16.10.2024 | timp de lectură: ≈ 24 min. | vizualizări:

Ce este colectivizarea și cum se întâmpla în România?

Categorie: Economie

Cuprins

Problema colectivizării din România este mistificată de istoricii ieftini anticomuniști, care pot spune despre dânsa numai că era ceva comunist și era ceva rău. Contrar iluziilor acestor profani cu diplome, colectivizarea este o chestiune de primă importanță pentru analiza istoriei RPR/RSR. Factorul economic determină factorul politic, așadar procesul și consecințele colectivizării sunt de primă importanță pentru a înțelege politica RPR/RSR și forțele de clasă din societatea română, pentru a înțelege cine era clasa domnitoare.

În acest articol vom explica ce este colectivizarea, de ce era necesară și de ce colectivizarea din România a fost, în marea sa parte, o denaturare mic-burgheză și anticomunistă. Vom demonstra că proletariatul, personificat de către Ana Pauker, a pierdut o luptă importantă împotriva micii burghezii, personificate de către Gheorghe Gheorghiu-Dej și grupul său. Ca urmare, încercările reale de construcție socialistă au fost tăiate la rădăcină, chiar în primele clipe de existență a Republicii Populare Române.

1. Aspectul teoretic

Pentru a înțelege colectivizarea și scopurile acesteia, trebuie să înțelegem ce este socialismul. Revizionismul contemporan a introdus foarte multe neclarități în discuția despre socialism. Stângiștii s-au îmbătat cu pluralismul politic, cu atitudinea de marfă față de politică, și socialismul a ajuns pentru dânșii la fel, doar o marfă, care poate exista în toate varietățile și soiurile posibile. Dar socialismul nu este o marfă, și marxiștii trebuie să îl demistifice. Un mare pas s-a făcut deja în lucrarea lui Ș. Mammaev, „K. Marx’s Proletarian Socialism” (2021), disponibilă pe canalul nostru de Telegram. Totuși, vom reitera pe scurt.

1.1. Socialismul

Socialismul nu este un scop final; acesta este o perioadă de tranziție. Pentru Marx, socialismul era sinonimul dictaturii proletariatului.

„… proletariatul se strânge tot mai mult în jurul socialismului revoluționar, în jurul comunismului, pe care burghezia însăși l-a botezat cu numele de Blanqui. Acest socialism este declararea unei revoluții neîntrerupte, este dictatura de clasă a proletariatului ca treaptă de tranziție necesară pentru lichidarea deosebirilor de clasă în general, pentru desființarea tuturor relațiilor de producție pe care se întemeiază ele, pentru desființarea tuturor relațiilor sociale care corespund acestor relații de producție, pentru revoluționarea tuturor ideilor care decurg din aceste relații sociale.”

— K. Marx. Luptele de clasă în Franța

Astfel, socialismul este treapta de tranziție necesară pentru lichidarea deosebirilor de clasă și pentru a ajunge la comunism. Însă, perioada socialismului nu se începe imediat după ce proletariatul preia puterea politică. Lenin a descoperit că există o altă perioadă, și anume perioada de construcție a socialismului, în cadrul căreia se pregătesc condițiile necesare perioadei socialismului.

„Dacă analizăm situația politică actuală, putem spune că ne aflăm într-o perioadă de trecere în cadrul unei perioade de trecere. Întreaga dictatură a proletariatului reprezintă o perioadă de trecere, dar acum avem, ca să zic așa, o serie întreagă de noi perioade de trecere.” (1)

Socialismul este o mare fabrică, unde toți oamenii sunt muncitori. Clasele nu sunt încă distruse, fiindcă toți proletarii luați împreună formează propriul capitalist. Este oare societatea moștenită de la capitalism de îndată după preluarea puterii de către proletariat o mare fabrică? Nu, fiindcă există mai multe fabrici mici, divizate, care încă fac comerț între ele, încă fac schimb bănesc. Societatea capitalistă moștenită de la regimul burghez trebuie, astfel, dezvoltată până la limita sa, până va fi pregătită pentru a începe tranziția spre comunism. Această perioadă de pregătire pentru perioada de tranziție spre comunism este întocmai ceea ce numim construcția socialismului.

