30.01.2025 | timp de lectură: ≈ 17 min. | vizualizări:

Ce ne-au adus fasciștii?

Scrisori de Petre Iași

Categorie: Cultură

Cuprins

La știri, pe străzile marilor orașe, în diverse articole online etc. se conturează din ce în ce mai mult o campanie pentru, dar și împotriva așa-numitului extremism de dreapta, caracterizat prin naționalism, critici mic-burgheze la adresa capitalismului monopolist, care atrag o pătură semnificativă din populația țării noastre în jocurile capitalului. Această situație politică nu este întâmplătoare, având în vedere că economia României, precum și a altor forțe imperialiste, începe să scârțâie, iar producătorii mici și medii resimt acest lucru cel mai acut.

În anticiparea unei întregi serii de publicații despre și împotriva fascismului contemporan și istoric, publicăm o serie de scrieri ale lui Petre Constantinescu-Iași, un revoluționar democrat al anilor ‘30–‘40 ai secolului trecut. De interes din biografia lui este publicistica ce zugrăvește viu ororile fascismului hitlerist, cât și colaborarea cu elemente burgheze din mișcarea comunistă (Nicolae Ceaușescu, Gheorghe Gheorghiu-Dej etc.), care au înfrânt elementele comuniste și au stabilit o dictatură reacționară, a micii burghezii. Preconizăm, totuși, că scrierile sale din și despre democrația populară sunt un bun punct de plecare în studiul fascismului de dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial.

Lectură plăcută!

1. O scrisoare emoționantă

Iubiți prieteni bârlădeni,

Cu mare bucurie am aflat vestea muncii voastre patriotice și ajutorul pe care-l dați voi aliaților noștri pentru a pune rânduială într-un oraș și un ținut bântuit de hoardele hitleriste și de slugile lor românești.

Am simțit chiar și oarecare mândrie la auzul străduințelor voastre pline de râvnă, căci n-am uitat niciodată anii de muncă tovărășească pe care i-am petrecut în mijlocul vostru acum un sfert de veac. Un sfert de veac!

Câte adânci și nestrămutate de-acum înainte alte prefaceri!

Era în anul 1919, anul plin de frământări muncitorești, de speranțe întrezărind aurora unei lumi noi, când am poposit la Bârlad și m-am alăturat muncii tinerei secții a partidului socialist de pe atunci. Mult entuziasm, vii frământări, și apoi lovitura din octombrie 1920, când am fost și eu arestat împreună cu câțiva activiști de pe atunci. Prima mea arestare mi-a deschis calea celor de mai târziu, m-a lămurit pe deplin, devenind comunist activ.

Libertățile câștigate atunci de masele muncitorești și de cetățenii țării pe încetul au fost pierdute de-a lungul anilor de opresiuni, culminând cu dictatura fascistă a lui Antonescu.

Astăzi însă, după marele act istoric de la 23 August — una din cele mai mari cotituri din istoria poporului român — noile libertăți câștigate nu vor mai fi pierdute pentru două motive:

suferințele din anii dictaturii au copt adânc factorul subiectiv în pături largi ale poporului de la intelectuali la țărani; în jurul platformei patriotice s-au strâns toate categoriile sociale. Astăzi s-a format o conștiință antifascistă și democratică, adânc înrădăcinată, ce nu va mai putea fi înăbușită; alături de noi și cu noi împreună stă astăzi marea putere a Uniunii Sovietice, care, cu viteaza Armată Roșie, luptând cu vitezele noastre armate împreună, este o garanție că libertatea unui popor este și va fi completă și pentru totdeauna! Pătrunși de aceste adevăruri, iubiți prieteni bârlădeni, duceți munca voastră patriotică mai departe, cu râvnă și încredere, pentru îndeplinirea platformei expuse de partidul comunist și primite de atâtea organizațiuni, pentru construirea unei Românii libere și democrate.

București, 5 octombrie 1944.

„PĂRERI” (Bârlad) din 11 octombrie 1944

1.1. Nota CȘ

Această scrisoare este de interes din două considerente.

Pe de-o parte, relevă stadiul mișcării muncitorești de după Primul Război Mondial. Exista o oarecare coordonare între mase și partidul socialist, față de care guvernul răspundea cu represalii. Deși nu se poate preciza caracterul de clasă al partidului socialist, tragem concluzia că proletarii aveau o oarecare conștiință asupra problemelor prin care treceau din cauza exploatării burgheze. Dacă această conștiință era una pur sindicalistă (mic-burgheză, individualistă) sau avea un caracter comunist, așa cum susține autorul scrisorii, numai o cercetare mai amănunțită poate stabili.

