05.06.2026 | timp de lectură: ≈ 15 min. | vizualizări:

Petrodolarul — ordinea mondială care nu a existat niciodată

Categorie: Economie

Cuprins

Războiul dintre SUA–Israel și Iran se duce deja de mai bine de trei luni. Această perioadă a fost marcată de numeroase negocieri șovăielnice între cele două părți, de zvonuri despre sutele de miliarde irosite de Trump, dar și de reînvierea mitului despre „sistemul petrodolarului” — cel care, se spune, cară în spate dominația mondială „tot mai fragilă” a dolarului american. Este oare adevărat că în spatele dolarului se află „aurul negru”, ori că America a forțat țările din Golful Persic, timp de jumătate de secol, să-și vândă petrolul exclusiv în dolari pentru propriul ei interes? Haideți să vedem!

1. A fost odată ca niciodată…

Există mai multe mituri despre sistemul petrodolarului, dar toate pornesc de la un moment istoric central — faimosul acord de cooperare dintre Statele Unite și Arabia Saudită, din 6 iunie 1974.

El în sine nu a fost niciodată vreun secret de stat, dar scopurile sale concrete, așa cum au fost prezentate publicului larg, erau destul de vagi: cooperarea economică, dezvoltarea Arabiei Saudite, transferul de tehnologie și gestionarea fructuoasă a uriașelor venituri obținute de saudiți după criza petrolului din 1973.

Pentru o vreme îndelungată, detaliile acordului au fost ferite de ochii publicului. Economiștii aveau la dispoziție anumite date, începeau să observe anumite fenomene în economia Arabiei Saudite și în relațiile ei economice cu SUA, dar nu știau cum să conecteze aceste date.

Golurile de cunoaștere au făcut loc, firește, speculațiilor. Ele se învârteau în jurul detaliilor ascunse ale acordului americano-saudit (piesa lipsă din puzzle), transformându-l într-un eveniment de-a dreptul mistic. Problema este că aceste speculații s-au transformat peste noapte într-un adevăr absolut și aproape unanim acceptat. În treacăt fie spus, exact așa ia naștere orice ideologie.

Ei bine, consensul general privind conținutul acordului era următorul. Arabia Saudită era obligată să-și vândă tot petrolul în dolari și să investească veniturile obținute (petrodolarii, adică dolarii obținuți din comerțul cu petrol) în titluri de stat americane. La schimb, Statele Unite aveau să-i ofere protecție militară, protejându-i astfel capacitatea de producție petrolieră.

Ce teorii au izvorât de aici?

În primul rând, aceea că sistemul petrodolarului este succesorul sistemului Bretton Woods. Amintim că Bretton Woods este sistemul financiar global ce a luat ființă după al Doilea Război Mondial, în 1945–1946, și care prevedea că dolarul este garantat de aur și că celelalte valute sunt garantate la rândul lor de dolar.

Acest sistem financiar (alături de proaspetele instituții-marionetă SUA, precum Fondul Monetar Internațional și Banca Mondială) nu a fost decât o formalizare și un mijloc de întărire a dominației imperialismului american, care deja se afla într-o poziție incredibil de avantajoasă în perioada postbelică. Economiile bătrânei Europe erau devastate, în timp ce America scăpase aproape intactă și, pe deasupra, deținea două treimi din rezervele globale de aur. SUA s-a asigurat că toate celelalte state devin dependente de ea și, în particular, de dolarul american.

Totuși, la începutul anilor ‘70, o contradicție aparent de nerezolvat se ivea la orizont. Băncile străine acumulaseră rezerve mult prea mari de dolari, care deja depășeau (în valoare) rezervele de aur ale trezoreriei americane. Încă și mai rău, țări precum Franța începeau să schimbe tot mai mulți dolari pe aur. Practic, menținerea sistemului Bretton Woods ar fi însemnat golirea rezervelor americane de dolari până la faliment.

Soluția? Desființarea sistemului!

