01.05.2026 | timp de lectură: ≈ 20 min. | vizualizări:

Din istoria banilor

Ce se află în spatele dolarului?

Categorie: Economie

Cuprins

Banii — cu toții interacționăm cu ei. Îi deținem, îi câștigăm, îi cheltuim, suntem toată viața într-o goană nesfârșită după cât mai mulți. Dar ce se ascunde în spatele lor? Până la urmă, în prezent, banii sunt doar niște bucăți de hârtie. Cum au ajuns niște bancnote neînsemnate să ne dicteze marile decizii din viață, ori chiar destinul unor întregi state? Ce anume le dă această putere aproape mistică?

Unii ar zice că banii sunt doar un construct social, că ei există doar în imaginația noastră. Alții — că banii sunt printați de guverne întocmai după cum le taie pe ele capul. Adevărul este că banii nu sunt nici o forță socială independentă, complet dezlipită de viața materială a societății, dar nici o unealtă pe care statele o pot controla în totalitate după bunul lor plac. Ce altă variantă avem? Doar un studiu istoric riguros, științific ne poate răspunde. Haideți să aflăm!

1. Ce este o marfă?

Nu este pentru nimeni un secret că banii sunt indisolubil legați de schimbul de mărfuri. Acolo iau naștere, și tot către finele schimbului de mărfuri se vor stinge și ei. Așadar, înainte să vorbim despre bani, trebuie să înțelegem apariția și evoluția schimbului de mărfuri. Dar, înainte de toate — ce este o marfă?

Marfa este un lucru (a) produs de munca umană, ce (b) satisface o nevoie umană și este (c) destinat schimbului. O minge de fotbal, o sticlă de apă, un stilou — în contextul societății actuale, în care fiecare este produs într-o întreprindere particulară și urmează a fi cumpărat (i.e., schimbat pe o sumă de bani) de pe piață, toate sunt mărfuri.

Însă nu orice obiect este o marfă! Iată câteva contraexemple:

aerul — cu toate că satisface o nevoie umană primordială, el nu poate lua parte la schimb, nefiind rodul nici măcar unui strop de muncă umană (datorită abundenței și accesibilității sale);
o tartă de noroi — în ciuda muncii din spatele ei, bietul producător nu o va putea schimba nicicând pe o marfă, pentru că nu satisface nicio nevoie umană (cel puțin, nu în ochii societății — nu ne interesează arta degenerată);
omleta pe care o mănânci dimineața — chiar dacă îți satisface nevoia alimentară pentru câteva ore și necesită niște muncă pentru a fi gătită, ea nu este destinată schimbului (ci consumului imediat de către producător);
ciupercile otrăvitoare — nimeni nu le vrea, nimeni nu depune efort în cultivarea lor.

Așadar, vedem cum lipsa oricărei calități dintre (a) și (b) face ca obiectul în cauză să nu posede nici calitatea (c), deci îl împiedică din a deveni o marfă. În schimb, existența calităților (a) și (b) nu implică neapărat și existența calității (c), deci nu garantează că obiectul dat este o marfă.

Pe lângă aceste contraexemple, aplicabile în orice economie producătoare de mărfuri, trebuie să menționăm și bunurile produse în primele faze ale comunei primitive, precum și bunurile ce vor fi produse în comunism, care nici ele nu sunt mărfuri, neîndeplinind calitatea (c).

În cazul societății primitive, bunurile, cu greu obținute prin culegere și vânătoare, erau distribuite în mod egalitar — în primul rând, pentru ca supraviețuirea tuturor membrilor tribului, absolut esențială în lupta cu natura, să fie asigurată; în al doilea rând, din lipsa de plusprodus (produs peste nevoile imediate ale tribului) care să poată fi schimbat pe alte bunuri utile.

În cazul societății comuniste, abundența de bunuri și distribuirea lor rațională către fiecare părticică a societății sunt motivele pentru care mărfurile, și implicit schimbul de mărfuri, nu vor mai fi decât un capitol apus din istoria omenirii.

2. Dublul caracter al mărfii și al muncii

Acum că am stabilit cele mai generale aspecte ale mărfii, să revenim la schimb. Inițial, schimbul avea loc între triburi și avea un caracter pur accidental, sporadic. Raportul cantitativ dintre bunurile primite și cele cedate era negociat ad-hoc, putea varia puternic în funcție de condițiile celor două triburi și era dictat, în ultimă instanță, de nevoile lor de moment.

