28.04.2026 | timp de lectură: ≈ 28 min. | vizualizări:

Anexarea Basarabiei din 1918

Opera imperialismului european

Categorie: Politică

Cuprins

Chiar dacă ziua de 27 martie nu este sărbătorită cu același entuziasm ca ziua de 1 decembrie, în fiecare an vedem cum istoricii și ideologii burghezi naționaliști se desfată în amintirea „Unirii” Basarabiei cu România. Există două tabere de ideologi burghezi: cei ce nu au studiat mai deloc istoria (sau aleg să o ignore), deci pot declara cu mândrie tot felul de aberații despre „voința poporului” și „acțiunea maselor” din Basarabia în scopul „Unirii”, și cei ce își dau seama că nu pot fugi de evenimentele (puțin spus) controversate, care au stat la baza acestei „opere istorice”.

Acest capitol din istoria socialismului din Basarabia și România nu trebuie uitat ci, din contră, trebuie înțeles cât mai bine, din perspectiva luptei de clasă. Comuniștii au fost mereu uniți în poziția lor față de acest eveniment — Basarabia a fost anexată violent de regimul burghezo-moșieresc, în scopul reprimării mișcării comuniste din Basarabia și România și a slăbirii viitoarei Uniuni Sovietice. Dar, unii socialiști mic-burghezi, precum cei din perioada lui Ceaușescu, au continuat să răspândească mitul naționalist burghez despre justețea „Unirii”.

Astăzi vă prezentăm un material ce ilustrează, în linii generale, lupta de clasă dusă pe teritoriul României și Basarabiei în perioada 1916–1918. Ulterior, vom publica și alte materiale, abordând în detaliu mai multe subiecte specifice, relevante acestei perioade.

1. Context istoric

În timpul Primului Război Mondial, clasele conducătoare din România erau împărțite în privința cărei forțe imperialiste ar trebui să domine România, ce avea un regim monarhist, burghezo-moșieresc. Burghezia românească, pe de o parte, reprezentată de guvernul lui I.C. Brătianu, avea legături strânse cu Franța și Anglia. Monarhia românească, în frunte cu regele Ferdinand I, pe de cealaltă parte, avea legături strânse cu imperialiștii germani. Pentru cei ce știu destule despre istoria României, încercarea imperialiștilor francezi, englezi și germani, de a împărți România între ei, apare ca o temă recurentă.

Până în 1916, România a amânat intrarea în război, dar sub presiunea Antantei și a influenței guvernului burghez Brătianu, România s-a alăturat războiului de partea Angliei, Franței și Rusiei, cu speranța de a obține Transilvania, Banatul și Bucovina. Rusia a trimis 1 milion de soldați pe Frontul Român în 1917, ceea ce a creat premisele răspândirii influenței revoluționare de pe teritoriul fostului Imperiu Rus.

Mai mult de atât, la sfârșitul lui 1916, din cauza ocupației Puterilor Centrale, care a adus Frontul până la râul Siret, guvernul român s-a mutat la Iași, fiind și mai aproape de epicentrul revoluției din Rusia. Acest fapt a creat condiții pentru colaborarea dintre bolșevicii ruși/ basarabeni și socialiștii români.

România și Basarabia în 1916

Un ultim detaliu pe care trebuie să-l menționăm și care reprezintă un subiect controversat în istoria relațiilor dintre Rusia și România, este tezaurul românesc, care în 1916 și 1917 a fost trimis la Moscova, pentru a fi ferit de forțele ocupante nemțești/ austro-ungare. Noi stăm pe poziția că politica bolșevică de a slăbi guvernul monarhist român, prin sechestrarea tezaurului până la instaurarea unui guvern popular, era justă. Pentru cei ce deplâng „marele jaf” al bolșevicilor, amintiți-vă un lucru — burghezia și monarhia românească nu ar fi folosit acea bogăție în folosul poporului, ci doar pentru interesele lor. Despre acest subiect vom vorbi într-un material viitor.

Vorbind despre Basarabia, putem spune că situația populației, compusă majoritar din țărani, era teribilă. Chiar și înainte de război, regimul țarist a ținut populația Guberniei în sărăcie și înapoiere feudală. Regimul țarist, la fel ca și regimul monarhist românesc din interbelic, nu a depus eforturi reale pentru a industrializa Basarabia. Mai grav, guvernul țarist a pornit pogromuri împotriva populației evreiești din Basarabia. Pogromul de la Chișinău, din 1903, a omorât și rănit sute de evrei.

În 1917, în unele sate din Basarabia, țăranii dispuneau de doar 400 g de pâine pe zi, iar majoritatea nou-născuților mureau înainte să împlinească un an. În același timp, burghezia făcea speculă pe produsele de consum și încerca să le vândă la prețuri cât mai ridicate.

În aceste condiții, mișcarea socialistă din Basarabia și România a obținut un mare avânt. Socialiștii făceau agitație și propagandă în rândurile maselor, împotriva regimurilor monarhiste și absolutiste. Ziarul bolșevic „Pravda” a apărut în Basarabia încă de pe 5 mai 1912. În schimb, burghezia din Imperiul Rus a început să creeze comitete militar-industriale, pentru a lupta împotriva țăranilor și a muncitorilor. Astfel de comitete au fost formate și în orașele din Basarabia [1 (pp. 627–660)].