Întocmai asta a făcut Richard Nixon la data de 15 august 1971. Din acel moment, posibilitatea de a schimba dolarul pe aur a încetat să mai fie o garanție. Una din întrebările pe care mulți și-au pus-o este: dacă dolarul nu mai are în spate aur, atunci ce are? Unii susțin că nimic — formal pare corect, dar în esență este o aberație totală, complet antimarxistă. Noi am demonstrat deja că în spatele dolarului se află marfa forță de muncă, așa că nu vom mai poposi asupra acestui subiect.

Ne vom uita însă la cealaltă variantă rămasă. Având în vedere că la scurt timp după desființarea sistemului Bretton Woods apare înțelegerea americano-saudită, mulți susțin că în spatele dolarilor se află barilii de petrol. Ideea e simplă — toate țările au o nevoie vitală, uriașă și constantă de petrol, iar majoritatea petrolului este vândut „obligatoriu” în dolari, lucru care creează o cerere constantă și o circulație mondială vie de dolari. SUA poate printa bancnote din neant pentru a cumpăra petrol, iar singura marfă reală din spatele lor rămâne întocmai petrolul.

A doua teorie bazată pe petrodolari, chiar dacă nu afirmă că petrolul este efectiv noul aur, tot susține că sistemul petrodolarului este o armă pe care America și-a făurit-o întocmai pentru a-și menține poziția de hegemon global, care era cât pe ce să-i fugă de sub picioare odată cu decuplarea dolarului de aur. Cu toate că este ceva mai apropiată de realitate, această teorie tot rămâne o exagerare crasă a rolului pe care-l joacă (și pe care l-a jucat) petrolul în economia mondială.

2. Între mit și adevăr

Există vreun sâmbure de adevăr în aceste teorii despre „sistemul” petrodolarului? Să începem prin analizarea acordului original dintre SUA și Arabia Saudită. În 2016, Bloomberg a obținut și publicat materialul de arhivă pe baza legii accesului liber la informație [1, 2]. Iată fragmentul cel mai relevant discuției:

Comisia a fost înființată în urma embargoului petrolier arab [impus țărilor ce susțineau Israelul în războiul iscat în octombrie 1973, inclusiv SUA] și a creșterilor de preț la petrol. Embargoul a evidențiat necesitatea unor relații mai strânse între Statele Unite și țările arabe. Creșterile de preț au oferit Arabiei Saudite o cantitate considerabilă de petrodolari, care puteau fi utilizați în scopuri de dezvoltare.

Comisia era percepută ca un mecanism important pentru:

consolidarea relațiilor politice dintre cele două țări prin cooperare economică;

sprijinirea industrializării și dezvoltării Arabiei Saudite, concomitent cu reciclarea petrodolarilor;

facilitarea fluxului de bunuri, servicii și tehnologii americane către Arabia Saudită.

[…]

„Ajutându-i pe saudiți să găsească modalități de a investi rezervele lor financiare mari și aflate în continuă creștere, le vom oferi un stimulent suplimentar pentru a continua să producă petrol în cantitățile necesare satisfacerii cererii mondiale, la niveluri de preț stabile și, sperăm, mai scăzute.”

Într-adevăr, acordul vorbește despre reciclarea petrodolarilor (deși nu forțează nicăieri Arabia Saudită să cumpere anume titluri de stat americane), dar nu spune nimic despre vânzarea obligatorie a petrolului în dolari. Singurele obiective clare ale acordului sunt obținerea unei stabilități a prețului petrolului și evitarea unui viitor embargou arab asupra Statelor Unite, cu alte cuvinte, prevenirea unei situații similare celei provocate de războiul din anul precedent.

2.1. Vânzarea petrolului în dolari

Deci, cum se explică vânzarea petrolului arab aproape exclusiv în dolari, dacă nu a fost o condiție impusă de SUA?

Ei bine, la acea vreme, dolarul deja era complet dominant în economia mondială. Dolarul american a înlocuit treptat lira sterlină în perioada interbelică, după care, așa cum am mai spus, dominanța sa a fost instituționalizată prin sistemul Bretton Woods.