Schimbul de mărfuri a căpătat cu adevărat amploare abia odată cu apariția plusprodusului, care la rândul său a fost rezultatul diviziunii sociale a muncii și al dezvoltării forțelor de producție. Din triburile obișnuite, în care se produceau de toate cele necesare traiului, dar fără vreun accent pe ceva anume, s-au desprins mai întâi triburile de păstori.

În aceste triburi cu activitate specializată începea să apară atât un surplus de produse tot mai mare, cât și o oarecare lipsă de produse din afara specializării lor. Avem de a face așadar, pentru prima oară în istorie, cu o societate de producători ce produc izolat, dar care sunt nevoiți să facă schimb de mărfuri unii cu alții.

Producătorii de mărfuri devin interdependenți, iar schimbul devine indispensabil și tot mai frecvent, tot mai divers, tot mai social. Din practica miilor și milioanelor de schimburi, oamenii deja știau cam câte bucăți din marfa A se cer, în medie, pe o bucată din marfa B. Raporturile cantitative dintre mărfuri se statornicesc și intră într-o dependență tot mai cristalizată față de condițiile de producție materială ale societății. Aceasta este forma totală a schimbului.

Aici merită să ne oprim pentru un moment și să ne întrebăm — concret, ce anume determină raportul cantitativ pentru schimbul a două mărfuri de pe piață? Schimbul de mărfuri este un fenomen social, deci trebuie să fie vorba de o caracteristică (1) comună tuturor mărfurilor și (2) comensurabilă.

Toate mărfurile satisfac o nevoie umană, adică au o valoare de întrebuințare, dar ea nu este măsurabilă obiectiv, mai ales că, odată ce trecem de nevoile de bază, fiecare om are nevoi diferite, atât calitativ cât și cantitativ.

Rămâne o singură variantă — faptul că toate mărfurile sunt produse ale muncii umane. Dar diversele feluri de muncă concretă (e.g., olăritul, traforajul, programarea) par complet diferite unele de altele — ele necesită materie primă diferită, acțiuni manuale/ mintale diferite, ori chiar abilități diferite!

Cum pot mai multe feluri de muncă să fie comparate cantitativ între ele dacă sunt atât de diverse? Nimic mai simplu! Făcând abstracție de toate aceste detalii și concentrându-ne pe o mărime inerentă tuturor — cantitatea (măsurată pe ceas) de muncă abstractă.

Evident, pe primele trepte ale dezvoltării schimbului, participanții la schimb nu făceau conștient calcule cu privire la cantitatea de muncă depusă în crearea mărfurilor schimbate (calcule care, de altfel, nici măcar în prezent nu pot fi duse până la capăt cu o precizie foarte mare, din cauza multor date lipsă, ascunse de anarhia din producție).

Dar este clar că valoarea de schimb pe care societatea le-o atribuia mărfurilor, pe măsură ce ele erau interschimbate tot mai des, nu putea decât să conveargă spre această cantitate de muncă abstractă. Intuitiv, în afara unei situații disperate, nimeni n-ar da la schimb o marfă A pe o marfă B ce poate fi produsă de 10 ori mai repede decât A, ci ar încerca să facă un schimb cu o marfă B’ ce necesită un timp de muncă similar — un schimb „cinstit”.

Totuși, timpul de muncă depus în crearea unei mărfi izolate nu este suficient. Degeaba stau eu o zi să produc artizanal un topor care, în mod normal, se produce în fabrică, în doar câteva minute — nimeni de pe piață nu-mi va da pe el echivalentul unei întregi zile de muncă.

Prin urmare, valoarea de schimb a unei mărfi nu este dată de timpul de muncă depus anume în crearea ei, ci de timpul de muncă socialmente necesar creării ei — timpul ce reiese din condițiile medii de producție, din gradul mediu de îndemânare a muncitorului și din intensitatea medie a muncii prestate de el. Toate aceste medii sunt determinate de producția socială luată în ansamblu.

Să concluzionăm. Valoarea unei mărfi are un caracter dual:

valoarea de întrebuințare — creată în cadrul producției, în urma unei munci concrete;
valoarea de schimb — manifestată în cadrul schimbului, pe baza muncii abstracte.