2. De la Revoluția din Februarie la cea din Octombrie

În februarie 1917, mișcarea revoluționară de masă a răsturnat regimul absolutist țarist, iar în loc a fost creat Guvernul Provizoriu, condus inițial de aristocratul Gheorghi Lvov, iar mai apoi, de Kerenski — un organ burghez, ce avea ca scop să pună frână mișcării de masă a țăranilor și muncitorilor, care luptau nu doar împotriva absolutismului, dar și împotriva burgheziei.

În Basarabia, Guvernul Provizoriu a pus la conducerea guberniei pe moșieri și burghezi, care nu erau respectați în rândurile populației. Din opt comisari, care conduceau administrațiile județelor, cinci erau moșieri [2].

Pe când multe pături ale marii burghezii îl susțineau pe țar și sperau că regimul țarist va reveni înapoi, alte pături burgheze, mai ales cele din provinciile periferice, cereau autonomie sau independență față de guvernul din Rusia.

În opoziție cu țarismul se aflau și partidele mic-burgheze — menșevicii și eserii. În primele etape ale revoluției burghezo-democratice din februarie, aceste partide aveau o mare influență în rândul maselor, înaintând promisiuni de pace și pământ.

O mare influență o aveau și în Basarabia, deoarece nu existau centre industriale mari, în care bolșevicii ar fi putut obține mai multă influență. Totuși, lipsa industriei și numărul mic de muncitori din Basarabia nu i-a oprit pe bolșevici din a obține susținere în rândul populației.

Au fost înființate soviete în toate orașele principale din Basarabia. În orașul Bender — pe 8 martie, la Tiraspol — pe 12 martie, la Chișinău — pe 13 martie [1 (pp. 678–679), 2]. Acestea s-au format ca o putere duală în opoziție cu Guvernul Provizoriu. În cadrul sovietelor avea loc lupta dintre elementele proletare bolșevice și elementele mic-burgheze. Inițial, sovietele erau dominate de elemente mic-burgheze — menșevici, bundiști (datorită populației evreiești) și eseri. Dar, până la finele anului, compoziția sovietelor urma să se schimbe în favoarea bolșevicilor. Vom vorbi mai târziu despre această luptă.

Pe lângă aceste elemente, s-a format și Partidul Național Moldovenesc — partidul burgheziei moldovenești, subordonat imperialiștilor români. Liderii acestui partid erau naționaliști români și, majoritatea, moșieri sau burghezi. Președintele partidului era moșierul Vasile Stroiescu.

În ciuda declarațiilor naționaliștilor români, Basarabia nu dorea unirea cu România și nici PNM nu avea susținere în rândul populației. Dar de ce?

În primul rând, PNM era predominant compus din, și susținut de, moșieri, burghezi și preoți. În condițiile grele în care se aflau, țăranii și muncitorii nu aveau nicicum încredere în ei.

V. Cazacliu și I. Văluță, membri PNM, au zis că: „Cea mai puternică armă a lor (sovietelor) este opinia țăranilor că noi (Partidul Moldovenesc) am fost cumpărați de boieri și vrem să le impunem domnitori sau să alipim Basarabia la România” (1).

Un articol din Svobodnaia Besarabia zice: „E suficient să spui că, în cutare listă, este cutare candidat — preot sau moșier — și gata: lista nu va primi niciun vot al țărănimii analfabete, chiar dacă candidatul ar fi, în realitate, cel mai sincer prieten al țărănimii” (1).

În al doilea rând, PNM era șovăielnic când venea vorba de chestiuni sociale, precum chestiunea pământului. Organul Partidului Național Moldovenesc „Cuvânt Moldovenesc” era nemulțumit de faptul că „ideea autonomiei încă n-a pătruns în rândul moldovenilor, pe parcursul a trei luni de revoluție, ei au înțeles doar că au nevoie de pământ” (2).

Pentru țărani și muncitori, vorbele goale despre „idealul național” nu aveau nicio însemnătate.

În al treilea rând, PNM păstra o poziție fățarnică față de chestiunea unirii cu România, iar majoritatea populației nu susținea unirea.

Țăranii nu susțineau unirea, căci ei știau că în România domnea un regim moșieresc și țăranii erau lipsiți de pământ. Minoritățile naționale, care reprezentau 50% din populația întregii Gubernii, erau vorbitori de limba rusă și le era frică de șovinismul românesc. Intelectualii, de regulă, doreau ca Basarabia să rămână autonomă, dar în cadrul Rusiei. Mulți comercianți și negustori aveau relații comerciale bune în Rusia, pe care nu doreau să le rupă.

Astfel, PNM a negat faptul că ar dori ca Basarabia să se rupă de Rusia și să se alipească României [3].

