25.10.2024 | timp de lectură: ≈ 18 min. | vizualizări:

Dezindustrializarea României

Categorie: Economie

Cuprins

Nu e o surpriză pentru nimeni că la momentul de față industria românească este la pământ. Vechile fabrici și utilaje ale secolului trecut au fost lăsate să ruginească sau au fost date pe mâna unor mici producători, care le pot întrebuința doar la o scară mică. Marea producție românească a fost înlocuită de multinaționale europene sau americane, gata să stoarcă cât mai multă valoare pe baza muncii prestate de muncitorii români. Procesul de dezindustrializare din România își are originile nu în perioada anarhiei economice din anii ‘90, ci chiar în perioada României socialiste. În acest articol vom explica cauzele principale care au dus la stagnarea industrială din anii ‘70–‘80, care eventual a creat terenul perfect pentru dezindustrializarea masivă de după 1989. Studiind istoria industriei, și mai precis abordarea capitaliștilor față de ea, observăm limpede prăpastia care există între interesele capitaliștilor și ale muncitorilor.

1. Însemnătatea industrializării pentru o țară capitalistă

Pentru a vorbi despre dezindustrializare, trebuie mai întâi să explicăm motivele pentru care o țară își dezvoltă industria în primul rând.

Odată cu descompunerea vechilor relații feudale, în care dominau relațiile de iobăgie dintre țărani și nobilii feudali, au început să se dezvolte noile relații capitaliste dintre muncitorii salariați, lipsiți de proprietate, și capitaliștii care dețineau deja toată proprietatea productivă din societate. Acest lucru nu ar fi fost posibil fără dezvoltarea industriei, la început sub forma manufacturilor, care erau niște întreprinderi industriale unde era folosită munca manuală. Încă de pe vremea manufacturii, capitaliștii își câștigau averile pe baza exploatării muncii salariate, forțând vechii țărani și artizani ruinați, acum deveniți muncitori salariați, să muncească toată ziua în manufactură pentru a crea produse ce puteau fi vândute.

Capitaliștii nu au stat pe loc în această perioadă, ei și-au dat seama de potențialul noilor descoperiri tehnologice de a crește nivelul producției industriale. Ei și-au folosit capitalul acumulat pentru a dezvolta și implementa noile mașinării industriale, cu scopul de a produce mai mult și mai ieftin, pentru a bate concurența și a aduna tot mai multe bogății.

Deci, vedem că odată cu intrarea capitalismului și a capitaliștilor pe scena istoriei, se începe un proces activ de dezvoltare a industriei, care întrece agricultura și devine ramura economică principală a societății burgheze. Această goană pentru îmbogățire a avut 2 mari consecințe: pe de-o parte, dezvoltarea unor grandioase mașinării și acumularea unor bogății imense în mâinile burgheziei, și pe de altă parte, subordonarea și însărăcirea muncitorilor care au produs toate aceste bogății.

Acest proces general de dezvoltare a industriei a avut loc, mai devreme sau mai târziu, în practic toate țările capitaliste. Putem să ne aducem aminte de marea industrie engleză și americană de la începutul secolului XX, măreața industrie sovietică de la sfârșitul anilor ‘30 (vom clarifica rolul industriei pentru o țară în care conduce clasa muncitoare în alt articol) și chiar industria japoneză dezvoltată după Al Doilea Război Mondial.

2. Dezindustrializarea generală din statele UE (începând cu anii ‘70)

La cât de strâns legată era relația dintre primii capitaliști și dezvoltarea industriei, spre finalul secolului XX s-a întâmplat o schimbare în țările capitaliste dezvoltate.

După Al Doilea Război Mondial, țările capitaliste erau în ruine, în multe țări industria a fost în mare parte distrusă. Din acest motiv, țările capitaliste au început să își reconstruiască economia și industria. La început, profiturile marilor industriași (și ale statului, în cazul industriilor naționalizate) erau uriașe, deoarece forța de muncă a oamenilor, singura creatoare de valoare, avea încă un rol semnificativ în producție. Spunem că forța de muncă este singura componentă a producției care produce valoare, deoarece restul componentelor doar își răscumpără valoarea. Muncitorul, primind în forma salariului o valoare mai mică decât cea pe care o produce, îi produce capitalistului un profit. Mașinăriile nu fac asta, nu poți „plăti” o mașinărie mai puțin în scopul extragerii unui profit. O mașinărie este cumpărată, întreținută și apoi schimbată, iar nicăieri în acest proces nu se poate extrage o valoare suplimentară. La fel e și cu materia primă, ea nu creează în timpul procesului de producție o valoare nouă. Știind asta, putem deduce că odată cu înlocuirea muncii omului cu activitatea mașinăriilor, cu scopul de a produce mai mult și mai ieftin, scade aportul forței de muncă în procesul de producție.