Încă o mențiune. Valoarea (de schimb) este diferită de preț. În condițiile economiei producătoare de mărfuri, cererea și oferta nu pot să nu joace și ele un rol esențial asupra prețului de vânzare al unei mărfi. Chiar și așa, făcând media prețurilor unei mărfi pe o perioadă de timp suficient de îndelungată, observăm că toate oscilațiile i se anulează, iar prețul mediu obținut se apropie foarte tare de valoarea reală a mărfii.

3. Apariția banilor

Pe măsură ce schimbul se dezvolta tot mai tare, forma totală a schimbului își scotea la iveală tot mai multe limitări. Problema principală erau situațiile în care, pentru a schimba o marfă pe alta, erau necesare mai multe schimburi intermediare, precum A → B → C → D.

În acest scenariu, noi vrem să schimbăm marfa A pe marfa D, dar întâmplarea face că cel care are nevoie de A vrea să dea doar B, cel care are nevoie de B vrea să dea doar C, iar cel care are nevoie de C vrea să dea doar D. Singura soluție implică trei schimburi intermediare, adică o cheltuire semnificativă de timp și resurse!

Pentru a rezolva această problemă, au apărut ușor-ușor mărfurile ce jucau rolul de echivalent general. Le primeai în schimbul mărfii pe care o cedai și le cheltuiai ulterior, când apărea nevoia, pe marfa pe care o doreai. Acum, orice schimb se efectua prin intermediul acestor mărfuri, ele fiind prezente fie de o parte a tranzacției, fie de cealaltă.

Printre primii astfel de echivalenți se numără vitele. Ele erau numai bune pentru schimb, deoarece aveau și funcția de a facilita transportul pe distanțe lungi. De-a lungul acestor drumeții, nomazii întâlneau diverse comunități, de la care puteau procura noi mărfuri în schimbul uneia sau mai multor vite din turma lor.

Alți echivalenți generali notabili au fost scoicile, blănurile și sarea. De remarcat că ei variau în funcție de teritoriul pe care erau folosiți — nu puteau fi bunuri nici de negăsit în acea zonă, dar nici prea abundente. Observăm că toate aceste mărfuri necesitau o anumită cantitate de muncă pentru a fi produse — vitele erau crescute, scoicile erau șlefuite, blănurile erau prelucrate după vânarea unui animal, iar sarea era obținută prin minerit sau alte mijloace.

Dar omenirea nu se putea opri aici. Schimbul se dezvolta în continuare, piețele se extindeau, diviziunea socială a muncii se intensifica. Oamenii nu se mai puteau mulțumi cu o multitudine de echivalenți generali, fiecare valabil doar pe câte un teritoriu restrâns. Era nevoie de un singur echivalent general, adică de bani. Astfel, forma generală a schimbului s-a transformat în forma bănească.

Rolul de bani l-au jucat în general metalele prețioase, îndeosebi aurul și argintul. Obținerea lor implică întotdeauna un efort uman semnificativ, lucru valabil indiferent unde te afli pe pământ, iar spre deosebire de echivalenții generali antemenționați, metalele sunt superioare din încă două motive.

În primul rând, ele nu sunt efemere. Vitele, de pildă, trebuie consumate odată și odată, ceea ce se traduce prin retragerea lor din circulație. Nu se poate spune același lucru și despre aur. În al doilea rând, metalele prețioase sunt ideale atunci când vine vorba de divizarea lor în unități arbitrar de mici, prin topire.

De remarcat că, pe măsura dezvoltării societății, banii devin o marfă tot mai specializată în vederea schimbului. Dacă vitele și sarea aveau o valoare de întrebuințare de sine stătătoare, în afara celei de mijlocitor în schimb, metalele prețioase dispuneau într-o măsură semnificativ mai mică de așa ceva.

Atât vechii echivalenți generali, cât și banii de metal, fie ei monede sau lingouri, posedau valoare de schimb intrinsecă. Totuși, pe lângă banii de metal, și-au făcut loc în circulație și bancnotele, care în sine sunt doar niște bucăți de hârtie, deci o marfă aproape lipsită de valoare de schimb. Nu pune asta capăt schimbului de mărfuri echivalente în valoare, anulând legea valorii-muncă? Nicidecum!