La fel ca orice partid contrarevoluționar, PNM a folosit o tactică cunoscută de manipulare — minciuna. PNM spunea ce avea de spus pentru a câștiga încrederea populației, dar în realitate pozițiile lor erau complet opuse dorințelor oamenilor.

Înainte să mergem mai departe, ar trebui să menționăm Rada Ucraineană — organul de putere al burgheziei ucrainene.

PNM a avut o relație complexă cu Rada. Pe de o parte, PNM era inspirat de modelele de autonomie propuse de Radă, crezând că și Basarabia ar putea să iasă de sub influența Rusiei. Pe de altă parte, Rada avea pretenții teritoriale față de PNM când venea vorba de teritoriile din sudul Basarabiei.

Pe scurt, aceste entități burgheze erau unite în lupta împotriva bolșevismului, adică împotriva muncitorilor și țăranilor, dar nu se putea înțelege cum să împartă bogățiile populației, în caz că revoluția va fi stinsă [4].

Pe lângă PNM, exista și un alt partid mare-burghez în Basarabia, reprezentând interesele burgheziei românești — Partidul „Progresist” Moldovenesc (PPM) [5].

La fel ca și PNM, acest partid folosea opresiunea cauzată istoric de regimul țarist în Basarabia ca un pretext pentru separarea Basarabiei de Rusia și alipirea sa la România.

Același mit predomină și în ziua de astăzi, în cercurile rusofobe. Burghezii șovini spun că rușii sunt un popor „stricat” și „viclean”, care știu doar să exploateze și să distrugă alte popoare. Ei nu recunosc că problema era țarismul, iar soluția nu era alipirea la regimul țarist (monarhist) român, ci puterea sovietică.

După câteva adunări la Odesa (Odesa devenise un loc important pentru oamenii politici din Basarabia, inclusiv pentru cei burghezi), PPM s-a contopit la sfârșitul lui aprilie 1917 cu PNM.

Să trecem acum la lupta din cadrul sovietelor, dusă între elementele proletare (bolșevicii), care voiau să conducă muncitorii, țăranii și soldații în lupta împotriva burgheziei, și elementele mic-burgheze (eserii, menșevicii și bundiștii).

Spre deosebire de istoricii burghezi, care fie prezintă fiecare luptă istorică ca o simplă luptă de idei sau care, din contră, vorbesc doar de lupte apolitice, în care partea cu cei mai mulți bani și arme câștigă, noi înțelegem că luptele istorice sunt lupte politice între clase.

De exemplu, bolșevicii nu au câștigat lupta pentru putere în Rusia din cauză că Lenin ar fi fost un „agent german”, trimis să destabilizeze Rusia, ci datorită faptului că proletariatul și țărănimea, organizate în jurul partidului comunist, au reușit să învingă burghezia și imperialiștii mondiali.

La fel stătea situația și în Basarabia, unde bolșevicii, în lupta lor cu elementele reacționare de dreapta (monarhiștii, korniloviștii) și cele de stânga, au reușit să obțină încrederea maselor populare.

Pe parcursul anului 1917, în care monarhiștii și imperialiștii mondiali încercau să distrugă revoluția și să aducă înapoi la conducere un regim țarist, bolșevicii au dovedit că sunt mai capabili decât partidele mic-burgheze să facă față reacțiunii și să continue revoluția.

Mai întâi trebuie să prezentăm o clarificare: existau două tipuri de soviete în Basarabia: Sovietul de Deputați ai Muncitorilor și Soldaților, care era aliniat mai tare cu bolșevicii, și Sovietul de Deputați ai Țăranilor, condus de mic-burghezi și unioniști, dar care a intrat treptat sub influența bolșevicilor.

Sovietul de Deputați ai Muncitorilor și Soldaților era susținut de soldații de pe front — care deveneau tot mai dezamăgiți de PNM și de eșecurile burgheziei de a opri războiul — și de muncitorii din fabrici/ ateliere, concentrați în marile centre urbane din Basarabia (Chișinău, Tighina, Bender, Tiraspol, Bălți). Inițial, aceste soviete erau dominate de menșevici, dar la sfârșitul anului 1917, bolșevicii deja aveau o majoritate.

Influența acestor soviete nu trebuie subestimată. Până și Gherman Pântea, viitor primar al orașului Chișinău în perioada ocupației românești, a declarat, în primăvara lui 1917 că „[SDMS] era atotputernic și deținea efectiv toată puterea militară și civilă în Basarabia: la orașe — prin delegații săi în toate instituțiile, la sate — prin emisarii săi la toate volostele” (3).

