Aurul românesc și tratatul Rakovski–Averescu

Cuprins

• 1. De ce era aurul românesc în Rusia?
• 2. Guvernul român — călăul Occidentului în lupta cu comunismul
• 3. De ce nu a mai fost dat complet înapoi?
• 4. Concluzie

Sub influența rusofobiei (care are la bază șovinismul burghez, ce ignoră interesele antagonice ale proletariatului și ale burgheziei din orice țară) și a anticomunismului fățiș, vedem o serie de mituri istorice legate de relația dintre URSS și România.

Lupta proletariatului sovietic împotriva imperialismului occidental, căruia îi era subordonat, și regimului burghezo-moșieresc român interbelic, este prezentată ca o luptă a republicilor sovietice împotriva poporului român.

Nimic nu poate fi mai departe de adevăr!

Astăzi vă prezentăm adevărata poveste a tezaurului român, cu scopul de a demonta miturile anticomuniste construite în jurul său.

Lectură plăcută!

1. De ce era aurul românesc în Rusia?

Un fapt deseori ignorat sau prost explicat de către naționaliștii burghezi români este legătura strânsă dintre monarhia românească și țarismul rusesc. Nu trebuie să uităm că România era aliată cu Rusia în timpul Primului Război Mondial.

Ideologii burghezi de obicei zic chestii precum:

• „Rusia a fost un aliat prost și fățarnic pentru România. Rușii nu ne-au ajutat până la capăt în război, căci rușii sunt un popor inamic, indiferent de regim!” Această retorică o auzim mai des de la liberali și pro-europeni.

• „Regimul țarist era cu totul diferit de cel sovietic, ba chiar era mult mai bun! Problema nu e cu Rusia, în general, ci cu Rusia sovietică.” Acest sentiment pur anticomunist este de multe ori combinat și cu ura față de alte popoare minoritare din URSS, precum Ucraina, Transcaucaz și Țările Baltice. Ideologii suveraniști precum Corvin Lupu mai zic uneori că crimele sovietice nu au fost comise de ruși, ca atare, ci de evrei, ucraineni etc.

Realitatea era dictată de interesele de clasă. A vorbi despre o ură abstractă și anistorică dintre poporul român și cel rus este o mare greșeală exploatată de ideologii burghezi din România. În cazul relațiilor dintre monarhia română și țarismul rusesc vedem o încercare a ambelor părți de a satisface interesele claselor exploatatoare.

Țarismul avea anumite conflicte cu România în legătură cu tema Basarabiei, dar când venea vorba de lupta cu Puterile Centrale, aceste conflicte erau minimizate.

Iar când venea vorba de lupta cu comunismul, până și conflictul României și al Rusiei țariste cu Puterile Centrale trecea pe locul doi.

Odată cu invazia Puterilor Centrale în România în 1916 și ocuparea Bucureștiului, guvernul monarhist s-a mutat la Iași, iar aurul a fost trimis la Moscova în două tranșee, pentru a nu cădea în mâna Puterilor Centrale.

2. Guvernul român — călăul Occidentului în lupta cu comunismul

Chestiunea tezaurului românesc a devenit deosebit de acută odată cu victoria bolșevicilor în Rusia în octombrie 1917. Cel mai înverșunat inamic al regimului burghezo-moșieresc din Rusia și România a pus mâna pe o pârghie de influență a claselor exploatatoare din România.

Creșterea influenței mișcării socialiste din România, dovedită de formarea unui comitet sovietic la Iași în noiembrie–decembrie 1917 și dominația puterii sovietice pe teritoriul Basarabiei a determinat o politică externă foarte agresivă din partea oligarhiei românești.

Pentru a arăta caracterul reținerii tezaurului românesc, fără a include prea multe detalii menționate în articolul nostru sau cunoscute de toată lumea, vom prezenta decretul oficial al Consiliului Comisarilor Poporului, semnat de Lenin. Mai mulți ideologi burghezi au făcut referire la acesta, dar mereu i-au denaturat esența și importanța:

„Hotărârea Consiliului Comisarilor Poporului cu privire la ruperea relațiilor diplomatice cu România [13 (26) ianuarie 1918]

Oligarhia română, pătată de crime, a deschis acțiunile militare împotriva Republicii Ruse. Obișnuită să-și consolideze domnia pe mizeria, robia și sângele țăranilor și muncitorilor români, monarhia română a încercat să se salveze pe sine, pe moșierii și pe bancherii săi prin ocuparea Basarabiei și transformarea acesteia într-un bastion împotriva fluxului puternic al Revoluției Ruse. Crimele autorităților militare și civile române sunt fără număr. Comisarii și reprezentanții trupelor revoluționare ruse sunt arestați și împușcați. Trupele revoluționare sunt înfometate și dezarmate. În timpul retragerii spre ariergardă, acestea sunt supuse bombardamentelor cu foc de artilerie. În toate aceste crime sângeroase, unul dintre cele mai de seamă locuri îi aparține fostului comandant suprem al frontului român, Șcerbaciov.

Ca formă de protest și avertisment, Consiliul Comisarilor Poporului l-a supus unui arest de scurtă durată pe ambasadorul român. Această măsură nu a avut efect. Crimele continuă în ritmul lor.

