia națională din România încearcă să se rupă de URSS.

În 1968, Ceaușescu a folosit ocazia invaziei sovietice în Cehoslovacia ca un pretext de a înrăutăți și mai tare relațiile cu URSS, declarând-o pe aceasta „o mare greșeală și o amenințare pentru pacea în Europa, pentru soarta socialismului în lume și este o zi a rușinii pentru mișcarea internațională” [22]. În urma acestui eveniment, Ceaușescu a întărit relațiile cu conducerea titoistă din Iugoslavia, care era numită în 1951 de Miron Constantinescu, pe bună dreptate, o „clică fascistă” [23]. În același an, Ceaușescu apelează la Tito și îi cere ajutorul, în cazul în care URSS-ul ar încerca să invadeze România, și de asemenea a recomandat întărirea relațiilor cu China [24].

Vedem cum prin retorica și acțiunile sale, Ceaușescu se aliniază nu doar pe plan economic cu SUA, dar și pe plan diplomatic, îmbunătățind relațiile cu țările europene, cu Iugoslavia, cu Orientul Mijlociu ș.a.m.d. într-o măsură atât de mare încât America oferă României „Clauza națiunii celei mai favorizate”, adică îi dă cele mai bune oferte comerciale. Cu siguranță, aceste relații nu au ajutat România să-și întărească poziția pe plan mondial, ci doar au făcut-o și mai vulnerabilă imperialismului mondial, fie el sovietic, chinez sau american (iugoslav).

1.3. Organele de ordine în RSR (Securitatea, Ministerul Apărării Naționale, Ministerul de Interne etc.)

Acum că am înțeles mai bine cum funcționa economia lui Ceaușescu, hai să ne uităm la organele publice care mențineau burghezia națională la putere. Securitatea avea o problemă: în 1978, odată cu fugirea în SUA a fostului șef de securitate Ion Mihai Pacepa, o anchetă deschisă de nou-venitul Postelnicu a arătat că Securitatea nu era un organ monolit, ci existau mulți trădători în rândurile sale, ceea ce a adus cu sine o luptă continuă pentru o Securitate loială lui Ceaușescu [25]. Un astfel de organ nu a existat niciodată, din cauză că influențele politice externe ale CIA, alături de conducerea absolut burgheză din România, au creat un mediu propice pentru dezvoltarea opoziției anticeaușiste chiar și în organele de ordine.

Tudor Postelnicu, care a fost șef al Securității din 1978 până la răsturnarea de stat și ministru de interne în perioada 1987–1989, a fost una dintre persoanele care a stabilit linia Securității în anii ‘80 [26]. În contextul în care România devenea tot mai dependentă de capitalul vestic și era nevoită să păstreze relații diplomatice bune cu statele din jur, Securitatea trebuia să lupte și mai tare cu influențele din vest, făra a supăra prea tare imperialiștii.

Aderarea României la tratate internaționale care cereau „respectarea drepturilor omului”, precum tratatul de la Helsinki din 1975, a forțat Securitatea să preia o nouă strategie la sfârșitul anilor ‘70, de a-i declara pe inamicii politici criminali simpli. Pentru orice persoană care lupta împotriva regimului lui Ceaușescu se putea inventa un pretext non-politic prin care acesta să fie pedepsit. Acesta era ordinul dat de noul șef al Securității, Tudor Postelnicu, în 1978: „Conducerea Departamentului securității statului atrage atenția tuturor lucrătorilor de securitate să ia măsuri ferme pentru contracararea oricăror influențe ostile și activități clandestine pe această linie, însă fără ca acțiunile noastre să constituie prilej de adresare a celor interesați din țară și străinătate la diferite organe și organisme internaționale și să facă uz de drepturile omului și libertățile religioase. Să-i găsim ca borfași, ca hoți, să acționăm cu miliția, cu alte organe din statul nostru și să nu facem din aceasta o chestiune politică care, ulterior, să aibă implicații asupra intereselor românești peste hotare. […] În niciun caz nu trebuie să acordăm «certificate politice» elementelor cu care ne confruntăm, deoarece este clar că în țara noastră nu avem și nu trebuie să avem deținuți politici” [27].