Pe de altă parte, constatăm o eroare teoretică însemnată în înțelegerea lui Iași asupra democrației populare ce se instaurase în țara noastră la finele celui de-al Doilea Război Mondial. Pentru poporul român, încheierea dictaturii fasciste la data de 23 August a fost un lucru măreț, înlocuind dictatura celei mai reacționare pături a oligarhiei financiare (fascismul), cu democrația populară, adică dictatura comună a claselor și a straturilor antifeudale și antiimperialiste. Acest lucru a fost valabil în acea perioadă pentru o bună parte din țările est-europene, și a însemnat calea spre construirea socialismului. Cu toate acestea, trebuie menționat că democrația populară nu este infailibilă, ci este un echilibru precar, în care interesele proletare (comuniste) trebuie să domine și să învingă împotriva intereselor micii producții burgheze. Nu se poate afirma că libertățile nou câștigate „nu vor mai fi pierdute”, căci dacă elementele proletare sunt slabe, socialismul și antiimperialismul elementelor non-proletare va învinge, iar democrația populară va deveni (și a devenit, atât în țara noastră, cât și în alte țări din Blocul Estic) o democrație burgheză, sau, mai precis în cazul României, o dictatură a micii burghezii. Proclamarea cu entuziasm a libertății maselor este un gol deziderat acolo unde masele nu sunt călăuzite de avangardă spre a pătrunde știința socialistă, spre a-și înțelege rolul în construcția unui viitor nou, comunist. Lipsa unei analize de clasă a acestui „comunist activ” denotă gradul slab de dezvoltare teoretică a cadrelor române.

2. Pentru Iași

Nu suntem regionaliști. Întreaga țară românească ne este scumpă, dar sunt unele ținuturi care evocă amintiri dragi. Nu este o întâmplare, de pildă, că „Frontul plugarilor”, această specifică mișcare de masă țărănească, s-a născut în ținutul Hunedoarei, în preajma mormântului lui Avram Iancu și la umbra gorunului lui Horia.

Iașul, vechea capitală a Moldovei, cu tradiția lui Ștefan — domnul care a apărat o țară cu țărani liberi de urgia cotropitorilor feudali —, centru de cultură apuseană venită prin Polonia sau prin fanarioți, leagănul ideilor înaintate de la 1848 care a dat pe cel dintâi „cărturar”, Ioniță Tăutu, orașul care a cunoscut cea dintâi mișcare socialistă în preajma lui 1876, Iașul tuturor comitetelor antirăzboinice și antifasciste dinaintea războiului actual, acest Iași ne este drag.

Este adevărat că Iașul a cunoscut și altfel de domni decât cei iubitori de popor, c-a fost leagăn și al altor mișcări decât cele generoase (e suficient să amintim de pesta cuzistă); totuși trecutul său e legat mai mult de amintiri frumoase în sensul etico-social.

Dar aceste argumente de ordin sentimental devin valabile numai dacă sunt privite sub alt unghi de vedere: suferințele prin care a trecut Iașul în timpul războiului și nevoile de azi ale populației sale.

Iașul a fost un oraș-martir. Centru militar în perspectiva războiului antisovietic, s-au grămădit acolo armatele germane, care au terorizat populația pașnică și au asasinat pe evrei în masă. Ororile din ajunul lui 21 iunie 1941, când mii de nevinovați au fost împușcați pe străzi și în casă, când alte mii au fost transportați în afara orașului și au fost asfixiați în vagoane plumbuite, vor rămâne ca o pată de neșters pentru conducerea Iașului de atunci care a tolerat asemenea barbarii naziste.

Au urmat apoi toate celelalte suferințe ale războiului, când măsuri de terorizare au ținut Iașul ca într-un mormânt, măsuri susținute de presa vândută nemților.

Apropierea frontului în martie 1944 aduce noi nenorociri: reapariția măsurilor militare excepționale, noi prigoniți în lagăre, fuga autorităților care au prădat averea mobilă și au lăsat orașul în izbeliște, bombardamentele provocate de rezistența inutilă germană cu toate avertismentele comandamentului sovietic, care a făcut totul pentru a cruța orașul, și-n cele din urmă jaful și distrugerile sălbatice ale armatei germane în retragere, care au transformat Iașul într-o adevărată ruină.