„Existența pericolului era confirmată și de rezultatele alegerilor în organele de autoadministrare locală a Basarabiei, spre exemplu, scrutinul în duma orășenească și consiliul din Chișinău, care au avut loc la mijlocul lunii august 1917. Acestora, prin decizia Guvernului Provizoriu, li s-au încredințat funcțiile zemstvei guberniale și ale consiliului gubernial de zemstvă. Din 27.385 de participanți la alegeri, pentru blocul organizațiilor socialiste și Sovietul de Deputați ai Muncitorilor și Soldaților au votat 15.044 de alegători, asigurându-și 60 din 105 locuri. Cadeții (Partidul Constituțional-Democratic) au primit 6 locuri, pentru ei votaseră 1.561 de persoane, în schimb pentru Uniunea Parohiilor, Societăților și Organizațiilor Creștine — 3.441 de voturi, obținând, în duma orășenească, 13 locuri.” [6]

Până în octombrie, acest soviet a câștigat definitiv susținerea soldaților din Moldova, datorită succesului bolșevicilor în lupta cu reacțiunea kornilovită și, în același timp, eșecurilor guvernului Kerenski în această luptă. Soldații ruși din Basarabia, care până atunci erau subordonați guvernului lui Kerenski, acum trecuseră de partea bolșevicilor.

Pe lângă acest soviet, mai exista Sovietul de Deputați ai Soldaților și Ofițerilor. Diferența față de cele de dinainte era întocmai prezența ofițerilor, care, din cauza poziției lor mai înalte în ierarhia militară, nu aveau aceleași interese ca și soldații. În armată, soldații ocupă aceeași poziție ca și proletariatul în producție, iar ofițerii — capitaliști angajați (funcționari, birocrați).

Sovietul de Deputați ai Soldaților și Ofițerilor (garnizoana Chișinău) reprezenta guvernul lui Kerenski la Chișinău, dar puterea lui nu era foarte însemnată pe perioada anului 1917. Majoritatea soldaților se organizau în Sovietele de Deputați ai Muncitorilor și Soldaților. Până în toamna lui 1917, această garnizoană s-a dizolvat și membrii ei au trecut de partea bolșevicilor.

Sovietul de Deputați ai Soldaților și Ofițerilor moldoveni a fost un organ esențial al burgheziei moldovenești pro-române, care, la data de 30 septembrie 1917, a ales în cadrul Comitetului Central pe naționaliștii Gherman Pântea, Petru Cojuhari, Pantelimon Halippa și mulți alții, care urmau să înființeze Sfatul Țării. Acest soviet, fiind conștient de prăbușirea inevitabilă a guvernului lui Kerenski, încerca să formeze o legătură cât mai strânsă cu PNM și cu Sovietul de Deputați ai Țăranilor, cu scopul de a obține autonomia Basarabiei și, mai apoi, anexarea sa în cadrul României.

Sovietul de Deputați ai Țăranilor era condus de Ion Inculeț și Pantelemon Erhan, eseri, care urmau să aibă poziții de conducere în cadrul Sfatului Țării. Ei erau socialiști mic-burghezi moderați, care foloseau fraze goale despre pământ și pace pentru a ascunde aspirațiile lor naționaliste.

„Abordând această problemă, G. Madan, unul din activiștii de vază ai Mișcării naționale moldovenești și organizator al Sovietului de Deputați ai Soldaților și Ofițerilor din orașul Roman, îi scria, la 18 februarie 1917, lui P. Halippa: «Eu, de aici, am impresia că întâmpinați greutăți în legătură cu faptul că partea cea mai mare a moldovenilor este pasivă… ori din cauza scepticismului, ori din cauza dușmăniei ascunse față de unele articole ale programului național. În rezultat, poate fară ca să dorească, ei țin isonul persoanelor cărora nu le place că și noi, moldovenii, am devenit stăpâni în Basarabia. Dacă toți moldovenii basarabeni ar fi uniți cu trup și suflet, luând în considerație timpurile de acum, cât de ușor ar fi proclamată și realizată autonomia».” [7]

În perioada de 23–27 octombrie 1917 (stil vechi; context: bolșevicii au venit la putere în Petrograd pe 25 octombrie), PNM și sovietele militare moldovenești, cu o anumită susținere din partea sovietelor țărănești (4) au decis formarea „Sfatului Țării”, un organ burghez care urma să declare autonomia „Republicii Democratice Moldovenești” și să aleagă anexarea Basarabiei de către România.

A salutat formarea Sfatului Țării și comisarul militar din Basarabia al Guvernului Provizoriu, socialist-revoluționarul defensist N.D. Palicikovski.

Perioada noiembrie 1917–ianuarie 1918 a fost critică pentru evenimentele din Basarabia. Contradicțiile de clasă în lupta dintre proletariat (reprezentat de Sovietele de Deputați ai Muncitorilor, Soldaților și Țăranilor, conduse de bolșevici) și burghezie (restul organizațiilor mic-burgheze și burgheze, organizate în cadrul Sfatului Țării) s-au agravat la maximum.

RUMCEROD-ul (Comitetul Executiv Central al Sovietelor Frontului Român, Flotei Mării Negre și Regiunii Odesa), care a trecut definitiv de partea bolșevicilor a devenit mult mai activ în Basarabia. Au fost formate organe militare bolșevice Front-Otdel, care erau gata să apere revoluția de reacțiunea românească.