Însă ca imperialismul american să-l subjuge complet pe cel european, aflat într-un moment de cumpănă postbelică, a fost nevoie de Planul Marshall. Prin intermediul său, SUA a injectat economiile europene cu miliarde de dolari, forțându-le astfel să acumuleze active în dolari și să sporească semnificativ comerțul în dolari.

La finele anilor ‘50, SUA deținea deja ponderea dominantă în creditările și investițiile mondiale, iar capacitatea sa de producție (cu timpul specializată pe tehnologii tot mai avansate) reprezenta jumătate din totalul global. Schimbul de mărfuri cu SUA, implicit în dolari, era inevitabil pentru majoritatea statelor.

Toți acești factori, alături de controlul strict și centralizat al Rezervei Federale, i-au conferit dolarului trei calități esențiale:

inflație mică și stabilă;
lichiditate mare (ușurința de a face împrumuturi și schimburi în dolari pe piețele financiare);
adăpost sigur al valorii (pe timp de criză).

Menționăm că Uniunea Europeană n-a ajuns niciodată măcar aproape de așa ceva cu moneda euro, în special din cauza structurii descentralizate a instituțiilor sale și a fragmentării burgheziei europene, unde fiecare pătură națională are interese economice ușor diferite.

Din contră, oligarhia europeană s-a complăcut, nu pentru prima sau ultima oară în istorie, a fi doar un apendice al imperialismului american, creându-și propria infrastructură financiară nu în monedă proprie, ci tot în dolari! Astfel, începând cu anii ‘50, băncile europene au ajuns ele însele să acorde internațional împrumuturi (și alte instrumente financiare) în dolari, dar supuse propriilor reglementări, în general mult mai relaxate decât cele din SUA. Astfel s-a format așa-numita piață a „eurodolarilor”, a cărei influență nu a fost nicicum diminuată atunci când, în sfârșit, UE a introdus moneda euro.

Acestea fiind spuse, având de-a face cu o lume deja complet dependentă de dolari (atât în schimbul de mărfuri, cât și în acordarea de credite), o lume în care deja toate statele dețineau și continuau să acumuleze rezerve uriașe de dolari, singura decizie logică pentru Arabia Saudită — cât și pentru întregul OPEC (cartelul principalelor state exportatoare de petrol, înființat în 1960) — era să-și vândă principala sursă de venit, petrolul, în dolari americani.

Iar ca să încheiem odată pentru totdeauna cu mitul vânzării petrolului saudit în dolari — ea a început încă din anii ‘30, când bazele industriei saudite de petrol erau puse, ce să vezi, chiar de firmele americane, în frunte cu Standard Oil of California. Nimic nu s-a schimbat în această privință în 1974.

2.2. Reciclarea petrodolarilor

Dar despre reciclarea petrodolarilor în titluri de stat americane, ce putem spune?

Din nou, asta era singura opțiune reală a țărilor din Golf. Surplusul uriaș de dolari pe care-l obțineau din vânzarea petrolului nu putea sta pe loc, ci trebuia investit. Dar unde?

Cineva ar putea spune — nu ar fi normal ca o țară binecuvântată de natură să facă atât de ușor profituri atât de mari din resurse naturale, să folosească aceste venituri pentru dezvoltarea multilaterală a propriilor cetățeni?

Ei bine, nu. În cazul de față vorbim de dictaturi ale burgheziei, adică de state conduse strict în interesul capitaliștilor, fie ei naționali sau compradori (vânduți puterilor străine). Puțin îi interesează pe ei dezvoltarea societății mai departe de industriile care le aduc cele mai mari venituri, ori dezvoltarea oamenilor mai departe de crearea unor muncitori docili care doar să pună în funcțiune respectivele industrii.

Tot ce îi interesa pe dânșii era să-și multiplice supraprofiturile. Care era cel mai sigur și sustenabil mijloc pentru asta? Titlurile de stat americane! Așa se explică reciclarea petrodolarilor.