Victoriile armatei eliberatoare au adus capitalei Moldovei ceea ce ele au adus Moldovei întregi, posibilitatea unei vieți noi. Operă grea de împlinit, dar operă măreață. Totul trebuie de refăcut dacapo (N.R.: de la început). Fără fonduri bănești, fără specialiști — acești domni în majoritatea lor au preferat să fugă în fața intereselor poporului —, fără legătură cu centrul, patrioții ce s-au ivit din mulțimea nevoiașă au început tot ce era esențial pentru înfiriparea vieții materiale și spirituale. Tot ce au făcut acești patrioți, eroi ai muncii constructive, rămâne un model pentru întreaga țară românească de azi și de mâine.

Totuși, începuturile sunt numai începuturi, pe cât de promițătoare și frumoase sunt. Iașul rămâne în mari nevoi. E suficient să subliniez doar două. Din mitingul recent al forțelor democratice am luat cunoștință de lipsa grozavă în care se zbate muncitorimea fără lucru, cu fabricile distruse sau închise, fără materii prime, fără bani. Mica industrie a Iașului trebuie urgent refăcută, muncitorimea cere de lucru pentru ea și pentru țară.

Din memoriul studenților ieșeni am luat cunoștință de cererea lor de a se aduce universitatea la Iași, universitatea care a fost demontată până la cel mai mic șurub de laboratoare de către criminalii ei conducători, în frunte cu fostul rector, și împrăștiată pe drumurile pribegiei inutile.

Nevoile populației ieșene trebuiesc susținute. Iașul trebuie sprijinit în refacerea lui, dar fără strigoii care trebuie să rămână acolo unde s-au refugiat, ca să se stingă în anonimat așa cum merită.

Pentru Iașul nou, refăcut și democratic, ne îndreptăm cererea și dorința noastră fierbinte.

„ROMÂNIA LIBERĂ” din 2 noiembrie 1944

2.1. Nota CȘ

Aici vedem contrastul dintre viața de sub fascism și cea din democrația populară. Războiul patriotic de clasă împotriva jigodiei fasciste, precum și ororile comise de aceasta asupra poporului român au lăsat o urmă adâncă în traiul și conștiința maselor. Tot aici se punctează just patriotismul, devotamentul față de popor al celor care se ridicau pentru a ajuta la reconstruirea celor distruse. Iașul, ținta unui pogrom și a unei întregi operațiuni între armata eliberatoare sovietică și namila fascistă hitleristă, avea nevoie de o renaștere, de un nou început. Importanta muncă de reconstruire a însemnat multe pentru masele muncitoare române, iar necesitatea de oameni ce înțelegeau nevoile poporului, care să îndeplinească sarcinile dezvoltării economiei cu grijă și devotament, se făcea simțită.

3. Doftana

Sunt ani de-atunci, dar amintirea e atât de vie, că par vremuri trăite ieri.

Nici pentru cei ce au trecut cu miile prin ea și nici pentru cei ce au avut contingențe într-un fel sau altul cu ea, Doftana nu poate fi considerată decât ca un fenomen politic de prim ordin al întregii mișcări de luptă contra teroarei, fascismului și barbariei românești.

Am repetat-o de atâtea ori: Doftana a fost una din paginile cele mai rușinoase ale „civilizației” românești. Dar tot Doftana a dat, fără voia organizatorilor regimului de acolo, o pagină glorioasă de luptă a fiilor poporului român, conștienți și bravi.

După înfrângerile din 1934 și 1935, când pentru mulți părea că direcția închisorii reușise să doboare conștiința deținuților politici, urmează perioada de lupte grele din anii 1936–1938, care au dus la victoria strălucită a înlăturării regimului de distrugere introdus de „balaurul” Săvinescu.

Regimul a fost ani întregi celular; deținuții politici erau izolați în câte o celulă, fier și piatră rece, fără posibilități de comunicare; nici a întoarce capul către vecin nu era permis într-o vreme. Cu prețul cruntelor bătăi până la leșin, s-a smuls „dreptul de a vorbi la fereastră”. Cățărați la ferestre, ceasuri întregi ținându-ne de gratii, vorbeam celor din față: de la B la A, de la B la C, de la C la „Întunecoase”, sau celor din jurul nostru, fără a-i putea vedea. Un program amănunțit cultural și politic, fixat de comitetul clandestin (de altfel întreaga organizare a colectivului de la Doftana era clandestină) al secției culturale se respecta cu rigurozitate, întrerupt doar de strigătele de revoltă: „Nu bate…!”.