În rândul bolșevicilor moldoveni, putem să-i menționăm pe Iacov Denisovici Meleșin (1884–1918) — participant activ la luptele pentru Puterea Sovietică în Basarabia, membru al Comitetului Executiv Central al RUMCEROD-ului, în lunile mai–decembrie 1917 președinte al comitetului executiv al Sovietului Guberniei Basarabia, comandant al garnizoanei Chișinău, comisar al regimentului 5 Zaamur al Armatei Roșii, și Alexandru Crusser (1893–1919), revoluționar și șef militar în Armata Roșie, originar din Basarabia, membru al Partidului Social-Democrat al Muncitorilor din Rusia (al bolșevicilor).

3. Intervenția română în Basarabia. Tratatul Rakovski–Averescu

În decembrie 1917, după ce Rusia sovietică s-a retras din război, România a fost forțată să semneze un tratat umilitor de pace (Tratatul de la Focșani) cu Puterile Centrale, care a consfințit ocupația teritoriilor din Transilvania și Valahia de către forțele austro-ungare și nemțești.

În decembrie–ianuarie, muncitorii din marile orașe din Basarabia, precum Bălți și Chișinău, au ocupat gările, secțiile de poștă și alte ținte logistice critice. Generalul Dmitri Șcerbaciov, un monarhist care a condus Frontul Român până în decembrie 1917, și-a pierdut foarte repede autoritatea. Din acest motiv, România a început să refuze ajutorul pentru soldații ruși și basarabeni din Basarabia, creând o situație foarte disperată pentru soldații de pe front, deja obosiți de războiul imperialist.

Și la Iași bolșevicii au obținut o poziție puternică prin intermediul Comitetelor Militare Revoluționare (CMR), cu sediul la Socola. În decembrie–ianuarie, exista o posibilitate reală ca sovietele să preia puterea la Iași, unde se afla guvernul român. Totuși, bolșevicii de la Iași au fost reprimați într-un mod violent de către generalul Șcerbaciov, mulți dintre ei fiind executați pe loc. Simion Roșali a fost una dintre victime, fiind capturat și omorât de către români și francezi. Guvernul român a încercat să nege acest fapt, dar arhivele istorice prezintă altă imagine.

Bolșevicii care au rămas în viață au fost nevoiți să se refugieze în Basarabia — la Chișinău, Tighina, Bender, unde, cu ajutorul RUMCEROD-ului, puteau face față forțelor militare române.

Burghezia română, văzând faptul că Sfatul Țării nu era capabil să facă față muncitorilor, țăranilor și soldaților din Basarabia, care doreau să instaureze un guvern sovietic, au decis să invadeze Basarabia. Acest moment sângeros din istoria „Unirii” Basarabiei este prezentat de istoriografia burgheză ca fiind o „luptă împotriva anarhiei”, pe când, în realitate, a fost o campanie de teroare împotriva poporului din Basarabia.

Văzând aceste acte inumane și agresive, Guvernul Sovietic din Rusia a decis să păstreze rezervele de aur românești, afirmând că acestea trebuie restituite poporului român, nu oligarhiei. Chiar dacă mulți naționaliști critică guvernul sovietic pentru acest act, logica e clară — guvernul român monarhist nu ar fi folosit acest aur în folosul poporului, ci l-ar fi folosit pentru a continua oprimarea populației. Despre aurul românesc vom vorbi într-un material viitor.

Trupele române au continuat să comită crime împotriva populației din Basarabia și a bolșevicilor în perioada ianuarie–martie, până când a fost semnat Acordul Rakovski–Averescu.

Cristian Rakovski, formal bolșevic, dar care mai apoi a trecut de partea lui Troțki și a fost condamnat la Procesele de la Moscova (1937), a condus RUMCEROD-ul (cu sediul la Odesa), în perioada respectivă. El era responsabil cu apărarea revoluției în Basarabia și sudul Ucrainei. Ucraina era atunci ocupată de trupele germane, iar Basarabia — de cele române.

Prin acest acord, semnat la începutul lui martie, românii au fost de acord să retragă trupele de ocupație din Basarabia, dar la sfârșitul lui martie (27 martie), Sfatul Țării a declarat „Unirea” Basarabiei cu România. Astfel, burghezia românească a refuzat să mai recunoască acordul și nu a mai retras trupele din Basarabia. Acest act ilegal și nepopular a fost condamnat imediat de RUMCEROD și de Guvernul Sovietic.

Nu credeți că „Unirea” a fost un act violent și nepopular? Ascultați părerea istoricului burghez român și fost director al Arhivelor Naționale ale României (2007–2012) Dorin Dobrincu:

„Este greu de crezut că în decursul unui an, cât trecuse de la inițierea schimbărilor revoluționare, populația Basarabiei devenise în majoritate interesată de unirea regiunii cu România. În realitate, acest act a fost rezultatul unei mișcări «de sus». […] Ideea unor activiști politici sau a unor istorici că «masele populare» ar fi jucat un rol — și încă însemnat — în realizarea actului de la 27 martie/ 9 aprilie 1918 nu rezistă analizei surselor disponibile. Perspectivele speculative pot uneori să ne ajute în interogarea anumitor aspecte din trecut, dar ele nu pot fi contrapuse faptelor, cu atât mai puțin atunci când sursele sunt clare.” (5)

Despre Acordul Rakovski–Averescu vom mai vorbi în altă lucrare, dar vedem clar fățărnicia guvernului român, care doar dorea să-și înainteze interesele sale imperialiste.