Deci, odată cu dezvoltarea producției vedem că scade rata profitului, și fix asta s-a întâmplat pe parcursul anilor ‘60 ai secolului trecut în țările capitaliste dezvoltate, după câteva decenii de dezvoltare economică impresionantă. Scăderea ratei de profit a dus inevitabil la marile crize economice ale anilor ‘70, cea mai cunoscută fiind cea din 1973–1975. Această criză a forțat burghezia să găsească alte moduri de a-și menține ratele de profit, precum scăderea salariilor, măsuri antisindicale și, în unele cazuri, instaurarea unor regimuri fasciste, precum a făcut imperialismul american în Chile. Salvador Allende, fiind ales democratic președinte în 1970, a încercat să implementeze niște reforme care căutau să naționalizeze unele sectoare economice, în special sectorul de cupru, care erau deținute până atunci de multinaționale americane. Acest lucru a fost destul ca să declanșeze o campanie cât se poate de agresivă din partea Statelor Unite împotriva lui Allende. Pentru a-și impune interesele asupra acestei țări, SUA a finanțat o mișcare fascistă, armată, în frunte cu Pinochet. În urma instaurării unei dictaturi militare, acesta a făcut viața muncitorilor din Chile un coșmar, dar în schimb a umplut buzunarele imperialiștilor americani.

O altă măsură luată a fost transferarea capitalului din sectorul industrial în sectorul fictiv, cu speranța obținerii unor noi profituri din ceea ce poate fi considerat, pe bun drept, amăgeli și escrocherii curate. Aici vine vorba, de exemplu, de acțiuni și credite, prin care companiile mai puțin rentabile caută să înceapă un alt ciclu de producție, cu speranța că își vor răscumpăra pierderile, sau căutând să facă repede niște bani pe baza speculației. Astfel, sectorul financiar, administrativ a căpătat o influență mai mare în țările capitaliste dezvoltate. Dar e clar că valoarea nu apare din aer, din speculații, ci din munca oamenilor, deci, apare întrebarea: ce s-a făcut cu industria?

Odată ce industria țărilor dezvoltate a devenit mai puțin rentabilă, privirea capitaliștilor vestici s-a întors spre sud și răsărit, acolo văzând țări încă slab dezvoltate economic și industrial, unde forța de muncă era mai ieftină. Aceste țări, nemaifiind sub dominație colonială, au devenit terenuri libere pentru investiții, iar muncitorii din aceste țări urmau să devină energia vitală, carnea vie pentru mașinăria imperialismului american. Țări precum China, Bangladesh, Indonesia și Mexico au devenit ținta exportului de capital vestic, în aceste țări urmând să fie construite noi fabrici, subordonate maeștrilor lor neo-coloniali.

Acest proces de exploatare imperialist a dus la dezindustrializarea în masă a țărilor capitaliste dezvoltate, începând cu Anglia, SUA, și terminând cu Japonia și Germania. În aceste țări a început să domine sectorul serviciilor, care este practic menținut în multe cazuri de producția industrială din țările mai puțin dezvoltate. Ce consecințe a avut acest proces? Au reușit oare capitaliștii să iasă din criza generală a capitalismului? Nu, nici într-un caz! După niște scurte perioade de profitabilitate, profitul a început să scadă din nou, crizele au continuat periodic, chiar și mai violent decât cele anterioare (vedem criza din 2008 și în general situația economică dezamăgitoare din ultimii 15 ani). Cine a fost lovit cel mai tare de aceste fenomene firești ale capitalismului? Clasa muncitoare, desigur. Vedem că încercările jalnice ale burgheziei de a-și salva pielea sunt inutile, capitalismul e un sistem plin de contradicții, care duce lumea periodic în haos, crize și războaie.

3. Starea industriei pe vremea lui Ceaușescu

Odată cu instaurarea regimului burghez al lui Gheorghiu-Dej și mai apoi al lui Ceaușescu, care doar se declara comunist, în România a început să se dezvolte sectorul industrial, atât de mult neglijat în perioada monarhistă și fascistă din anii interbelici.

Chiar dacă industria românească primea multe investiții pe vremea lui Dej și Ceaușescu (47,5% din totalul investițiilor pe vremea lui Ceaușescu), totuși existau multe probleme care au creat condiții prielnice pentru dezindustrializarea care urma să aibă loc după moartea sa.