Cazul trădării lui Pacepa a fost investigat de noul șef al Ministerului de Interne, Vlad Iulian, o persoană cu o îndelungată experiență în acest minister (Securitatea era subordonată Ministerului de Interne). Alături de Postelnicu, urma să devină o persoană importantă în crearea liniei pe care o vor urma în anii ‘80 toate ramurile Ministerului de Interne, ocupându-se mai mult cu activități de spionare și de pregătire a cadrelor, decât de activități de represiune directă.

Cu cât a crescut influența capitalului vestic în România, cu atât rețelele de propagandă străină și-au intensificat activitatea, cel mai mult prin postul de radio „Radio Europa Liberă”. Acesta era organul principal de propagandă al imperialiștilor vestici pentru a intensifica nemulțumirile oamenilor din țările Blocului de Est și pentru a pregăti în aceste țări o trecere la un regim subordonat vestului. „Radio Europa Liberă” a fost creat în 1950 direct de către CIA, cu sprijinul congresului american, și a început să difuzeze emisiuni în Blocul Sovietic, dar timp de aproape 25 de ani, cât URSS-ul social-imperialist era relativ puternic, posturile acestea nu reușeau să agite într-o măsură foarte mare populația statelor socialiste [28]. Abia în anii ‘70, influența dizidenților politici din Europa de Est, inclusiv din România, a început să prezinte o amenințare mai mare pentru regimurile subordonate URSS-ului.

Trebuie să înțelegem foarte bine lucrul acesta, nu simpla pătrundere a ideilor „democratice” în România socialistă a dus la revolte și schimbări de guvern, ci un întreg proces economic și politic, atât pe plan intern, cât și pe plan extern. Fără schimbări reale la nivelul modului de producție, ar fi fost imposibilă schimbarea instituțiilor politice. În cazul României, lipsa dictaturii proletariatului a dus la crearea unei baze economice slabe și vulnerabile atacurilor externe, care a permis ulterior imperialiștilor străini să se folosească de nemulțumirea oamenilor pentru a face România o anexă a capitalului american.

Pe parcursul anilor ‘80, observăm întărirea unei opoziții anticeaușiste în partid, când în 1984, șeful armatei Ion Ionuță, alături de Nicolae Militaru, Virgil Măgureanu, alți generali și, nu în ultimul rând, Ion Iliescu, organizau o răsturnare de stat. Planul lor părea destul de simplu: Ionuță și Militaru urmau să agite cât mai mulți ofițeri și generali din structurile de apărare ale statului, Măgureanu agita securiști, iar Iliescu căuta susținere în rândurile cercurilor politice. Această răsturnare de stat era planificată pentru 1985, când Ceaușescu urma să plece într-o vizită diplomatică în Canada.

Într-un final, planul nu s-a materializat niciodată, deoarece elementele ceaușiste încă dominau în cadrul armatei și al Securității, iar Ceaușescu a reușit să afle de acest complot (probabil de la Militaru, care urma să fie desemnat agent sovietic) și să-l înăbușească. Generalul Kostyal a fost condamnat sub pretextul unor crime nepolitice („furtul de curent”) la 2 ani și 6 luni de închisoare, Patilineț și Militaru aveau să moară „misterios” peste mai puțin de 2 ani de la descoperirea acestui complot. Ion Iliescu doar a fost marginalizat politic, exclus din CC și din postul său de Președinte al Consiliului Național al Apelor [29].

Un eveniment important care prevestea căderea regimului lui Ceaușescu a fost revolta muncitorilor industriali de la „Întreprinderea de Autocamioane Brașov” din 1987. Aceste proteste veneau pe fondul unei situații economice cu adevărat precare — muncitorii erau pedepsiți pentru că nu produceau cât le cerea burghezia ceaușistă. Chiar dacă nici nu aveau destulă materie primă sau mașinării corespunzătoare, muncitorii erau forțați să muncească și duminică, iar normele de bază ale siguranței în întreprinderi nu erau respectate. Muncitorii s-au oprit din muncă și au început să huiduie șeful de întreprindere care-i amenința că-i va trimite la minele din Valea Jiului. Mai apoi au început revolte mai violente, unde oamenii scandau „Jos Ceaușescu!”, „Jos comunismul!” și cântau „Deșteaptă-te române!” [30]. Vedem că aceste proteste erau anarhice, subordonate intereselor burgheziei vestice și deschis anticomuniste. În astfel de condiții, e clar că regimul burghez al lui Ceaușescu nu putea fi înlocuit de un regim proletar, din cauză că nu exista o mișcare comunistă adevărată în România pe vremea aceea.