Eliminarea tuturor sectoarelor în afara celui de stat, așadar, eliminarea schimbului bănesc și planificarea completă pentru dezvoltarea multilaterală a tuturor muncitorilor, distrugerea sistemului birocratic de guvernare (respectiv, toată constrângerea și controlul din partea muncitorilor necesar pentru asta), educarea tuturor membrilor societății pentru ca aceștia să poată toți să conducă statul — acestea sunt sarcinile construcției socialiste. Aceste sarcini nu depind strict de ceea ce se întâmplă în alte țări, așadar putem afirma că socialismul poate fi construit într-o singură țară.

1.2. Colectivizarea

Este ușor să vedem, astfel, de ce este nevoie de colectivizare în perioada construcției socialiste. Esența problemei constă în faptul că toți membrii societății trebuie transformați în muncitori angajați la stat, iar în agricultură, cooperarea țărănimii este primul pas în această direcție.

De ce este nevoie de colectivizare? De ce nu se poate face o mare expropriere a tuturor țăranilor și transformarea lor în muncitori salariați, așa cum au mai făcut-o istoric capitaliștii? Deoarece în gospodăriile mici țărănești nu există deloc condițiile necesare pentru a le reorganiza în întreprinderi de stat. Aceste condiții trebuie să fie create treptat, iar crearea lor este sarcina colectivizării.

Sarcina de creare a condițiilor necesare pentru colectivizare nu poate fi subestimată. Referitor la asta, nici țăranii înstăriți nu pot fi expropriați dacă nu există condițiile materiale, în special condițiile tehnice, pentru exproprierea lor. Întotdeauna bolșevicii și-au bazat politica întocmai pe acest fapt.

„Exproprierea țăranilor cu gospodărie mare nu poate fi, în nici un caz, o sarcină imediată a proletariatului biruitor, deoarece pentru socializarea acestor gospodării nu există deocamdată condiții materiale, în special în ceea ce privește tehnica, și nici condiții sociale. În unele cazuri, desigur excepționale, vor fi confiscate acele părți din loturile lor de pământ pe care ei le dau în arendă în parcele mici sau care sânt indispensabile micilor agricultori din împrejurimi; acestora din urmă trebuie de asemenea să li se asigure folosirea gratuită, în anumite condiții, a unei părți din numărul de mașini agricole aparținând țăranilor cu gospodărie mare etc. De regulă, puterea de stat proletară trebuie să lase țăranilor cu gospodărie mare pământurile, confiscându-le numai atunci când aceștia opun împotrivire puterii celor ce muncesc și sunt exploatați. Experiența revoluției proletare din Rusia, unde lupta împotriva țăranilor cu gospodărie mare s-a complicat și s-a prelungit ca urmare a unei serii de condiții speciale, a arătat totuși că, după ce primește o lecție bună chiar și pentru cele mai mici încercări de împotrivire, această pătură poate îndeplini cu loialitate sarcinile trasate de statul proletar și începe chiar, deși extrem de încet, să capete respect față de puterea care apără pe orice om al muncii și este necruțătoare cu trântorii bogătași.” (2)

Colectivizarea este un proces îndelungat în cadrul căruia proprietatea țăranilor este ridicată la nivelul proprietății de stat, în condiții avantajoase țăranilor, fără a-i defavoriza. Acest proces este unul obiectiv, nu doar o „reformă”, nu doar „calea sovietică”, cum iubesc să afirme unii pluraliști, imaginându-și că societatea este un magazin, iar diversele jucării din acel magazin pe care le pot alege sunt toate „căi” socialiste. Fiind un proces obiectiv, el are anumite legi după care se dezvoltă.

În condițiile obișnuite, prezente în majoritatea țărilor din secolul trecut, țăranul proprietar are un lot de pământ pe care îl muncește. Unii țărani se îmbogățesc, alți țărani, majoritatea lor, se ruinează tot mai mult. Cei care se îmbogățesc de pe seama celorlalți se numesc chiaburi. Cei care se ruinează sunt mijlocașii și săracii.