Adevărate lecții politice prin analiza tezelor congreselor internaționale, ale Comitetului Central al Partidului Comunist Român, ale KIM [internaționala comunistă a tineretului] etc., analize făcute sistematic și deschis; adevărate cursuri superioare prin calitatea conferențiarilor și cuprinsul substanțial al subiectelor. În cei doi ani și jumătate de Doftana am ținut mult mai multe conferințe, fără altă pregătire decât amintirea slăbită de anemica alimentație, decât toate conferințele câte le-am ținut în viața mea de afară de până atunci. Cursuri de limbi, îndeosebi franceză, ținute la fereastră, fără caiete și creioane, dar cu rezultate fericite prin capacitatea luptătorilor muncitori și setea lor de cultură; programe distractive, literare și artistice ce mai îndulceau din când în când amarul vieții crunte de la Doftana.

Și în fiecare săptămână ziarul „Doftana înlănțuită” „apărea” cu regularitate la fiecare aripă vorbit. Nu lipsea nimic din cuprinsul obișnuit al unui ziar: articol de fond, cronică externă și internă, pagina literară, informații și chiar „mica publicitate”, prilej de îndoctrinare, analiză politică și ușoară înveselire a tristei vieți din mohorâta Doftană. Totul era pregătit din timp și sâmbăta după masă articolele erau „spuse” la fereastră de autorul respectiv.

Și câte alte mijloace de cultivare, activitate presărată cu strigătele de durere a celor bătuți în celule zi de zi, la fiece oră cu strigăte de protest, organizate și ele tot după program.

În felul acesta, fiecare doftanist era pregătit și la rezistență împotriva regimului de desființare fizică și de demoralizare; fiecare doftanist ieșea, cu timpul, zdrobit de bătăi și ros de boli, cu mintea însă îmbogățită, cu sentimentul de solidaritate crescut și cu voința pentru luptă. Rare sunt cazurile când un doftanist trecea în anonimat după eliberare. Și nu puțini erau acei ce reveneau la Doftana pentru lupta lor reluată cu o îndârjire și mai mare afară.

Iată pentru ce Doftana a fost pe drept cuvânt numită „Universitatea comunistă”. Între vremurile de atunci și cele ce au urmat după dispariția ei, între anii de prigoană și cei de succes de astăzi (după 23 August) este o strânsă legătură. Doftana a pregătit elemente tari și capabile de luptă. Nu este o întâmplare că în fruntea mișcării de azi, de organizare și luptă pentru democrație, se găsesc nume „doftaniste”, ca Gheorghiu-Dej, V. Luca, [C.] Agiu, Chivu Stoica, Gh. Apostol, [N.] Ceaușescu și atâția alții dintre profesorii și elevii de la Doftana.

Pentru aceste motive, Doftana poate fi succint considerată un fenomen al mișcării de luptă antifascistă din anii 1920–1940, de la începutul teroarei antimuncitorești și până la dispariția ei prin cutremur.

Cutremurul din noiembrie 1940 ne-a adus pierderea a câtorva din cei mai buni tovarăși de luptă. […]

În schimb, amintirea luptelor de la Doftana întreține și azi viu dorul de luptă pentru a construi o Românie nouă și cu adevărat democratică.

„SCÎNTEIA” din 11 noiembrie 1944

4. Problema Ardealului

Avem impresia că-n cercurile conducătoare ale României cu greu pătrunde conștiința realităților de azi, iar anumite tendințe reacționare îi covârșesc pe conducători, chiar dacă aceștia își dau seama de gravitatea situației și în felul acesta se împinge țara pe o pantă primejdioasă pentru toți.

Între aceste tendințe reacționare, șovinismul înflorește aproape ca pe vremea regimului dinainte de 23 August. Șovinismul, acest fals naționalism, acest exclusivism, greșit ca ideologie și dăunător ca practică, este expresia cercurilor restrânse domnitoare, prin care se caută a se ascunde fața adevărată a unor interese de clasă sau castă.

Între naționalism, care înseamnă iubirea neamului țării fără ura celorlalte, și șovinism, care înseamnă o falsă exagerare a calităților neamului țării și ura pentru celelalte popoare, este o adâncă prăpastie; șovinismul este distrugător și dizolvant, el este expresia statelor fasciste, dominante și provocătoare de războaie.