Inițial, fiecare bancnotă emisă era însăși garanția băncii pentru o anumită cantitate de aur sau argint (în spatele unei lire sterline, de pildă, se afla chiar o liră, adică 453 g de argint). Cu alte cuvinte, bancnota avea „în spate” (în bancă) o cantitate de metal corespunzătoare cu numărul înscris pe ea, putând fi returnată oricând băncii în schimbul acestei cantități de metal. Bancnotele facilitau circulația banilor, pentru că erau mult mai ușor de transportat, și totodată de ascuns față de hoți, decât banii de metal.

4. Funcțiile banilor

Acum că am ajuns cu istoria banilor într-un punct mai apropiat de prezent, merită să ne oprim pentru un moment și să vedem ce funcții au, în general, banii. Până acum, le-am atins doar pe primele două, și nu îndeajuns.

Măsură a valorii. Banii de metal posedă ei înșiși valoare de schimb, iar în calitate de unic echivalent general, sunt folosiți pentru a măsura valoarea (manifestată ca preț) unei mărfi. Procesul este similar felului în care masa unui obiect dat poate fi măsurată în greutăți de o anumită masă prestabilită, întocmai datorită faptului că și ele însele posedă masă. Diferența este că măsurarea prețului unei mărfi date poate fi efectuată „în gând”, fără numerar.
Mijloc de circulație. Banii facilitează circulația mărfurilor, care la urma urmei este una și aceeași cu circulația banilor înșiși. Banii folosiți aici, precum bancnotele sau pur și simplu numerele din conturile noastre bancare, nu trebuie să posede neapărat valoare. Este suficient să o indice, adică să fie doar semne bănești, emise de o autoritate centrală. Merită menționat că valoarea totală a banilor aflați în circulație nu este deloc același lucru cu valoarea totală a mărfurilor aflate în circulație.
Mijloc de acumulare. Banii scoși din circulație devin tezaur, rezerve. Aici erau folosiți în general banii metalici, dar în prezent și dolarii joacă un rol semnificativ. Tezaurul este folosit, de exemplu, de capitaliști în vederea extinderii producției, prin achiziționarea de mijloace de producție.
Mijloc de plată. Aici ne referim la plățile amânate, adică la situațiile în care cumpărarea se face pe credit, având loc la mult timp după vânzare. Inițial, creditorul oferă marfa, iar mai târziu, debitorul îi înapoiază banii aferenți, alături de o anumită dobândă. Tot aici intră banii folosiți în vederea plății rentei funciare.
Bani universali. Aceștia sunt banii folosiți pentru circulația dintre state — lingouri și, în prezent, dolari.

Funcțiile de mijloc de circulație și mijloc de plată au particularitatea interesantă de a influența cantitatea de bani necesară circulației. Prima funcție introduce variabila de viteză a circulației — cu cât o aceeași bancnotă ia parte, în medie, la mai multe tranzacții, cu atât este nevoie de o cantitate mai mică de bancnote (în raport cu suma prețurilor tuturor mărfurilor din circulație). A doua funcție, prin starea creditelor active, poate duce și ea la scăderea masei de bancnote necesare — de exemplu, unele plăți se compensează reciproc (e.g., dacă eu îți datorez 10 lei și tu îmi datorezi 15 lei, atunci sunt suficienți doar 5 lei pentru achitarea datoriilor).

Acești factori sunt obiectivi, independenți de voința băncilor, și prin urmare le forțează să ajusteze masa de bancnote aflate în circulație în funcție de nevoile acesteia. Dacă circulă prea multe bancnote, o parte din ele sunt retrase (și, implicit, tezaurizate). Dacă circulă prea puține, noi bancnote sunt introduse.

5. Decuplarea bancnotelor de aur

Dacă, înainte de introducerea pe scară largă a bancnotelor, marea masă de monede emise de stat se aflau în circulație, odată cu ea, aurul a început să se acumuleze în proporții tot mai mari în rezervele băncilor, în circulație rămânând doar semnele sale bănești.

Cum dispuneau de atât de mult aur, iar cetățenii apelau relativ rar la conversia de bancnote în aur, băncile au realizat că garanția din spatele bancnotelor nu mai trebuie asigurată în totalitate — conținutul aur al bancnotelor poate fi ușor ajustat. Mai mult, printr-un simplu decret, circulația monedelor de aur rămase poate fi temporar oprită, sau aurul poate fi confiscat întru totul de stat.