Însă, ca încă o dovadă că misticul acord americano-saudit nu forța investițiile în active americane, ci doar le facilita, trebuie să menționăm că reciclarea petrodolarilor avea loc investind inclusiv în piețele financiare ale altor economii industriale majore, prin fonduri suverane de investiții (deținute și gestionate de respectivele state).

Dovezi concrete? Cel mai mare acționar în fabrica germană de mașini Daimler, încă din 1974, este Kuweit [3]. Magazinul universal de lux Harrods din Londra este deținut din 1985 de familia unui magnat arab al petrolului [4]. Clubul londonez de fotbal Chelsea a fost deținut, între 2003–2022, de Gazprom Neft, al treilea cel mai mare producător rusesc de petrol. Încurcate mai sunt căile finanțelor [5]!

Totuși, contrar miturilor despre petrodolar, nici în prezent și nici în trecut, nu a existat vreun flux constant, perpetuu al reciclării de petrodolari, pentru că nici fluxul de supraprofituri nu era pe cât de stabil s-ar crede. De fapt, au existat doar două momente principale când statele din Golf s-au trezit cu o grămadă de petrodolari și chiar i-au reciclat masiv.

Primul moment a fost criza petrolului din 1973, când prețul său s-a triplat peste noapte. Al doilea a fost în anii premergători crizei din 2008, când creșterea record a industriei chineze, și automat a nevoii sale de petrol, a dus prețul barilului, ușor-ușor, de la 20$ la peste 100$. Totuși, toate aceste surplusuri au fost, în timp, compensate prin deficite [6].

2.3. Petrolul și dominația dolarului

Oricum, petrodolarul tot a contribuit la menținerea dominației dolarului, nu-i așa?

Nu chiar. După cum am văzut, principalele manifestări ale „sistemului” petrodolarului au fost, de fapt, consecințe inevitabile ale dominației deja existente și bine consolidate a dolarului. Petrodolarul cel mult a sprijinit-o, iar asta doar ocazional, precum în cele două momente expuse mai sus.

Cât despre prezent, „sistemul” petrodolarului este mai irelevant ca niciodată. Mașinile folosesc petrol mai eficient. În rolul de combustibil, petrolul joacă un rol mai mic în economii decât în anii ‘70 [7]. Din 2018, SUA exportă mult mai mult petrol decât importă (datorită noilor tehnologii de extracție petrolieră din șisturi) [8], așa că nu mai este dependentă de petrolul din Golf. Excedentul de cont curent pentru țările din Golf este aproape nesemnificativ în comparație cu cel din Asia de Est (în special din China), deși „ar trebui” să dea pe-afară de petrodolari [6].

Și nu, cu siguranță nu petrodolarii sunt motivul pentru care SUA își permite să înregistreze fără consecințe un deficit care crește exponențial. De exemplu, din 2000 și până în 2025, datoria sa externă a crescut de la 5,7 la 39 de trilioane de dolari [9].

3. Care-i soarta dolarului?

Acțiunile anarhice și imprevizibile ale administrației Trump, alături de viabilitatea din ce în ce mai mare a alternativei chinezești, fac celelalte state să ia în considerare tot mai serios reducerea dependenței de dolarul american. În mai 2025, șeful Băncii Centrale Europene a vorbit despre oportunitatea pentru un „moment global al euro” [10].

Între timp, pentru a-și reduce dependența de dolari, unele bănci au reînceput chiar să cumpere aur (care nu poate fi sancționat la fel de ușor ca o valută străină) [11], pentru a nu ajunge într-o situație precum Rusia în 2022, căreia i s-au înghețat 300 de miliarde de dolari pocnind din degete.

Cert este că dominația dolarului nu se destramă cu una, cu două, iar forțele imperialiste precum UE sunt prea slabe ca să se rupă în mod hotărât de dolar, sau ca măcar să-și dorească cu adevărat asta. Prin urmare, totul depinde de cum evoluează concurența dintre SUA și China — cel mai decisiv conflict al imperialismului de secol XXI.