Aceste trupe de ocupație au continuat să reprime populația Basarabiei, astfel formându-se concepția populară în Basarabia a „jandarmului român”, care teroriza orice persoană din Basarabia care nu era de acord cu „Unirea”. Adversarii ocupației românești, membri împușcați fără judecată ai Sfatului Țării V. Prahnițki și V. Rudiev, fuseseră declarați „agenți bulgaro-ucraineni”. Menșevica Nadejda Grinfeld, una din cele doar două femei din Sfatul Țării, de asemenea a fost executată fără judecată de către forțele române.

Chiar și după „Unire”, Sfatul Țării nu era un organ legitim de putere și nu avea susținere reală în rândul populației. C. Stere constata cu amărăciune că „Basarabia se ține doar datorită armatei române care ne-a salvat de bolșevici și acum ne păzește” (6).

După câteva luni, după ce opera anexării Basarabiei a fost dusă până la sfârșit, Sfatul Țării, care nu era un organ „socialist” și „democratic”, așa cum vor să-l prezinte unii istorici anticomuniști, a fost desființat.

Dacă vreți să aflați mai multe despre condițiile în care a fost făcută „Unirea”, vă recomandăm să citiți lucrarea istoricilor burghezi moldoveni Nazaria Sergiu și Stepaniuc Victor — „Republica Democratică Moldovenească și «Unirea» Basarabiei cu România în contextul dreptului internațional”.

4. Anexarea Basarabiei — un act condamnat internațional

„O importantă sursă de instabilitate, provenită din câștigul teritorial, era statutul Basarabiei — singura achiziție teritorială a cărei poziție în cadrul României Mari nu a fost niciodată asigurată printr-un tratat internațional… Odată ce Japonia n-a semnat (corect: ratificat — S.N.) niciodată acest tratat (așa-numitul Protocol de la Paris, sau Tratatul Ambasadorilor, din 28 octombrie 1920 dintre Anglia, Franța, Italia și Japonia cu România), iar Statele Unite și Rusia nici n-au fost invitate să-l semneze, el, tratatul, a rămas un instrument fără mare valoare juridică.” (7)

În afară de Rusia sovietică, care, evident, a condamnat actul de ocupație imperialistă a României în Basarabia, avem suficiente critici aduse și din partea aliaților României — Anglia, Franța și SUA.

Generalul francez Charles Vouillemain, care a sosit la Chișinău în decembrie 1917, a scris în august 1918:

„Opinia publică din Chișinău a sprijinit foarte slab românii. Când ultimii au intrat în Basarabia, comportamentul lor amintea de comportamentul cotropitorilor germani și era însoțit de săvârșirea diferitor feluri de violențe; în Chișinău au fost arestați un număr oarecare de oameni, mai apoi s-a spus că aceștia vor fi duși pe cealaltă parte a Nistrului, dar în timpul trecerii râului acești oameni au dispărut.” (8)

Auguste-Félix Charles de Saint-Aulaire, reprezentantul francez la București, scria în aprilie 1918, că „guvernul român […] trece prin mari greutăți din cauza nemulțumirilor țăranilor, care se tem că marilor latifundiști li se vor restabili drepturile, și a evreilor, […] care răspund românilor cu aceeași ură, cu care aceia o poartă lor”. El accentuează atenția la cruzimea procedurilor judecătorești în privința confiscării averilor: „nemulțumirea locuitorilor Basarabiei este sporită și mai mult de către guvernul românesc, în loc să respecte acordurile tratatului de la București, el se dedă efectuării unor măsuri extrem de dure în Basarabia. Această politică, realizată cu participarea trupelor înarmate, întărâtă țăranii basarabeni împotriva soldaților români” [8].

5. Basarabia vs. RASSM

În viitor vom vorbi mai mult despre Basarabia românească, mai ales despre răscoala proletară de la Tatarbunar, și despre RASSM, dar momentan ne vom opri doar la niște fapte care dovedesc cu desăvârșire superioritatea guvernului sovietic. Vă recomandăm să citiți lucrările noastre despre construcția socialistă, colectivizare și URSS-ul din anii ‘30 pentru a înțelege mai exact ce s-a întâmplat și în RASSM.

Teritoriile din stânga Nistrului, adică cele din Transnistria, au intrat în urma Războiului Civil din Rusia în componența Ucrainei Sovietice. În 1924 s-a format RASSM — Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească.

În perioada țaristă, ambele maluri erau la fel de înapoiate. În ambele regiuni industria era inexistentă, 80% din populație trăia la țară și era lipsită de cultură sau educație.

Cum s-au schimbat lucrurile până la sfârșitul perioadei interbelice?

Vom începe cu Basarabia românească.