Pe de-o parte, ce se întâmplă în aceste condiții când statul în care trăiesc țăranii este un stat burghez? În esență, nu se schimbă nimic. Micii proprietari se ruinează, marii proprietari concentrează tot mai multe pământuri în mâinile lor, indiferent de demagogia guvernului despre „grija” față de micul proprietar. Micii proprietari de ieri devin astăzi proletari — sau se angajează la țăranul bogat și muncesc pentru un salariu mizer, sau pleacă la oraș și, la fel, muncesc pentru un salariu mizer. Sub orice guvern burghez, marea majoritate a țărănimii muncitoare se proletarizează, își pierde statutul de mic proprietar, devine o masă de muncitori salariați. Practica țărilor în care comuniștii nu au fost la putere dovedește asta. Nicio țară nu a mai continuat să fie țărănească, în toate țările marea majoritate a pământului este deținută de marii proprietari de pământ.

Pe de altă parte, ce se întâmplă în aceleași condiții, dar când statul este unul proletar? Ruinarea țăranilor mijlocași și săraci nu este în interesele proletariatului, iar consolidarea puterii economice în mâinile țăranilor bogați — nici atât. Statul proletar ajută micii țărani în lupta lor economică cu chiaburimea și marii proprietari de pământuri. Proletariatul îi ajută pe țărani să formeze, mai întâi, gospodării pentru prelucrarea colaborativă a pământului (GPP).

În cadrul acestor gospodării, pământul este deținut comun de întreaga gospodărie, adică este deținut colectiv de toți membrii acesteia, însă vitele, inventarul, uneltele, plugurile, semințele etc. rămân proprietate privată a fiecărui membru al acestei gospodării. Țăranii pot deveni membri ai acestor gospodării după propria dorință, nimeni nu-i poate forța să se alăture. Totuși, chiar și fără a fi siliți, țăranii se alăturau acestor gospodării, fiindcă ele erau mult mai eficiente. Individual, țăranii ar putea fi proprietari de mici loturi de pământ împrăștiate în mai multe zone, și asta ar însemna multe chinuri în prelucrarea pământului, chiar și din simplul motiv al greutății deplasării tuturor vitelor și a instrumentelor agricole dintr-un lot în altul pe distanțe lungi. În GPP, pe de altă parte, tot pământul era centralizat. Roadele muncii, care devine mai productivă datorită prelucrării cooperative a pământului, le revin țăranilor din GPP. Situația țăranilor se îmbunătățește semnificativ în comparație cu munca dezbinată individuală, iar chiaburului îi este mai greu să concureze cu țăranii cooperați.

Între timp, statul proletar nu stă degeaba. În sate, acesta creează stații de mașini și tractoare (SMT). Aceste stații sunt întreprinderi ale statului, ele dețin tractoare și personal pentru a le întreține. Statul pregătește condițiile materiale pentru următoarea etapă a colectivizării.

Mai devreme sau mai târziu devine evident că GPP-urile sunt doar o soluție temporară, că au anumite lipsuri. De exemplu, deși pământul e comun, uneltele care se folosesc pentru a-l prelucra nu sunt comune. Se creează eventual o situație în care în GPP există constant un set de unelte, vite și inventar, însă formal acestea sunt proprietate privată. Din această cauză apar dificultăți: uneltele nu sunt îngrijite de întreg GPP-ul, dacă un țăran retrage câteva vite de-ale lui, GPP-ul va avea probleme ș.a.m.d. Înțelegând asta, țăranii cooperați dau o parte din inventar, vite, unelte etc. în proprietate comunală. Făcând asta, ei își păstrează dreptul de a avea propriile vite, un set de inventar și un lot de pământ lângă casă pentru a-i ajuta în viața economică, dar principalele unelte și inventar sunt deținute deja de gospodăria lor colectivă.