Până acum, China s-a dovedit a fi imună la sancțiunile americane. Chiar și în timpul actualului război din Iran, la încercarea SUA de a sancționa mai multe rafinării chineze din cauză că au cumpărat petrol iranian, China a activat (pentru prima oară) „the 2021 blocking statute”, prin care pur și simplu anulează complet însemnătatea oricărei sancțiuni americane pe plan intern [12].

Cum SUA nu mai este dependentă de petrolul altor state, trebuie să înțelegem că, cel puțin de acum înainte, niciun război inițiat de ea nu va fi unul pentru petrol (cel puțin nu pentru sine). Exact așa stă treaba și cu războiul din Iran, prin care SUA caută în primul rând să-și întărească influența în zonă și să lovească automat în imperialismul chinez.

China beneficiază de „prietenia” cu Iran din mai multe motive. Iran îi livrează petrol foarte ieftin (deoarece chinezii cumpără 80–90% din petrolul iranian) [13], îi garantează o sursă majoră de energie în caz de tensiuni politice și, în plus, ocupă o zonă de importanță strategică semnificativă. De altfel, Iranul deja e gata să profite de controlul asupra strâmtorii Ormuz pentru a slăbi imperialismul american, taxând în yuani navele permise să treacă prin ea [14].

Un „câmp de luptă” pentru concurența dintre imperialismele american și chinez va fi probabil chiar Uniunea Europeană, unde investițiile chineze cresc încet, dar sigur [15], în special în industria auto [16]. Mai mult, aceste investiții sunt primite cu brațele deschise de către europeni, după cum ne-a arătat-o și Macron la Davos 2026, când a subliniat importanța creșterii investițiilor străine directe din partea Chinei în sectoarele economice cheie ale Europei, alături de nevoia ca exportul de mărfuri chinezești să-i cedeze locul exportului de capital chinezesc [17].

Ce-avem de făcut între timp? Vom sta și vom privi lupta dintre SUA și China ca pe un meci de fotbal? Nicidecum! Imperialismul cu caracteristici chinezești nu va dărâma hegemonia americană printr-o strategie „evoluționistă” prelungită la infinit. Istoria capitalismului modern, complet parazitar asupra dezvoltării societății omenești, ne învață că ierarhia principalelor puteri imperialiste nu se poate schimba semnificativ decât pe cale militară, mai devreme sau mai târziu.

Singura modalitate de a opri odată pentru totdeauna războaiele imperialiste, precum și subjugarea economică a unor state de către altele, este revoluția mondială a proletariatului. Dacă vrem ca ea să depășească stadiul de lozincă goală la care a redus-o oportunismul ultimului secol și să devină o realitate, trebuie să construim, aici și acum, mișcarea comunistă a zilei de mâine. Dacă vrei și tu să pui umărul la treabă, vino cu noi!

Bibliografie

Bloomberg. The untold story behind Saudi Arabia’s 41-year US debt secret.
The US–Saudi Arabian Joint Commission on Economic Cooperation.
Reuters. Kuwait Investment Authority says to expand Germany investments.
The New York Times. Harrod’s new owner: Mohamed al-Fayed; a quiet acquisitor is caught in a cross fire.
BBC. Russian businessman buys Chelsea.
Council on Foreign Relations. Petrodollars: myth and reality.
Associated Press News. Lessons learned in ‘70s have made the US and world economies less vulnerable to oil shocks.
Randal Olson. US oil: from peak importer to net exporter in one decade.
Fortune. US national debt officially hits $39 trillion — adding approximately $5 billion a day since October.
Bloomberg. Lagarde sees opportunities to raise euro’s global profile.
Reuters. Central banks favour gold over dollar for reserves, WGC survey.
Global Times. China issues first prohibition order to safeguard international trade order under rule of law.
Reuters. China’s heavy reliance on Iranian oil imports.
EuroNews. Iran sets up Hormuz transit authority to charge ships for passage.
Mercator Institute for China Studies. Chinese investment rises to 7-year high — Chinese FDI in Europe: 2025 update.
Reuters. China’s carmakers expand their presence in Europe.
La Maison Élysée. World Economic Forum 2026 in Davos.