În primul rând, industria din perioada lui Dej și Ceaușescu avea un singur scop: îmbogățirea oamenilor de stat. Acest lucru a fost posibil din cauza că industria era în mâinile statului, iar aceștia puteau extrage roadele produse de munca oamenilor, la fel cum ar face un capitalist privat. Dej, Ceaușescu și oamenii lor acționau exact ca niște burghezi, sub un steag roșu, exploatând masele de muncitori români pentru a se îmbogăți. Producția din România nu avea ca scop satisfacerea nevoilor populației sau dezvoltarea lor multilaterală, ci doar extragerea maximă de profit, ca și în oricare altă țară capitalistă.

O altă problemă pentru industria românească a fost faptul că capacitatea industrială nu era folosită la maxim (mai puțin de 80%), din cauza corupției care exista în ministerele de stat și, implicit, la toate nivelurile de administrație a producției. La fel ca în URSS-ul brejnevist, disciplina la locul de muncă era adeseori ignorată, furtul fiind un eveniment comun în fabricile din România. Productivitatea muncii în RSR era cea mai scăzută din tot blocul de est la sfârșitul anilor ‘80.

Înafară de scopul general de îmbogățire al oamenilor de stat, producția românească mai avea un scop specific, și anume, plătirea datoriilor externe acumulate de regimul lui Ceaușescu.

La cât de mult vorbesc apărătorii lui Ceaușescu despre minunata industrie românească, ei uită să menționeze rolul pe care l-au jucat creditele externe în această schemă. Decizia aceasta de a dezvolta cât mai repede industria pe baza creditelor străine nu a fost una justă, făcută în interesul maselor, ci a fost un plan de îmbogățire rapid, iar în caz de necaz, toată povara urma să fie aruncată pe spatele clasei muncitoare. Exact asta s-a întâmplat în anii ‘80.

Majoritatea creditelor luate de Ceaușescu erau credite comerciale, cu termen scurt de scadență și dobânzi mari, iar din cauza ineficienței industriei românești, statul român nu putea ține pasul cu termenii de scadență și dobânzile acestor împrumuturi, și astfel, a trecut la măsuri mai extreme. La fel ca în oricare țară capitalistă intrată în criză, capitaliștii români, adică statul, erau gata să facă viața muncitorilor un coșmar. Oamenii trebuiau să muncească mai mult decât înainte, primind mai puțin și fiind privați de multe necesități, precum curentul electric și căldura. Producția de bunuri pentru consum a fost neglijată în favoarea industriei grele, statul investind doar 5% din venitul său în industria alimentară, astfel rafturile de la magazine erau goale, mulți oameni negăsind de mâncare.

Pe lângă toate chinurile prin care au trecut muncitorii noștri, însăși industria a fost chinuită. Din nevoia de a economisi până și ultimul bănuț, calitatea produselor industriale a scăzut, mașinăriile nu erau întreținute corespunzător sau înlocuite cu alte mașinării mai performante. Toată industria românească lucra parcă în regim de urgență, mașinăriile, ca și robii de pe plantațiile americane, erau epuizate până la moarte. Neglijența față de producția industrială a dus la mai multe accidente pe parcursul anilor ‘70–‘80. Două accidente foarte grave, urmate de explozii violente, au avut loc la secția de cracare catalitică a țițeiului de la Pitești (în noaptea de 30 spre 31 octombrie 1978) și la secția de piroliză a Combinatului petrochimic de la Teleajen (în noaptea de 6 spre 7 decembrie 1983). În incendiul de la Pitești au decedat nouă persoane [8].

Dacă în perioada 1970–1978 s-au investit 1,3 miliarde de dolari americani (echivalent) în industria românească, atunci în perioada 1978–1986, valoarea investițiilor a scăzut de 3 ori, până la doar 429 de milioane de dolari. Din acest motiv, munca de cercetare, experimentare și dezvoltare a producției s-a redus la nimic, industria a stagnat. În anii 1980–1989, rata de creștere industrială în România a scăzut de 3 ori, la doar 3% anual.

Pe parcursul anilor ‘80 urmau să fie începute multe proiecte industriale ambițioase pentru care nu existau fonduri și ulterior acestea au fost abandonate după moartea lui Ceaușescu. Acestea includ, spre exemplu, 5 reactoare nucleare și hidrocentrala de la Tarnița-Lăpușești.