Astfel, GPP se transformă în următoarea sa formă firească: artelul sau gospodăria agricolă colectivă (GAC). Pe lângă problemele GPP-ului, GAC-ul oferă un mare avantaj: abilitatea de a arenda tractoare de la stat. Trecerea la etapa de artel nu poate fi făcută fără un anumit nivel de dezvoltare industrială la sat, fără condițiile materiale în formă de SMT-uri. Abia după ce există SMT-uri, cu voința benevolă a țăranilor, se efectuează trecerea de la GPP la GAC. Productivitatea muncii crește brusc datorită folosirii tractoarelor, țăranii pot produce mult mai mult și, respectiv, le revine mult mai mult din propriul produs. Astfel, artelul este gospodăria agricolă colectivă, în cadrul căreia țăranii își păstrează grădinile și o anumită cantitate de vite și inventar, însă marea parte din proprietate este proprietatea gospodăriei, care beneficiază și de abilitatea de a lua tractoare în arendă de la stat.

Când majoritatea satului este organizată în arteluri, lupta de clasă între țăranii din artel și chiaburime se intensifică. Chiaburimea sabotează mișcarea colectivă, sabotează munca din artel, ucide muncitori și oameni de partid. Muncitorii artelurilor nu stau nici ei pe loc: puterea de stat poate tolera chiaburimea o anumită perioadă, însă după un anumit moment ea devine o primejdie pentru dezvoltarea continuă a agriculturii. Chiaburului parazit i se oferă alegerea: să se alăture artelului benevol, oferindu-și pământurile și proprietatea către artel, sau să fie expropriat prin decret și deportat. Aceste acțiuni împotriva chiaburimii nu sunt un ordin „de sus”, și nici nu trebuie să fie: țăranii conștienți vor înțelege necesitatea acestor măsuri din propria lor experiență.

Pe lângă GAC-uri, statul poate crea propriile întreprinderi agriculturale la sat. Acestea sunt gospodăriile agricole de stat. Eventual, toate gospodăriile agricole trebuie să se transforme în gospodării de stat, însă procesul de transformare durează foarte mult timp, iar noi nu vom analiza amănunțit gospodăriile de stat în această lucrare.

Artelurile agricole se numeau în URSS colhozuri. Tot aici, putem observa că munca cooperativă și prezența tractoarelor în agricultură sunt factori care pot duce doar la ridicarea nivelului de productivitate a muncii, pot duce numai la creșterea fertilității solului și a bunăstării materiale a țăranilor (desigur, dacă colectivizarea se face corect, gradual, cu acordul țăranilor). Astfel, miturile despre colectivizare, care spun că aceasta ar fi dus la foamete, sunt complet greșite. Cei care le răspândesc nu pot sau nu își doresc să facă o analiză economică adecvată a consecințelor colectivizării.

Eventual, după mult timp și după multă dezvoltare tehnologică, productivitatea muncii crește atât de tare, încât propriile gospodării ale țăranilor devin mai mult o povară decât un ajutor economic. Când se ajunge la aceste condiții, artelul se transformă în comună. În comună, pământul și toate mijloacele de producție sunt proprietatea colectivă a țăranilor, proprietatea comunei. În istoria URSS-ului nu s-a ajuns la nivelul necesar al dezvoltării artelurilor pentru ca acestea să treacă în masă la nivelul comunelor.

„Să luăm, în continuare, problema artelului agricol și a comunei agricole. Toată lumea admite acum că, în condițiile actuale, artelul este singura formă corectă a mișcării agricole colective. Și acest lucru este destul de ușor de înțeles:

a) artelul combină corect interesele personale, cotidiene ale agricultorilor colectivi cu interesele lor colective;

b) artelul adaptează cu succes interesele personale, cotidiene la interesele colective și contribuie astfel la educarea țăranilor individuali de ieri în spiritul colectivismului.