În primul rând, în ciuda retoricii naționaliste, România interbelică era una dintre cele mai sărace țări din Europa. În 1930, 80% din populație încă trăia în mediul rural, iar datoria externă a României era de 100 de miliarde de lei, depășind de 3 ori bugetul național anual. Guvernul român a alocat doar 0,3% din investițiile sale în Basarabia în 1923 și 0,7% în 1936, chiar dacă Basarabia avea 15% din populația regatului.

Marea Depresiune economică din 1929 a înrăutățit și mai tare situația.

În 1925, Basarabia avea 5.400 de muncitori industriali, pe când în 1937 au rămas doar 3.500. Industria metalurgică a scăzut de la 5% din totalul producției până la 1%, pe când industria alimentară a crescut de la 77% până la 92%.

Vedem cum ocupația românească din Basarabia nu doar a păstrat înapoierea țaristă, dar a și agravat-o. Multe mărturii istorice ne arată că situația în Basarabia românească era mai rea chiar decât cea din perioada țaristă. Salariul real al unui muncitor din Chișinău în 1937 era cu 60% mai mic decât cel din 1913, iar muncitorii erau forțați să muncească 12–14 ore pe zi. Rata analfabetismului era de 50% în 1939, din cauza neglijenței administrației românești.

Cum arăta situația pe malul stâng, sovietic?

An de an, începând cu 1927, investițiile industriale în RASSM erau de două ori mai mari decât investițiile totale ale statului român în Basarabia. Acest lucru a permis o creștere industrială de 1000% în perioada 1927–1937. În RASSM au fost deschise multe fabrici metalurgice și de industrie grea, precum Turnătoria de Fontă din Tiraspol și Fabrica de Conserve „1 Mai” din Tiraspol, care era una dintre cele mai mari fabrici din tot URSS-ul.

În toate centrele urbane au fost deschise fabrici de cărămidă și alte materiale de construcții. Aceste fabrici beneficiau de cele mai noi tehnologii și ziua de muncă nu depășea 8 ore. Producția energetică a crescut de la 6 milioane de kW/oră în 1933, până la 20 de milioane în 1938.

Dacă am zis mai devreme că la sfârșitul anilor ‘30 în Basarabia erau mai puțin de 4.000 de muncitori industriali, la o populație de aproape 3 milioane de oameni, putem menționa că în RASSM, care avea aproximativ 600 de mii de locuitori, erau 9.000 de muncitori industriali, adică de 10 ori mai mulți, relativ vorbind.

Dacă în Basarabia 80% din agricultură era făcută de țărani răzleți, lipsiți de tehnologie modernă, în RASSM, în 1939, 75% din agricultură era mecanizată. RASSM dispunea de aproape 2.000 de tractoare.

Pe plan cultural, lucrurile s-au îmbunătățit semnificativ.

Spre deosebire de Basarabia, în RASSM rata analfabetismului s-a prăbușit la 10% până în 1939. Pe tot teritoriul RASSM au fost deschise teatre, școli, universități și opere. Putem da ca exemplu teatrul „A.S. Pușkin” din Tiraspol, unde muncitorii puteau veni să creeze și să consume artă de calitate [9].

Desigur, burghezii vor zice că toate aceste lucruri au fost făcute la „un mare preț” uman, dar oamenii raționali înțeleg cât de semnificative au fost dezvoltările din RASSM.

6. De ce a eșuat revoluția proletară în România și Basarabia?

Guvernarea sovietică era superioară celei burghezo-moșierești, dar de ce nu a reușit să se afirme și în România?

Existau doi factori principali:

slăbiciunea mișcării comuniste și a proletariatului industrial;
puterea și coeziunea burgheziei românești.

În primul rând, spre deosebire de Rusia, care avea mari centre industriale la Petrograd și Moscova, România era mai slab industrializată. Proletariatul din marile fabrici e cel mai puternic și stă în fruntea mișcării comuniste. Lipsa sa duce la fragmentarea și slăbirea mișcării comuniste.

Desigur, o revoluție proletară poate începe și într-o țară în care proletariatul industrial e slab dezvoltat, dar în cazul în care există alți factori potrivnici revoluției, atunci mișcarea comunistă nu va reuși să se afirme.

Pe lângă asta, România avea mult mai puține cadre comuniste capabile. Oamenii precum Cristian Rakovski, care au jucat un rol important în mișcarea socialistă românească, nu erau bolșevici convinși, ci troțkiști.

În Basarabia, bolșevicii Iakov Meleșin, Alexander Crusser și Simion Roșali au murit cu toții în lupta cu intervenția imperialistă.

Istoria a cunoscut mai mulți bolșevici capabili, atât de origine moldovenească, precum Mihail Frunze, Serghei Lazo și Grigore Kotovski, cât și de origine românească, care au luptat în 1917–1918 pentru instaurarea Puterii Sovietice în România și Basarabia — Mihail Gheorghiu Bujor și Ion C. Frimu.

Aceștia au fost adevărați eroi, care au stat la baza formării RASSM, dar, per total, bolșevicii nu au fost suficient de puternici în Basarabia și România ca să formeze o conducere sovietică.