Consiliul Comisarilor Poporului hotărăște:

1. Toate relațiile diplomatice cu România se întrerup. Ambasada română și, în general, toți agenții autorităților române sunt expulzați peste hotare pe calea cea mai scurtă.

2. Fondul de aur al României, păstrat la Moscova, se declară intangibil pentru oligarhia română. Puterea sovietică își asumă răspunderea pentru păstrarea acestui fond și îl va preda în mâinile poporului român.

3. Fostul comandant suprem al frontului român, Șcerbaciov, care s-a răsculat împotriva revoluției, este declarat dușman al poporului și este pus în afara legii.”

Acum lucrurile devin clare. Este absolut limpede că burghezia și monarhia românească nu ar fi utilizat acest tezaur în folosul poporului român, ba din contră, l-ar fi folosit pentru a-și extinde interesele sale imperialiste sau, pur și simplu, pentru consum parazitar.

Pe lângă asta, chestiunea Basarabiei a avut o importanță majoră în această ecuație.

Comuniștii sovietici erau conștienți de crimele grave comise de administrația română în Basarabia, precum tortura țăranilor și a muncitorilor, reprimarea și chiar executarea activiștilor socialiști din Basarabia și reprimarea răscoalelor muncitorești și țărănești (precum cea de la Tatarbunar). În aceste condiții, restituirea aurului unei clase exploatatoare absolut putrede ar fi fost absurd.

3. De ce nu a mai fost dat complet înapoi?

Totuși, câte ceva a fost returnat României chiar și în perioada proletară a URSS-ului, dar nu aurul.

Într-un gest diplomatic pragmatic, care nu încălca nicicum decizia justă a URSS de a sechestra aurul românesc până când acesta ar fi putut fi predat poporului român, URSS a decis în 1935 să trimită României niște documente de arhivă și un număr limitat de opere de artă.

Până aici totul este clar, dar apare întrebarea: de ce nu a fost restituit integral tezaurul după ce România a devenit o republică populară?

În primul rând, trebuie să înțelegem situația internă din ambele state. În URSS, chiar dacă dictatura proletariatului a rezistat până în 1953, existau deja suficiente tensiuni cu elementele mic-burgheze ce pregăteau contrarevoluția. Asta nu ar fi fost neapărat o problemă în chestiunea tezaurului, dar situația din România cu siguranță era.

În România nu a existat niciodată o dictatură proletară completă, ci doar o republică populară în care mic-burghezii dominau cele mai importante posturi de putere. Liderii proletari din URSS erau îndreptățiți să creadă că tezaurul românesc nu putea fi restituit unei Românii conduse de clica mic-burgheză și naționalistă a lui Gheorghiu-Dej.

În al doilea rând, România, sub un regim fascist și terorist, a colaborat câțiva ani în campania împotriva URSS. Acest lucru a creat pagube materiale și umane foarte mari, iar România trebuia să plătească reparații. URSS a oferit un sprijin uriaș României pentru reconstrucția postbelică, dar alături de problema antemenționată, chestiunea tezaurului nu putea fi încă rezolvată.

Odată ce s-a instaurat regimul mic-burghez troțkist al lui Hrușciov și cu consolidarea tendințelor naționaliste și antisovietice ale lui Gheorghiu-Dej, îndeosebi de pronunțate în perioada lui Ceaușescu, chestiunea tezaurului a rămas, în continuare, nerezolvată.

În 1956, mai multe obiecte de artă au fost restituite României. Cel mai degrabă, Hrușciov a făcut asta din două motive:

1. Ca să popularizeze și mai departe mitul „asprimii” staliniste și să le arate tuturor că acum „băieții buni” au venit la conducere în URSS.

2. Odată cu victoria contrarevoluției în aproape toate statele din Europa de Est (excluzând Albania), naționalismul era inevitabil. Hrușciov, probabil, era gata să facă niște concesiuni mic-burghezilor naționaliști din România, pentru a asigura supraviețuirea Blocului de Est.

După 1991, chestiunea a rămas în continuare nerezolvată, lucru care, mai mult ca sigur, nu se va rezolva degrabă, având în vedere contextul geopolitic actual.

4. Concluzie

La fel ca toate miturile anticomuniste neobrăzate, acest mit este folosit pentru a crește sentimentele burgheze și naționaliste din rândul populației.

Miturile de speța asta, care se spulberă în fața oricărei analize istorice, sunt acceptate atât de liberali, cât și de fasciști.

Ambele categorii le folosesc pentru a promova șovinismul împotriva poporului rus și, de multe ori, merg mână în mână cu justificarea regimurilor teroriste fasciste istorice românești.

De multe ori, există doar un pas mic de la retorica potrivit căreia „Uniunea Sovietică și comunismul sunt criminale, la fel ca nazismul” la „legionarii aveau dreptate, iudeo-bolșevismul a cotropit și distrus România”.

Ca să ne asigurăm că paraziții fasciști nu corup și mint din nou populația României, majoritatea aparținând clasei muncitoare, trebuie să luptăm cu astfel de mituri și să ne asumăm justețea și experiența URSS-ului proletar (1917–1953).

Comentarii