2. Anul 1989 și opoziția față de Ceaușescu

Ajungem în anul 1989, în care criza sistemului revizionist socialist global atinge un punct culminant. În acest an s-au început în țările nominal comuniste transferuri de putere de la burghezia națională, roșie, la burghezia deschis capitalistă, pro-vestică. Față de revizioniștii care spun că abia cu reformele lui Gorbaciov, de liberalizare a economiei și a societății, a fost pierdută dictatura proletariatului, în 1985, noi știm că burghezia a preluat puterea în Europa de Est încă din anii ‘50 (cu excepția Albaniei), iar următorii 35 de ani au reprezentat doar o trecere treptată de la un regim burghez național, social-imperialist, la un regim deschis pro-vestic. Evenimentele anilor 1989–1991 au fost culminarea eșecurilor regimurilor burgheze din Blocul Sovietic. URSS-ul nu a eșuat odată cu venirea la putere a lui Gorbaciov, ci a început să devină tot mai subordonat Americii, încă din anii ‘70.

În 1989, toate țările est-europene făceau pași mari spre liberalizarea guvernelor și spre trecerea la o conducere mult mai favorabilă vestului, gata să privatizeze și să vândă străinilor toate firmele de stat. În România, acest proces a căpătat cel mai violent caracter dintre toate, ca dovadă a disperării în care se afla burghezia națională ceaușistă.

2.1. Scrisoarea celor șase

O primă manifestare de opoziție împotriva regimului lui Ceaușescu a fost „Scrisoarea celor șase”, semnată de niște oameni care, deși apărau în vorbe socialismul, ori erau deja subordonați imperialiștilor străini, ori urmau să devină, după evenimentele de pe 25 decembrie. Aici este vorba despre: Gheorghe Apostol (care cel mai probabil a venit cu inițiativa), om fidel lui Dej, care a dat mereu vina pe sovietici, pe „cominterniști” (Pauker, Luca) și pe Stalin pentru eșecurile României dejiste [31], Alexandru Bârlădeanu, Corneliu Mănescu (fost Ministru de Interne), Grigore Răceanu, Constantin Pîrvulescu (fondator PCR) și Silviu Brucan, „stalinist” care urma să apere „democrația vestică” după 1989 [32].

Scrisoarea nu a denunțat niciodată formal sistemul socialist, ci l-a criticat pe Ceaușescu pentru implementarea sa necorespunzătoare și izolarea României pe plan extern. Vedem aici cerințe foarte similare cu politicile lui Gorbaciov, adică liberalizarea și deschiderea treptată a „sistemului socialist” către influențele vestice [33]. Toată opoziția anticeaușistă avea o retorică similară, cerând mai multă „libertate”, adică subordonare Americii, dar fără înlăturarea „sistemului socialist”, adică burghezia din partid trebuia să rămână la putere.

Consecințele „Scrisorii celor șase” nu au fost foarte semnificative. Această scrisoare nu a reușit să agite masele împotriva lui Ceaușescu și nici nu a întărit foarte mult opoziția față de Ceaușescu în partid, deoarece membrii semnatari nu aveau legături cu oamenii din armată sau Securitate, precum avea Iliescu [34]. Semnatarii acestei scrisori urmau să fie arestați opt luni la domiciliu și hărțuiți de Securitate — niște măsuri destul de minore, care reflectă faptul că Ceaușescu nu i-a văzut ca pe o amenințare. Abia după răsturnarea de stat din decembrie urmau aceștia să fie eliberați și să joace un rol absolut secundar în contextul schimbării puterii.

2.2. Revoltele anticeaușiste

Față de alte state din Blocul de Est, în care trecerea la un regim pro-american a avut loc relativ pașnic, în România această schimbare a avut un caracter mult mai violent. Pe parcursul anului 1989, Polonia, Ungaria, Cehoslovacia, Austria etc. urmau să adopte un regim pro-vestic și tot în același an avea să cadă zidul de la Berlin. Motivul pentru care în România schimbarea puterii a avut un caracter atât de violent este simplu: restul țărilor din Blocul Sovietic deja își deschideau economia lor Americii, după modelul lui Gorbaciov, și burghezia roșie din acele țări a înțeles că subordonarea față de SUA le-ar putea umple la fel de bine buzunarele. Ceaușescu nu a acceptat asta niciodată, el a crezut că va putea lupta împotriva întregii lumi, împotriva sovieticilor, împotriva americanilor și împotriva clasei muncitoare românești, și să câștige.