Spre deosebire de artel, unde doar mijloacele de producție sunt socializate, comunele, până de curând, socializau nu numai mijloacele de producție, ci și viața de zi cu zi a fiecărui membru al comunei; cu alte cuvinte, membrii unei comune, spre deosebire de membrii unui artel, nu dețineau individual păsări de curte, animale mici, o vacă, cereale sau terenuri agricole. Aceasta înseamnă că, în comună, interesele personale, cotidiene ale membrilor nu au fost atât de mult luate în considerare și combinate cu interesele colective, cât au fost eclipsate de acestea din urmă în interesul egalizării mic-burgheze. Este clar că aceasta este partea cea mai slabă a comunei. Aceasta explică de fapt de ce comunele nu sunt răspândite, de ce nu există decât câteva zeci. Din același motiv, comunele, pentru a-și menține existența și a se salva de la destrămare, au fost nevoite să abandoneze sistemul de socializare a vieții cotidiene; ele încep să lucreze pe baza unității zilei de muncă și au început să distribuie cereale între membrii lor, să permită membrilor lor să dețină păsări, animale mici, o vacă etc. Dar de aici rezultă că, de fapt, comuna a trecut la poziția de artel. Și nu este nimic rău în asta, pentru că este necesar în interesul dezvoltării sănătoase a mișcării agricole colective de masă.

Acest lucru nu înseamnă, desigur, că comuna nu este deloc necesară și că nu mai reprezintă o formă superioară a mișcării agricole colective. Nu, comuna este necesară și este, desigur, o formă superioară a mișcării agricole colective. Totuși, acest lucru nu este valabil pentru comuna actuală, care a apărut pe baza unei tehnici nedezvoltate și a unei lipse de produse și care se îndreaptă ea însăși spre poziția de artel; este valabil pentru comuna viitorului, care va apărea pe baza unei tehnici mai dezvoltate și a unei abundențe de produse. Actuala comună agricolă a apărut pe baza unei tehnici subdezvoltate și a unei lipse de produse. Aceasta explică de fapt de ce a practicat egalizarea și a ținut puțin cont de interesele personale, cotidiene ale membrilor săi, ca urmare a faptului că acum comuna este obligată să treacă la poziția artelului, în care interesele personale și publice ale agricultorilor colectivi sunt combinate în mod rațional. Comunele viitoare vor apărea din arteluri dezvoltate și prospere. Viitoarea comună agricolă va apărea atunci când câmpurile și fermele artelului vor avea o abundență de cereale, vite, păsări, legume și toate celelalte produse; atunci când artelurile vor avea spălătorii mecanizate, bucătării și săli de mese moderne, brutării mecanizate etc.; atunci când fermierul colectiv va constata că este mai avantajos pentru el să obțină carne și lapte de la departamentul de carne și lapte al fermei colective decât să aibă propria sa vacă și propriile animale mici; atunci când femeia fermier colectiv va constata că este mai avantajos pentru ea să ia masa în sala de mese, să-și ia pâinea de la brutăria publică și să-și spele lenjeria la spălătoria publică, decât să facă ea însăși toate aceste lucruri. Viitoarea comună va apărea pe baza unei tehnici mai dezvoltate și a unui artel mai dezvoltat, pe baza unei abundențe de produse. Când va fi asta? Nu curând, desigur. Dar va avea loc. Ar fi criminal să accelerăm artificial procesul de tranziție de la artel la viitoarea comună. Asta ar încurca întreaga problemă și ar facilita munca dușmanilor noștri. Trecerea de la artel la viitoarea comună trebuie să se desfășoare treptat, în măsura în care toți agricultorii colectivi vor fi convinși că o astfel de tranziție este necesară. Iată cum stau lucrurile în ceea ce privește problema artelului și a comunei.”

— I.V. Stalin. Raport despre munca Comitetului Central la cel de-al XVII-a Congres al PCUS(b)

Așadar, avem următoarele 3 etape firești ale dezvoltării colectivizării:

GPP-ul, unde doar pământul este proprietate comună, iar inventarul și vitele sunt proprietatea privată a fiecărui individ care participă în GPP.
După ce s-a stabilit baza industrială necesară la sat, în forma SMT-urilor, artelul, în cadrul căruia mijloacele de producție principale sunt în proprietatea colectivă, dar rămâne și proprietatea individuală a fiecărui membru al artelului asupra grădinilor, păsărilor mici, asupra unui număr limitat de vite etc.
După ce productivitatea muncii în arteluri și tehnologia din SMT-uri s-a dezvoltat la un nivel destul de înalt, comuna, în cadrul căreia toată proprietatea este strict proprietatea comunei.