Toți acești factori s-au înrăutățit pe fondul crizelor capitaliste mondiale, mai ales din cauza crizei petroliere din 1973–1975, deoarece România era încă dependentă de restul țărilor capitaliste, chiar și de America, în ciuda faptului că Ceaușescu critica formal acest imperialism american.

4. Perioada de după 1990 — dispariția industriei românești

Starea la care a fost adusă industria de către regimului lui Ceaușescu a făcut dezindustrializarea inevitabilă odată cu venirea burgheziei compradore la putere. Vânzarea proprietății de stat la prețuri minuscule, care deseori se rezuma efectiv la furtul proprietății de stat, abandonarea vechilor întreprinderi industriale și aruncarea în masă a muncitorilor pe stradă, au fost toate caracteristice anilor ‘90 în fostele țări din blocul de est. Ponderea industriei în economia României urma să scadă de la 46% la 27% pe parcursul anilor ‘90.

Odată cu dezmembrarea blocului de est și al CAER-ului (Consiliul de Ajutor Economic Reciproc), România și-a pierdut cea mai mare piață de export, astfel întreprinderile industriale, care erau dependente de export încă de pe vremea lui Ceaușescu, nu puteau realiza profituri. Din cauza asta, întreprinderile industriale au început să adune restanțe una la alta. Comerțul dintre întreprinderi a scăzut și din acest motiv fiecare producea folosind resursele pe care le avea deja, ducând la fabricarea unor produse mai slab calitative, care nu puteau fi vândute.

Un factor important care a contribuit la dezastrul economic al anilor ‘90 a fost naționalizarea valutei, care a dus la devalorizarea capitalului întreprinderilor industriale, care aveau nevoie urgentă de investiții pentru a revitaliza utilajele pe care le aveau deja de pe vremea lui Ceaușescu. Înțelegerea făcută cu FMI pe data de 11 aprilie 1991 în scopul obținerii unui grant a impus România să crească dobânzile pe împrumuturi cu 80%, înrăutățind și mai tare situația în industrie pentru întreprinderile care aveau nevoie de aceste împrumuturi.

Un alt factor care a produs dezindustrializarea a fost listarea forțată de peste 6.000 de companii pe RASDAQ (cea mai mare bursă electronică românească care a existat până în 2015, la care erau forțate toate companiile private să se listeze în anii ‘90). Din cauză că acest proces a fost lipsit de transparență și din cauza slăbiciunii clasei muncitoare la acel moment, RASDAQ a încurajat privatizările abuzive care au dus la dezmembrarea vechii industrii și vânzarea firmelor industriale la fier vechi. În consecință, în 2015, când această piață a fost desființată, doar 915 companii funcționau din cele 6000 listate inițial. În perioada guvernului Nicolae Văcăroiu (1992–1996), unele întreprinderi au fost ținute în viață de către stat, dar doar din considerente electorale, în realitate activitatea lor nu a fost încurajată în vreun mod real, iar muncitorii au continuat să fie dați afară în masă. În 1996, industria românească avea 2,74 milioane de oameni muncind în industrie, cu 700.000 mai puțin decât în 1992.

Dacă industria românească mai era ținută în viață într-o anumită măsură până în 1996, atunci în ajunul anilor 2000, politicienii români au distrus-o fățiș. Foarte multe întreprinderi au fost închise sau vândute patronilor străini, în schimbul unor împrumuturi din partea FMI. Acum muncitorii români au trecut prin așa-zisa „terapie cu șoc”, adică nesiguranță economică, sărăcie, șomaj, crimă, narcomanie etc. Asta a fost marea contribuție a burgheziei compradore și a capitalului vestic pentru România anilor ‘90!

Această strategie de vânzare la afaceriști străini sau de închidere completă a întreprinderilor industriale a continuat și pe parcursul anilor 2000, mai ales în perioada în care politicienii români voiau să atragă România în UE.

Acest lucru nu a avut loc întâmplător, ci este o strategie a burgheziei românești, subordonată capitalului străin, de a face bani ușori. De ce s-ar chinui ei să dezvolte o industrie națională când există deja imperialiști foarte bogați, gata să le dea bani cu condiția că aceștia vând la fier vechi tot ce au creat muncitorii români pe vremea lui Ceaușescu? Ceea ce nu se dă la fier vechi este dat în proprietatea capitaliștilor străini, care sunt gata mereu să exploateze pe muncitorul român.