Acest lucru nu era posibil. Condițiile maselor muncitoare se înrăutățiseră atât de tare încât ele nu mai puteau răbda condițiile impuse de oamenii lui Ceaușescu, iar între timp, CIA-ul a reușit să-i îndoctrineze pe oameni spre „calea libertății”, adică spre calea capitalului american, și în partid deja existau oameni gata să-l dea jos pe Ceaușescu. Înlocuirea lui Ceaușescu s-a întâmplat pe fondul unor proteste începute la Timișoara pe data de 17 decembrie, care urmau să se extindă în toată țara. Securiștii lui Ceaușescu au încercat să oprească protestele, dar nu au reușit [35]. Ceaușescu a convocat mai multe întâlniri de urgență ale Comitetului Politic Executiv (CPEx) și a îndemnat oamenii, prin ziarul „Scînteia”, să nu protesteze împotriva lui, dar toate în zadar [36]. Ceaușescu a fost plecat în Iran de pe 18 până pe 20 decembrie, lăsându-și generalii și miniștrii să se descurce cu revoltele din țară, dar când a venit înapoi în România, și-a dat seama că era prea târziu. Pe data de 22 decembrie, Ceaușescu a dat ordine organelor de apărare să nu permită protestatarilor să se apropie de sediul CC, dar aceștia au ignorat ordinul: atât Victor Atanasie Stănculescu (șeful MApN), cât și Iulian Vlad (șeful Securității) au dat ordine ca militarii să părăsească sediul CC-ului și perimetrul acestuia, lăsând protestatarii să intre. Stănculescu îl convinge mai apoi pe Ceaușescu că plecarea cu elicopterul spre Târgoviște era o mișcare strategică, care îi va permite să mențină puterea. Acest lucru nu era adevărat și peste trei zile Stănculescu ordonă execuția lui Ceaușescu la Târgoviște [37].

Într-un final, Ceaușescu a înțeles că partidul nu va fi mereu de partea lui, ci din contra, partidul deja mergea împotriva lui. Omul care a fost trimis de Ceaușescu să reprime protestele de la Timișoara a dat ordin peste o săptămână ca Ceaușescu să fie împușcat [38]! El a ajuns în 1989 cu un partid plin de șobolani, care urmau să se întoarcă împotriva lui, iar o bună parte din oamenii care l-au ajutat să reprime protestele din decembrie, urmau să participe activ în FSN (Mihai Chițac, Grigorie Ghiță, Iosif Rus etc.). Ce s-a întâmplat în decembrie 1989 a fost cu adevărat un atac militar de stat, unde organele de ordine, care până atunci erau subordonate lui Ceaușescu, au trecut de partea lui Iliescu [39].

3. Consecințele imediate ale atacului de stat

În timp ce haosul și violența domina pe străzile marilor orașe din România, Ion Iliescu și Petre Roman organizau deja preluarea puterii de stat. La 22 decembrie, când Ceaușescu a fost evacuat din sediul CC, Frontul Salvării Naționale, format de Ion Iliescu și Petre Roman, a emis un comunicat în care declară că a acaparat întreaga putere militaro-politică de stat și că toate ministerele au devenit subordonate frontului [40]. Luând în considerare evenimentele care s-au petrecut între data de 20–22 decembrie, putem spune că acest comunicat nu a fost doar unul formal, ci chiar exprima adevărata stare de lucruri în România.

3.1. FSN (Ion Iliescu, Virgil Măgureanu, Silviu Brucan, Petre Roman)

Ca să vorbim despre FSN, trebuie să vorbim despre inițiatorii săi, adică Ion Iliescu și Petre Roman. Dacă mai țineți minte, Ion Iliescu a mai încercat o dată să îl dea jos pe Ceaușescu în 1984, dar nu a reușit. Uitați că în cinci ani treburile s-au schimbat și el a devenit principala opoziție, care între timp a adus de partea sa cele mai importante elemente ale armatei și ale Securității.

Frontul Salvării Naționale propovăduia pluripartidismul și alegerile libere (burgheze), care, în realitate, erau doar un mod de a legitima puterea lui Iliescu. Mulți oameni îl consideră pe Iliescu un comunist care a împiedicat formarea democrației în stil vestic în România. Acest lucru este fals. Iliescu nu era un comunist, ci un burghez care a vrut să vândă treptat toate resursele României Americii sau Europei. Poate unii demagogi liberali/stângiști (există foarte mică diferență între aceste două grupuri) îl vor acuza că nu a subordonat mai repede România imperialismului american, dar noi, comuniștii, înțelegem că un burghez este un burghez și că toate farsele despre „corupție” și „democrație” sunt doar cuvinte frumoase care justifică imperialismul american.