Toate aceste etape sunt etape de pregătire pentru ridicarea proprietății agriculturale la nivelul proprietății de stat. Comuna nu este încă proprietate de stat, dar este ultima treaptă pregătitoare.

Reamintim cititorului de importanța bazei materiale pentru stabilirea artelurilor la sate. Fără o bază materială dezvoltată, stabilirea artelurilor nu poate fi efectuată, iar dacă se încearcă ceva asemănător, atunci această încercare va duce cu siguranță la ruinare. Referitor la asta, menționăm existența lucrării lui Stalin „Amețiți de succese”, unde acesta critică încercările de a stabili arteluri forțat, în situația în care nu existau condițiile materiale necesare pentru ele și fără ca țăranii să fie destul de convinși în superioritatea acestora. Chiar vă recomandăm să citiți această operă!

Linia lui Stalin (și a lui Lenin, Marx, Engels, pe scurt, a tuturor comuniștilor) devine extrem de clară: transformarea graduală a formelor de gospodărie sătească, trecerea graduală și răbdătoare, fără consecințe negative pentru țărani, de la proprietate individuală până la comuna agricolă. Acest lucru se poate face doar trecând prin etapele firești de dezvoltare și luând în considerare de-a lungul drumului toate condițiile tehnico-materiale existente.

Să vedem cum era implementată această linie în România.

2. Colectivizarea în România

Înainte de a analiza colectivizarea după începutul său formal în 1949, trebuie să analizăm câteva premise ale acesteia.

În 1947, în majoritatea țărilor est-europene s-au implementat reforme monetare, scopul cărora era stabilizarea valutei și prevenirea inflației. În România, s-a încercat să fie strecurate și măsuri care ar dezavantaja țărănimea. Astfel, prețurile producției agriculturale ar fi fost ridicate mai puțin comparativ cu ridicarea prețurilor pentru producția industrială. Ce ar însemna asta? Asta ar însemna că țăranul ar putea cumpăra mai puțin cu banii primiți de la vânzarea produselor sale decât muncitorul industrial cu salariul său. Dacă în 1938 un țăran putea cumpăra o marfă cu 70 kg de lapte, atunci după reformă el ar putea cumpăra aceeași marfă cu 250 kg [1, p. 92]. Această politică ar fi fost evident una de exploatare a țărănimii. În interesele cărei clase ar fi această schimbare? În interesele proletariatului? Desigur că nu. Această politică a fost preluată de la troțkistul Preobrajenski, și este o politică de ridicare a sectorului de stat din contul țărănimii, este o politică troțkistă, mic-burgheză și antiproletară, deci, anticomunistă.

Înăuntrul partidului se conturau tot mai tare grupările care reprezentau interesele diverselor clase din societatea română. Pe de-o parte, cei care doreau să exploateze țărănimea și să o ruineze prin ridicarea incorectă a prețurilor s-au grupat în jurul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Pe de altă parte, politicii anticomuniste, strecurate în reforma monetară, s-au opus comuniștii Ana Pauker și Vasile Luca [1, p. 92]. Despre poziția Anei Pauker a scris istoricul burghez Robert Levy, care a descris bine dezbaterile referitoare la problema agrară, însă nu a putut să aprecieze corect caracterul dezbaterilor ca fiind manifestări ale luptei de clasă, fiindcă avea o viziune burgheză asupra lumii.