Intrarea României în UE în 2007 nu a ajutat cu nimic industria românească, ba a înrăutățit și mai tare dezindustrializarea și dependența față de capitalul străin. Aceleași mecanisme de însărăcire folosite de FMI în anii ‘90 au fost folosite și de UE în ultimii aproape 20 de ani.

Ar fi oare just să spunem că industria românească a dispărut? În mare parte, da. Ca să dovedim acest lucru, vom ține cont de două lucruri: în primul rând aportul industriei la PIB-ul național și în al doilea rând, cine deține într-adevăr aceste companii.

Legat de aportul la PIB, acesta a scăzut sub 30% încă din 1998 (practic vârful dezindustrializării) și nu a revenit niciodată deasupra acestui nivel. La momentul de față, aportul industriei la PIB este aproximativ 22%. Ca să punem în perspectivă aceste cifre, în perioada interbelică, când majoritatea oamenilor încă trăiau la sat și munceau pământul, industria de asemenea constituia 20–30% din venitul național. De aici ne dăm seama cât de tare a decăzut industria românească.

Unii oameni ar spune că un aport industrial de 20–30% față de PIB nu dovedește că o țară este slab industrializată, și în cazul ăsta ar putea aduce Franța și Germania ca exemple (Franța are aportul de 19%, Germania de 30%). Dacă problema este pusă așa, atunci trebuie să clarificăm și mai tare situația industriei românești, care chiar este aproape inexistentă.

Hai să luăm ca exemplu cea mai cunoscută firmă de mașini românească — Dacia. Această firmă își desfășoară activitatea în România, dar totuși e deținută de firma Renault, o multinațională franceză. Așa stă situația în aproape toate ramurile industriale din România, avem companii străine care practic dețin și gestionează resursele și forțele de producție de la noi din țară. Din acest fapt reise foarte clar că industria românească este subordonată complet capitalului financiar din vest. O să lăsăm aici o listă de firme din România care sunt cu adevărat deținute de capitaliști străini: Rompetrol (Kazahstan), Lukoil (Rusia), Ford (SUA), Continental (SUA), Hella (Germania), Delfi (Marea Britanie), BMT (Marea Britanie) ș.a.m.d. Toate aceste exemple au fost găsite cu ușurință în listele celor mai mari firme din România și, la drept vorbind, ar fi mai greu să găsim o firmă industrială mare care NU este deținută din străinătate.

5. Concluzie

Am văzut foarte clar cum burghezia, clasa exploatatoare din societatea capitalistă, poate dezvolta industria doar până la un anumit punct, deoarece o face doar din nevoia de a extrage un profit cât mai mare. Odată ce nu mai este profitabil să dezvolte industria, capitaliștii o lasă să stagneze și chiar să decadă. Când în fața burgheziei apare o alternativă mai profitabilă de a-și crește averile, aceasta vinde sau aruncă la gunoi tot ce nu mai este profitabil și găsește alte căi de a exploata și mai intens forța de muncă. Procesul de dezindustrializare din Europa, în general, și în special din România, e un exemplu perfect al acestui fenomen, simțit profund de muncitorii noștri. Pentru a satisface lăcomia clasei proprietare, milioane de muncitori pe parcursul timpului au fost aruncați pe străzi sau reduși la nimic. Clasa capitalistă, o clasă inerent parazitară, a dovedit cu desăvârșire că nu poate dezvolta complet industria, iar acest destin istoric poate fi realizat doar de clasa muncitoare, care trebuie să preia forțat această industrie din mâinile trântorilor și s-o dezvolte conform propriilor nevoi.

Bibliografie

Yoshiro Kamitake. The process of de-industrialisation in modern economic history: lessons from British historical experience.
Michael Roberts. The rate of profit is key.
Cornwall, J. (1980). Modern Capitalism and the Trend toward Deindustrialization. Journal of Economic Issues, 14(2), 275–289.
Jean Parker. Unravelling the neoliberal paradox with Marx.
Transilvania Reporter. Industralizarea comunistă și dezindustrializarea capitalistă.
Analize economice. Cinci mituri false despre economia de dinainte de 1989.
Mihaela Bărbieru. Characteristics of the forced industrialization in Romania during Ceaușescu Regime (1965–1989).
Contributors. Incendii la instalațiile petrochimice din România (1974–1983).
Contributors. Unde sunt fabricile lui Ceaușescu?
Cătălin Deacu. The collapse of the state industry in Romania: between political and economic drivers.
Contributors. Criza datoriei externe a României (1980–1985).
EVZ. Proiecte începute de Ceaușescu și nefinalizate. Ce nu au reușit să termine aleșii niciodată.

Continuă lectura cu