O mare controversă legată de Iliescu sunt cei peste 800 de oameni omorâți între 22 și 27 decembrie. Ancheta oficială nu a fost dusă niciodată până la capăt și tot este amânată de 35 de ani, sub pretextul că multe aspecte „nu pot fi, în mod obiectiv, clarificate raportat la specificul cauzelor ce privesc comiterea infracțiunilor contra umanității”. Pe scurt, organele de lege din România nu vor să îl condamne pe Iliescu pentru cele întâmplate după evacuarea lui Ceaușescu, chiar dacă este destul de clar că el a fost Șef de Stat după 22 decembrie [41].

Guvernul provizoriu instituit pe data de 22 decembrie (Consiliul Frontului Salvării Naționale) a declarat că există doar pentru a pregăti primele alegeri democratice, fără a deveni însăși FSN un partid politic. Această promisiune nu a fost respectată, iar la data de 6 februarie 1990, FSN devine partid. Această decizie a dus la demisionarea mai multor persoane din FSN, inclusiv Silviu Brucan, dar datorită puterii aproape absolute asupra presei și a instituțiilor politico-militare, FSN a reușit să câștige puterea la alegerile din mai 1990 [42].

Pe lângă FSN, au fost reînființate două partide istorice — Partidul Național Liberal (PNL) și Partidul Național Țărănesc Creștin Democrat (PNȚCD). PNL dorea relații mai bune cu America și Europa și se opunea relațiilor cu URSS. Față de FSN, PNL era condus de foști disidenți care au plecat în Europa de Vest pe vremea lui Ceaușescu, precum primul lider PNL, Radu Câmpeanu, nu de foști membri din PCR [43]. Cu toate acestea, peste câțiva ani, FSN, devenit PSD, a devenit la fel de pro-european și pro-privatizare ca și PNL.

O schismă importantă care a avut loc în cadrul FSN a fost cea dintre Ion Iliescu și Petre Roman pe motivul neînțelegerilor față de Puciul de la Moscova din august 1991. Petre Roman a condamnat deschis gruparea lui Ghenadi Ianaev, care era împotriva reformelor de liberalizare ale lui Gorbaciov și voia să se reîntoarcă la reformele de pe vremea lui Brejnev. Iliescu, care avea relații bune cu Ghenadi Ianaev și nu a vrut să condamne atacul împotriva guvernului lui Gorbaciov a decis să formeze un nou partid — Frontul Democrației și Salvării Naționale (FDSN), care urma să devină PSD, și să lase FSN să moară în mâinele lui Roman. Odată cu aceste evenimente, Roman nu a mai avut vreo influență politică serioasă [44].

3.2. Mineriadele anilor 1990–1991

Toate cele patru mineriade din anii 1990–1991 au decurs într-un mod similar: în București au început niște proteste anti-Iliescu conduse de studenți, intelectuali și funcționari liberali, care cereau grăbirea apropierii față de vest. Guvernul lui Iliescu a trimis mai întâi poliția să liniștească aceste manifestații, dar, odată ce a realizat că aceasta nu reușea să îi oprească, a trimis muncitorii să îi atace fizic. Una dintre cele mai recunoscute mineriade a fost cea de pe 13–15 iunie 1. Muncitorii de la IMGB (Întreprinderea de Mașini Grele București) scandau „IMGB face ordine!”, „Moarte intelectualilor!” sau „Noi muncim, nu gândim!”. Ion Iliescu le-a mulțumit muncitorilor care au bătut protestatarii pentru „atitudinea de înaltă conștiință civică” și a condamnat protestatarii ca fiind „elemente legionare” [45]. Unul dintre marii lideri ai mineriadelor, Miron Cozma, șef de sindicat din Valea Jiului, neagă că a participat la aceste evenimente, dând vina doar pe Iliescu și pe organele de represiune [46]. Acest lucru este improbabil. Cozma a participat la mineriadele din 1990–1991–1999 și însăși Iliescu l-a grațiat în 2004, dovedind că acest Cozma a fost de partea lui Iliescu în represiunea elementelor de opoziție [47].