Grupul Anei Pauker (deci, întregul proletariat și țărănimea română) a câștigat și a prevenit implementarea măsurilor incorecte, s-a asigurat de implementarea corectă a reformei proletare. Ana Pauker susținea linia lui Lenin și Stalin, linia de colaborare și unitate cu țărănimea. Împotriva acesteia luptau troțkiștii din partid, care căutau să exploateze țărănimea pentru beneficiul statului (respectiv, după venirea lor la putere, pentru propriul lor beneficiu). Politica stalinistă, dusă de Pauker și Luca, a prevenit o dezavantajare uriașă a țărănimii. Mai târziu, Dej urma să se plângă (cu lacrimi de crocodil) de victoria lui Pauker și Luca în această chestiune, spunând că țărănimea era prea favorizată [1, p. 95]. Evident, țărănimea nu era prea favorizată, ci era egală cu proletariatul. Acest fapt îl deranja prea tare pe troțkistul și anticomunistul Dej.

Colectivizarea începe oficial în martie 1949. Istoricii burghezi din țara noastră creează intenționat neclaritate referitor la colectivizare. Lor nu le pasă că după plenara din martie 1949 colectivizarea mergea moderat pentru o perioadă, fiind accelerată artificial în 1950. De asemenea nu îi interesează personalitățile concrete și politicile propuse de acestea. Pentru burghezii noștri există doar „comunism” și „stalinism” abstract, și pentru ei este important să transforme orice problemă într-un scandal.

Haideți, deci, să facem o cercetare mai profundă a acestui subiect. Pe data de 3 martie 1949 începe o plenară a Comitetului Central, care a discutat problemele colectivizării. Ana Pauker a criticat decizia plenarei din martie 1949, fiindcă aceasta sugera o trecere curândă la colectivizare în masă, fără să existe condițiile tehnice și materiale necesare. Într-adevăr, grupul troțkist al lui Dej intenționa să o facă și, într-adevăr, condițiile tehnice și materiale necesare nu erau existente. În august 1949, Pauker spunea că în sat nu se pot găsi nici ținte, nici potcoave: producția industrială nu era deloc gata să aprovizioneze satul cu toate cele necesare pentru trecerea la producție în masă colectivă [1, p. 93]. Evident, sarcina proletariatului, sarcina statului proletar era să lărgească producția, să pregătească condițiile tehnice, măcar minimul necesar, înainte să promoveze o politică de colectivizare în masă.

Tot după această plenară, se creează o Comisie Agrară, subordonată Ministerului Agriculturii, sarcina căreia era supervizarea și controlul procesului de colectivizare. Această comisie era condusă de Ana Pauker. Reieșind din cele spuse anterior, putem trage concluzii despre politica acestei comisii: crearea graduală și chibzuită a GPP-urilor, o politică graduală de colectivizare, care ar putea dura zeci de ani, până când există condițiile industriale necesare. Într-adevăr, asta era politica Anei Pauker și a comisiei conduse de dânsa începând cu martie 1949 până în primăvara anului 1950. Deși țăranii cereau singuri să organizeze GPP-uri sau chiar arteluri, comisia refuza o mare parte dintre propuneri, deoarece condițiile tehnico-materiale încă nu existau.

Să atragem atenția la faptul că Comisia Agrară era subordonată Ministerului Agriculturii. Ministerul Agriculturii, ca și orice alt minister, este un organ de stat, nu un organ de partid. El era subordonat Consiliului de Miniștri. Acesta, la rândul său, se subordona Marii Adunări Naționale a Republicii Populare Române. Cea din urmă era aleasă prin vot [2]. Niciunul dintre aceste organe nu era subordonat direct partidului, ci numai prin faptul că anumiți membri ale acestora sunt în partid și urmează directivele partidului. Aceasta îi oferea Anei Pauker o anumită libertate în acțiunile întreprinse de dânsa. În 1950 s-au petrecut anumite schimbări. Pe data de 25 februarie 1950, Comisia Agrară este lichidată, în locul ei se formează Secția Agrară a CC al PMR. Acum, organul care supraveghează colectivizarea se subordonează direct Comitetului Central, adică partidului. Ana Pauker urma să conducă și acest organ, însă de data asta, partidul fiind dominat de elemente mic-burgheze aventuriste, este forțată să preia planuri nerealiste de colectivizare: până în toamna 1950 ar trebui să se stabilească cel puțin 900 gospodării agricole colective!