Totuși, slăbiciunea organizațiilor comuniste din România și Basarabia (în raport cu Rusia), era și o consecință a relațiilor de producție mai înapoiate și a lipsei proletariatului industrial. Astfel, mișcarea socialistă era plină de elemente mic-burgheze.

În al doilea rând, burghezia românească era mai dezvoltată și avea mai multă legitimitate decât cea rusească. Guvernul Brătianu avea relații bune cu Franța și Anglia, iar monarhia avea relații bune cu nemții. Burghezia românească a fost mai dispusă să ofere concesiuni muncitorilor și țăranilor care se răsculau în timpul războiului, precum Reforma Agricolă din 1917. Dar nu vă bucurați prea tare, monarhiștilor — mult prea așteptata reformă din 1917 a fost pusă în practică abia în 1921.

Totuși, reprimarea mișcării comuniste din România ar fi fost imposibilă fără teroarea armată, susținută de puterile imperialiste.

7. Concluzie

Pe scurt, evenimentele din Basarabia ne învață o lecție importantă — burghezia este o forță fățarnică, potrivnică poporului, care se ascunde în spatele anumitor idealuri, precum idealul național, idealul democrației sau idealul dreptății, pentru a-și legitimiza opresiunea. Dar, când dominația lor este pusă în pericol, burghezii pot recurge la cele mai violente și murdare mijloace de a reprima opoziția.

Istoricii burghezi consideră „Unirea” Basarabiei cu România ca o mare operă istorică, care a realizat idealul național. În realitate, ea a fost o campanie agresivă de anexare anticomunistă. Era întocmai anticomunistă, căci a apărut ca o reacție a fricii formării de guverne sovietice în Europa. Astfel, toate monarhiile și democrațiile burgheze din Europa și-au pus temporar neînțelegerile la o parte și au luptat împotriva puterii proletariatului din toate țările.

Basarabia și România nu au fost excepții.

Bibliografie

Istoria RSSM (История РСС Молдовенешть), vol. I. 1954.
Războiul Pentru Trecut. Basarabia în anii 1917–1918 (I).
Războiul Pentru Trecut. Basarabia în anii 1917–1918 (VIII): Problema autonomiei Basarabiei: opinii pro și contra.
Războiul Pentru Trecut. Basarabia în anii 1917–1918 (IX): Conflictul cu Rada Centrală.
Războiul Pentru Trecut. Basarabia în anii 1917–1918 (III): Partidul Progresist Moldovenesc.
Războiul Pentru Trecut. Basarabia în anii 1917–1918 (XI): Ofensiva forțelor de dreapta (august 1917).
Războiul Pentru Trecut. Basarabia în anii 1917–1918 (XIII): Calea spre autonomie. Congresul militarilor moldoveni din Rusia (octombrie 1917).
Războiul Pentru Trecut. Imaginea administrației românești și atitudinea populației Basarabiei reflectate în rapoartele diplomatice și ale serviciilor de informații franceze ale anilor 1918–1920.
Datele despre RASSM și Basarabia au fost luate, în mare parte, de aici:
1. Războiul Pentru Trecut. Despre nivelul de dezvoltare a economiei Moldovei la 28 iunie 1940.
2. Războiul Pentru Trecut. Evaluarea nivelului dezvoltării economice a Basarabiei și a Transnistriei către 28 iunie 1940. Partea I.
3. Războiul Pentru Trecut. Evaluarea nivelului dezvoltării economice a Basarabiei și a Transnistriei către 28 iunie 1940. Partea II.
4. Războiul Pentru Trecut. Evaluarea nivelului dezvoltării economice a Basarabiei și a Transnistriei către 28 iunie 1940. Partea III.

Pentru mai multe informații, recomandăm cartea lui I. Levit — „Moldova dintre Prut și Nistru. 1917. Mișcarea pentru autonomia Republicii Moldovenești”, Chișinău, 2008.

Note

ANRM. F. 727. Inv. 2. D. 8. F. 140, 140 verso, 141.
Cuvânt Moldovenesc. 1917: 30.04 (nr. 34); 28.06 (nr. 51).
Pântea G. Rolul organizațiilor militare moldovenești în actul unirii Basarabiei, Chișinău, 1931, p. 16.
Dominate de eseri — „Când a devenit cunoscut că, la 14 noiembrie 1917, vor avea loc alegerile în Adunarea Constituantă, la care și moldovenii trebuie să-și spună cuvântul, militarii moldoveni de pe frontul român au început a se pregăti cu sârguință pentru alegerile de la care așteptau să obțină și autonomia Basarabiei. În grabă a fost întemeiat, pentru înlesnirea propagandei, Partidul Moldovenesc al Socialiștilor-Revoluționari, care era o haină de acoperire pentru Partidul Național Moldovenesc” (ANRM. F. 727. Inv. 2. D. 1. F. 76).
Dorin Dobrincu. Unire sau anexare? Basarabia, 27 martie 1918 (XII).
ANRM. F. 727. Inv. 2. D. 55. F. 154 verso.
Ch. King. Moldovenii, România, Rusia și politica culturală, pp. 37–38.
Arhiva Ministerului de Externe. Z Russie 652, fila 16, 18 august 1918.