Și toate care se prevalează de șovinism nu o fac decât a ascunde, cum am spus, alte interese de exploatare a maselor și pentru ca acestea să fie abătute de la adevărata înțelegere a intereselor lor ca atare. Pentru că o clică de capitaliști germani erau îngrijorați de creșterea conștiinței de clasă în masa proletariatului din Germania, mai ales după criza din 1929–1932, au căutat să îndrepte spiritul de nemulțumire pe o cale alta decât cea adevărată. Au susținut aberațiile rasiste ale lui Hitler, Rosenberg și ceilalți corifei naziști, au susținut cu enorme mijloace materiale partidul lor; în cele din urmă, când, „primejdia” clarificării muncitorimii crescuse enorm, i-au adus la putere. Șovinismul rasist al hitlerismului este expresia ideologică a stăpânirii de clasă a unei clici capitaliste din Germania.

Și constatarea aceasta se afirmă ca o lege pretutindeni unde apare șovinismul. La noi el a fost o armă de totdeauna a claselor conducătoare exprimate prin partidele politice zise istorice; cuziștii, legionarii — antisemiții în genere — au fost utilizați de toate aceste partide, pe rând, numai atunci când aveau nevoie, deși în fapt conducătorii acestor partide se înțelegeau foarte bine cu „străinii”, în consiliile de administrație ale diferitelor întreprinderi de pildă.

Am insistat cam mult asupra acestor considerente ideologice, căci ele explică clar, într-o anumită măsură, ceea ce am numit problema Ardealului. […]

Au fost trimise acolo batalioanele „Maniu”, oameni culeși fără mult discernământ dintre refugiați de obicei și, după cât se pare, chiar dintre legionari. Înarmați insuficient pentru a fi considerați ca soldați, de la început se vedea ce gânduri au și pentru ce erau pregătiți.

De la primul contact cu populația locală, batalioanele de voluntari s-au dedat la cele mai cumplite sălbăticii, cruzimi, prădăciuni și asasinate în masă, au arestat oameni de bună-credință și autorități.

Dacă n-ar fi intervenit populația românească indignată și presa noastră, ar fi fost o adevărată baie de sânge în această regiune; patronii acestor batalioane de la București, prin ziarele de partid sau așa-zise independente, i-au susținut și au atacat presa și organizațiile noastre, care au luat apărarea nenorocitei populații maghiare.

Șovinismul sălbatic al acestor patroni poartă caracterul șovinismului așa cum l-am definit mai sus; el este expresia unor interese de clasă ale celor ce vor, prin desființarea chiar fizică a unei părți din populația maghiară, să înlăture concurența. Pe de altă parte, prin șovinism acești conducători vor să îndrepte atenția departe de adevărata primejdie: rămășițele puternice ale fascismului în România.

„ROMÂNIA LIBERĂ” din 30 noiembrie 1944

4.1. Nota CȘ

Aici are loc o eroare terminologică ce dă curs unor confuzii grave în ceea ce privește atitudinea comuniștilor față de propria patrie în contrast cu muncitorii celorlalte țări. Naționalismul, la fel ca și șovinismul, sunt ambele curente fals patriotice, ce pun deasupra claselor supremația națională, cu scopul de a mușamaliza lupta de clasă și de a întoarce muncitorii unei țări împotriva muncitorilor din alte țări. Având în vedere contextul în care folosește termenul de naționalism, deducem că Iași avea în vedere patriotismul, un principiu important pentru orice comunist, ce reiese din lupta pentru eliberarea muncitorimii (adică, a majorității unei țări) de sub jugul capitalist. Trebuie menționat că patriotismul proletar presupune neapărat și o mare iubire pentru toți muncitorii lumii, care trudesc zi de zi pentru profitul parazitar al unei mâini de oameni. Fără a înțelege însemnătatea conducerii tuturor muncitorilor înspre un viitor nou, în care masele își conduc conștiente destinul înspre noi și mărețe orizonturi, fără a face tot ce ne stă în putință pentru ca toate popoarele să fie pătrunse de lupta de clasă proletară, nu ne putem numi comuniști.

În ceea ce privește politica Ardealului, acesta are o lungă istorie care trebuie atent cercetată. În ziua de azi, burghezia română colaborează fără probleme cu cea maghiară (notăm servilismul UDMR în fața PSD), astfel că populația muncitoare a Ardealului, fie ea vorbitoare de română sau de maghiară, va trebui să colaboreze strâns în lupta lor cu asupritorii burghezi. Aceasta este însemnătatea patriotismului și internaționalismului proletar. Care este, însă, istoria statului național român în raport cu maghiarii? Cât de profundă a fost și este ura pe principii naționale în regiunea Ardealului? Rezolvarea atât teoretică, cât și practică a acestor întrebări este o chestiune a viitorului, când vom vedea o dezvoltare mai mare atât a mișcării comuniste, cât și a celei muncitorești.