Partidul, dominat de elemente anticomuniste în frunte cu Dej și cu sprijinul lui Ceaușescu, pregătea un schimb brusc al direcției de colectivizare înspre un plan aventurist și oportunist de stânga al colectivizării accelerate în următorii ani. Astfel, când Pauker plecase în URSS în iunie 1950, aceasta fu înlocuită operativ de Alexandru Moghioroș. Poziția acestuia era clar opusă poziției Anei Pauker încă din 1949 [1, p. 104].

Astfel, se încep și problemele colectivizării. Din diversele instanțe guvernamentale locale se raportează despre imposibilitatea planului propus de Secția Agrară, fiindcă țăranii nu sunt gata, iar industria nu îi poate susține. Aceste rapoarte sunt mușamalizate, se transmite clar directiva troțkiștilor: îndepliniți planul colectivizării cu orice preț.

În condițiile în care industria nu poate susține colectivizarea, iar agricultura este prea subdezvoltată pentru a ajunge singură la colectivizare ca o concluzie firească a experienței țăranilor, cei săraci încă nu pot să treacă la gospodării colective, nemaivorbind de mijlocași, care ar avea și mai puține motive să o facă. Cu toate acestea, chiar și mijlocașii au fost forțați să se alăture GAC-urilor.

Astfel, după iunie 1950, mica burghezie din conducerea PMR a ajuns să controleze agricultura și să distrugă de la rădăcină orice încercare de construcție socialistă în continuare. Într-un mod firesc oportuniștilor de stânga, după ce au înțeles în 1953 că au mușcat mai mult decât au putut înghiți, au oprit cu totul eforturile de a mai colectiviza agricultura. În 1957-1962, au reluat colectivizarea în aceeași manieră forțată și neatentă, complet anticomunistă. Acest fel de zigzaguri le este caracteristic micilor burghezi cu deviații de stânga.

În sfârșit, începând cu iunie 1950, Ana Pauker și Vasile Luca, reprezentanții proletariatului în PMR, au pierdut poziții cruciale din partid. Asta însemna o mare pierdere pentru proletariatul PMR.

3. Concluzie

În România, o țară țărănească, colectivizarea a avut două etape principale:

Martie 1949–iunie 1950. În această etapă, politica de colectivizare era chibzuită și calculată, lua în considerare atât voința reală a țăranilor de a se alătura gospodăriilor cooperative, cât și existența condițiilor tehnico-materiale pentru susținerea gospodăriilor cooperative din partea statului.
Iunie 1950–aprilie 1962. Această etapă este caracterizată de zigzaguri mic-burgheze: colectivizare forțată fără să existe condițiile necesare sau vreo nevoie imediată de colectivizare; pauză de la colectivizare, delăsare completă în această privință; completarea colectivizării, iarăși într-un mod forțat, în condiția deținerii puterii de stat de către mica burghezie anticomunistă, care se maschează în spatele comunismului.

Comuniștii și muncitorii conștienți trebuie să știe despre aceste etape esențial diferite și opuse una alteia ale colectivizării din România. Fără o claritate în această chestiune, nu poate fi niciun fel de claritate în toate celelalte chestiuni ale „socialismului” din RPR/RSR.

Mai mult, trebuie știut că Pauker și Luca erau continuatorii liniei lui Lenin–Stalin, iar Dej, Ceaușescu, Moghioroș etc. continuau linia lui Troțki. Trebuie luptat împotriva propagandei burgheze, care spune că Pauker lupta împotriva „staliniștilor” Dej și Ceaușescu. Din contră, întocmai linia lui Stalin de colectivizare calculată, care ar fi adus prosperitate și fericire țăranilor români, a fost doborâtă de către troțkiștii din partid.

Bibliografie

Robert Levy. Ana Pauker: The Rise and Fall of a Jewish Communist. University of California Press. 2001.
Constituția Republicii Populare Române din 1948.

Note

V.I. Lenin. Opere complete, vol. 42, p. 226.
Ibid, vol. 41, p. 177.

Continuă lectura cu