Deja vorbim de o epocă în care monopolurile bancare fuzionează cu cele industriale și subordonează tot mai tare aparatul de stat. Rezervele de aur acumulate de bănci ajung să fie folosite de stat pentru întărirea poziției sale în comerțul exterior sau chiar pentru finanțarea războaielor. Odată ce tot aurul se află în mâinile sale, statului îi este tot mai ușor să ia decizii complet antipopulare. Aurul se duce pe război, iar bancnotele cetățenilor se depreciază, conținutul lor aur nemaiputând fi la fel de mare precum înainte.

De altfel, războiul este adesea precedat de o depreciere suplimentară a bancnotelor, ca să fie finanțat din start din economiile oamenilor muncii, iar nu ale statului. Cum se întâmplă asta? Prin inflație deliberată — statul printează mult mai multe bancnote decât sunt necesare circulației, iar cum rezervele de aur rămân constante, valoarea reală a fiecărei bancnote scade. Peste noapte, muncitorii se trezesc cu economii știrbite și cu o putere de cumpărare cu mult redusă. Inflația este folosită inclusiv pe timp de „pace”, de pildă pentru ca statul să-și achite datoriile.

Un exemplu perfect de inflație deliberată a fost cea întreprinsă de guvernul britanic în 1793, imediat după ce Marea Britanie a declarat război Franței. Tot atunci, standardul de aur (i.e., garanția și posibilitatea conversiei bancnotelor în aur) a fost anulat, pentru a împiedica cetățenii să-și retragă aurul, care teoretic le aparținea, și să-l pună la adăpost de război. Similar, în circulația domestică, standardul de aur a fost anulat în majoritatea țărilor capitaliste odată cu izbucnirea Primului Război Mondial (Imperialist).

6. Decuplarea dolarilor de aur

După război, au fost cazuri de restaurare parțială a standardului de aur pe plan intern, mai precis folosirea de lingouri. Desigur, acestea nu erau disponibile publicului larg, iar despre întoarcerea la monede de aur nici nu se punea problema.

În anii ‘30, o criză mondială lovește tot globul, iar multe bănci mari se prăbușesc. Pentru a-și achita datoriile, toate statele din lume, începând cu SUA în 1933, lansează o serie de decrete prin care până și această formă restrânsă a standardului de aur a fost anulată, cetățenii fiind obligați prin lege să-și predea tot aurul statului.

În 1944, spre finele celui de-al Doilea Război Mondial (Imperialist), SUA profită de faptul că economia sa a rămas aproape intactă, în timp ce economiile Europei au fost distruse, formalizând dominația mondială a dolarului (ce oricum avea să vină) prin sistemul Bretton Woods. Astfel, în circulația dintre state, (1) dolarul este garantat de aur și (2) celelalte valute sunt garantate de dolar.

Practic, în paralel cu aurul, dolarul căpătase și el funcția de bani universali. Sistemul Bretton Woods a accelerat socializarea mondială a producției și închegarea relațiilor comerciale între statele din sfera imperialismului american. Spre finele anilor ‘60 însă, deoarece SUA deja se specializase pe tehnologie complexă și ajunsese să importe restul produselor industriale, per total mai valoroase decât ceea ce exporta, celelalte state au acumulat rezerve uriașe de dolari.

Aceste rezerve erau atât de mari încât depășeau rezervele de aur ale SUA. Prin urmare, garanția în aur a dolarului nu mai era, de facto, garantată. Astfel, în 1971, administrația Nixon anulează sistemul Bretton Woods, iar dolarul este complet decuplat de aur și rămâne principala valută cu funcția de bani universali.

7. Dacă nu aur, atunci ce?

Totuși, fie că sunt bani universali sau nu, dolarii în sine nu au valoare, ci doar o indică, cu garanție sau fără. Ce anume stochează, în prezent, valoarea din spatele dolarilor?

Aurul cu siguranță nu. El nu a fost decuplat de dolari doar formal, ci și în practică. Câtă vreme legătura dintre ele exista, schimbările de productivitate din industria extractivă de aur duceau inevitabil la schimbări inverse în prețurile mărfurilor.

Să luăm un exemplu. O marfă costa 5 grame de aur. Dar productivitatea din industria extractivă s-a dublat. Deci, în aceeași durată de timp, se produce o cantitate de două ori mai mare de aur decât înainte. Deci, valoarea de schimb a aceleiași cantități de aur este de două ori mai mică. În consecință, acum marfa noastră costă de două ori mai mult aur, adică 10 grame. Aurul întruchipează de două ori mai puțină muncă umană, ceea ce înseamnă că mărfurile costă de două ori mai mult aur.