În primul rând, nu trebuie să apărăm în niciun caz elementele liberale care au protestat împotriva lui Iliescu. Acești oameni nu luptau nici într-un caz pentru puterea și interesele muncitorilor, ci erau doar niște agenți ai imperialismului american. Una dintre cele mai populare lozinci ale protestatarilor era „Jos comunismul!” și tot ei au creat cântecul „Imnul golanilor”, care include versurile: „Mai bine «golan» / Decât activist / Mai bine mort / Decât comunist.” Acești oameni nu pot fi decât condamnați pentru ideile și acțiunile lor.

În al doilea rând, nici muncitorii sau liderii de sindicate nu au reprezentat interesul proletar. Ei erau subordonați guvernului burghez al lui Iliescu și acțiunile lor anarhice de violență nu puteau organiza nicicum clasa muncitoare într-o forță politică. Mai mult de atât, însăși retorica lor era antiintelectuală și nu promova nici într-un caz unitatea clasei muncitoare și nevoia dezvoltării unei conștiințe de clasă în rândul acesteia. Acești lideri de sindicat, care au dus în eroare mii de muncitori, merită condamnați la maximum.

4. Concluzie

Vedem cum evenimentele turbulente din Europa de Est a anilor ‘80–‘90, în special cele din România, nu au apărut peste noapte, ci cauzele lor se dezvoltau încă de la înlăturarea dictaturii proletariatului din URSS în 1953. Timp de 35 de ani, toate țările Blocului Sovietic (care nu include Albania) au degradat sub un regim burghez. În România, degradarea sistemului ceaușist a luat o formă violentă, caracterizată de atacuri din partea organelor de represiune și trădări continue. Noul regim al lui Iliescu de asemenea a folosit mijloace violente pentru a-și impune dominația și a aduce „democrația” în România.

Muncitorii conștienți trebuie să înțeleagă că nici Ceaușescu, nici cei care l-au scos din putere nu au fost reprezentanții intereselor lor. Puterea de stat a trecut de la burghezia națională, care căuta să fie independentă de toate țările înconjurătoare (imposibil pentru burghezie), în mâinile burgheziei compradore, care căuta pe cineva cui s-ar putea subordona și cui i-ar putea vinde mai repede țara. Numai înțelegând acest fapt, greșelile trecutului vor fi prevenite. Dacă muncitorii devin mai prudenți, cunoscând istoria adevărată, atunci anticomuniștii sub mască de comuniști (precum Dej și Ceaușescu) vor fi prinși și scoși din conducere înainte să provoace daune.

Să fiarbă-n inimi răzvrătirea,
Să-nceapă al lumii vechi apus!
Sfârșiți odată cu trecutul negru,
Sculați, popor de osândiți!
Azi nu sunteți nimic în lume,
Luptați ca totul voi să fiți!