În prezent, aceste schimbări în industria auriferă nu mai au astfel de consecințe asupra prețurilor. Aurul a devenit, în genere, o marfă ca oricare alta.

Răspunsul corect este dat de o marfă aparte, ce posedă caracterul de marfă doar în contextul relațiilor de producție capitaliste — forța de muncă. Intuiția pentru acest răspuns este dată de schimbările aduse de anii ‘70, adică odată cu abolirea sistemului Bretton Woods — socializarea cu adevărat mondială a producției, victoria capitalismului pe plan mondial (lichidarea oricăror rămășițe feudal-patriarhale odată cu sfârșitul epocii colonialiste).

Toate aceste dezvoltări au dus la creșterea simțitoare a mobilității forței de muncă pe plan global (orice persoană poate observa cu ochii liberi acest lucru în ziua de azi), oferindu-i un caracter ubicuu în circulația mondială a mărfurilor, unul la care rezervele de aur americane nici nu puteau visa vreodată.

Asta e intuiția, dar care sunt dovezile concrete că forța de muncă este noua marfă-bani?

Când vorbim de marfa forță de muncă, ne interesează doar munca abstractă pe care o prestează, care se măsoară în ore pe ceas. Prin urmare, marfa forță de muncă este divizibilă în unități arbitrar de mici, poate fi reconstituită oricând din acestea, iar toate instanțele sale sunt identice în calități. Aproximativ la fel ca aurul, însă forța de muncă este chiar mai ideală în aceste aspecte — toate operațiile menționate sunt în fapt operații mintale, efectuate pe niște timpi de muncă.
O masă semnificativă din semnele bănești se află într-un schimb perpetuu cu marfa forță de muncă. De exemplu, în 2024, 42% din PIB-ul României a fost compus din compensație salarială (salarii brute și contribuții plătite). În plus, majoritatea masei bunurilor de consum este obținută printr-un schimb (indirect) cu forța de muncă — muncitorul își schimbă forța de muncă pe un salariu din partea capitalistului, iar acel salariu este apoi cheltuit pe bunuri de consum.
Pe plan național, marfa forță de muncă este vândută la un preț care este el însuși determinat de schimbările sale în valoare. Într-adevăr, prețul forței de muncă, adică salariul, este determinat de prețurile bunurilor de consum necesare întreținerii și reproducerii muncitorului. Orice schimbare în aceste valori duce și la schimbări în salarii.

8. Ce urmează după bani?

Schimbul bănesc, indiferent care este marfa-bani în uz, există atât timp cât producția este compusă din cel puțin două sectoare economice. În schimb, odată ce întreaga producție socială va fi centralizată în mâinile statului (lucru posibil doar sub dictatura proletariatului, pentru că o centralizare excesivă este neprofitabilă pentru capitaliști) și planificată în ansamblu, schimbul bănesc nu-și va mai avea rostul.

El va fi înlocuit cu schimbul nebănesc, direct între muncitor, care-și cedează forța de muncă, și statul proletar, care-i oferă bunuri de consum. Chiar dacă schimbul este direct, în practică el va fi realizat cu ajutorul tichetelor de muncă. Statul îți oferă un tichet care certifică numărul de ore de muncă pe care le-ai prestat, iar cu acel tichet îți vei putea procura bunuri echivalente în valoare, după bunul plac. Notabil este că, spre deosebire de bancnote, tichetele nu vor putea circula între muncitori — tichetele nu sunt bani.

Această fază nu va fi atinsă întocmai de la sine. Trecerea de la două sectoare de producție la unul singur va implica și îngrădirea deliberată a schimbului bănesc în unele arii, înlocuindu-l cu schimbul direct (e.g., între produse agricole și produse industriale). Mai multe despre abolirea schimbului bănesc în lucrarea noastră „Socialismul proletar al lui K. Marx”.

Ulterior, în urma unei și mai înalte dezvoltări (conștiente) a forțelor și relațiilor de producție, nici această formă simplă a schimbului nu-și va mai avea rostul. Schimbul de mărfuri va dispărea și va fi înlocuit de distribuția rațională și colectivă a bunurilor. Abia atunci vom putea spune, în sfârșit, că societatea comunistă a fost atinsă!