Bibliografie

Victor Axenciuc. „Produsul intern brut al României 1862–2000, vol. 1”, p. 173.
Victor Axenciuc. „Produsul intern brut al României 1862–2000, vol. 1”, p. 153.
Victor Axenciuc. „Produsul intern brut al României 1862–2000, vol. 1”, p. 157.
Victor Axenciuc. „Produsul intern brut al României 1862–2000, vol. 1”, p. 181.
Victor Axenciuc. „Produsul intern brut al României 1862–2000, vol. 1”, p. 158.
Romania and the IMF.
Grace Marie Charney. „The economy of Romania: how it compares to other centrally-planned economies in Eastern Europe”, p. 87.
Nicolae Ceaușescu. „România pe drumul construirii societății socialiste multilateral dezvoltate, vol. 9 — august 1973–martie 1974”, pp. 618–623.
Nicolae Ceaușescu „România pe drumul construirii societății socialiste multilateral dezvoltate, vol. 8 — ianuarie 1973–iulie 1973”, pp. 535–543.
Industria extractivă în România anilor 1965–1989. Știri economice, 6 aprilie 2012.
Petrolul, agricultura și datoria externă a României (1979–1981). Petre Opris, 24 mai 2021.
George Georgescu. „Paradigmele istoriei. Datoria publică a României în ultimii 100 de ani”.
Decretul nr. 738/1969 privind organizarea și funcționarea Comitetului de stat al Planificării. Text republicat în Buletinul Oficial nr. 33 din 24 martie 1972. În vigoare de la 13 noiembrie 1969.
Gasoline vs. Crude Oil Prices. Tim McMahon, 8 iulie 2021.
Grace Marie Charney. „The economy of Romania: how it compares to other centrally-planned economies in Eastern Europe”, pp. 103–104.
Grace Marie Charney. „The economy of Romania: how it compares to other centrally-planned economies in Eastern Europe”, p. 104.
Grace Marie Charney. „The economy of Romania: how it compares to other centrally-planned economies in Eastern Europe”, pp. 105–106.
Cum a ajuns Brașovul să poarte zece ani numele de Orașul Stalin. Adevărul, 28 mai 2013.
Gheorghe Gheorghiu-Dej. „40 de ani de luptă a Partidului”, pp. 43–44.
Aprilie 1964: Planul Valev, la care „România a răspuns foarte violent ṣi foarte pe faṭă”. Silvia Iliescu, 25 aprilie 2015.
„Declarație cu privire la poziția PMR în problemele mișcării comuniste și muncitorești internaționale”, 1964.
Discursul istoric al lui Nicolae Ceaușescu — București, 21 august 1968. Amintiri din Comunism, 21 august 2018.
Tito Fascist Clique „Legalises” Capitalism in Yugoslavia. Miron Constantinescu, 12 octombrie 1951.
Ceaușescu către Tito: „Suntem hotărâți să apărăm independența țării”. Ioan Scurtu, 22 decembrie 2011.
Ion Mihai Pacepa: acțiuni și efecte. Drumul de la erou la trădător și rolul în slăbirea dictaturii. Carmen Valică, Dora Vulcan, 20 februarie 2021.
Tudor Postelnicu, între șeful torționarilor, cu șase clase, și „am fost un dobitoc”. Adelina Rădulescu, 13 august 2017.
Cum acționa Securitatea în anii ‘70 și ‘80: „Nu trebuie să avem deținuți politici. Să-i găsim ca borfași, ca hoți”. CNSAS, 21 septembrie 2023.
Our History. RFE/RL.
Cum a scăpat Nicolae Ceaușescu din complotul din 1984? Cine a fost în spatele acțiunii? Eduard Niculescu, 12 iulie 2024.
Revolta de la Brașov, din 15 noiembrie 1987, trăită și povestită de Werner Sommerauer. Oana Ionel Demetriade.
Gheorghe Apostol. „Eu și Gheorghiu-Dej”, pp. 103–111, 139–140, 144, 160–162, 165–166, 168, 190, 195.
Scrisoarea celor 6. Amintiri din Comunism, 11 martie 2019.
„Scrisoarea celor 6” adresată lui Nicolae Ceaușescu. Historia.ro.
Efectele „Scrisorii celor 6”. Amintiri din Comunism, 11 martie 2019.
Revoluția Română din 1989 — Cronologia elementară sau de ce uitarea e riscantă. Elena Tănase, 22 decembrie 2021.
Scînteia, 01–21 decembrie 1989.
Ion Iliescu a preluat puterea în 1989, după ce Armata și Securitatea și-au dat mâna. Alexandru Stan, 13 decembrie 2023.
Comandoul care l-a împușcat pe Ceaușescu. Florel Manu.
1989 — între revoluție și lovitură de stat. Ce spune procurorul Ranco Pițu, care a lucrat la dosar. Euronews România, YouTube, 20 decembrie 2024.
Comunicat din 22 decembrie 1989 către țară al Consiliului Frontului Salvării Naționale. Publicat în Monitorul Oficial nr. 1 din 22 decembrie 1989.
Cum s-au omorât românii între ei la Revoluție, din ordinul CFSN și al MApN. Ramona Ursu, Flavia Drăgan, 26 decembrie 2019.
Pagina de istorie: Transformarea în partid a Frontului Salvării Naționale. Bianca Pădurean.
Portret: Radu Câmpeanu — 100 de ani de la naștere. A.C., 28 februarie 2022.
Frontul Salvării Naționale. Enciclopedia României.
Mineriada din 13–15 iunie 1990. Cronologia unei pagini negre din Istoria României. Andreea Ofițeru, 13 iunie 2021.
Miron Cozma, audiat la Parchet: Care mineriadă? Eu nu am fost în București pe 13 iunie. RFI, 20 iunie 2024.
Ion Iliescu îl grațiază pe Miron Cozma. REL/M, 16 decembrie 2004.

Continuă lectura cu